Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

LA CONCERTUL DE ANUL NOU ÎN VIENA

                    


Cine isi imagineaza ca poate ajunge la concertul de Anul Nou la Viena in ritmul leganat al valsului Dunarea Albastra de Iohann Strauss junior va fi luat de apele imaginatiei si dus pe alte cai curgatoare. Ca sa ajungi la implinirea dorintei de a fi in sala de concert a Filarmonicii vieneze in ziua de Anul Nou, mai curand drumul este un fel de "Sarba in caruta", adica un fel de a te invarti pana la ameteala pe un teren limitat si aflat in continua miscare. Doamne, cate miscari a trebuit sa faca fiica-mea, Andaluza, ca sa obtina biletele deschizatoare de usi ale auritei sali de concert!

In afara de invitatii speciali, personalitatile de prima marime ale omenirii, noi, publicul anonim, suntem aruncati in bratele intamplarii de a castiga dreptul cumpararii biletelor dupa norocul harazit de Pronia Cereasca prin intermediul loteriei. Nu exista alta modalitate de a obtine un bilet pentru concert si daca ai castigat la loteria organizata pentru acest eveniment nu poti obtine mai mult de doua bilete.
Fiind cel mai mediatizat eveniment muzical clasic din lume, transmis in peste 150 de ?ari ?i urmarit in direct de mai mult de un miliard de fideli, cererile sunt de ordinul sutelor de mii. Astfel au fost determinati sa recurga la solutia selectiei prin tragerea la sorti dupa sistemul loteriilor. Trimiti cererea online, primesti confirmarea anuntandu-te cu ce numar iti apartine si daca tragerea la sorti a loteriei va extrage numarul tau esti unul din putinii norocosi alesi din cei cateva sute de mii cu sperante inaripate. De aproximativ zece ani Andaluza a expediat cereri de la cele patru computere ale casei, de la liceul unde functioneaza ca directoare, de la serviciul lui Tibi dar si pe adresa unor prieteni. Toate cererile au avut nenumarate variante: Andaluza Carmen Nagy, Nagy Andaluza. Carmen Nagy, asemenea variante si pentru Tiberiu Andrei Nagy, Mara Elena Nagy, Elena Buica.
Dupa ce ne-am inscris online in Registrul pentru loteria biletelor, in perioada de inscriere strict limitata intre 2 si 23 ianuarie ni s-au comunicat numerele cu care participam la tragerea la sorti, numere formate din 6-7 cifre. Sansa de a castiga un bilet este mai putin de 1%. Cu toate ca aceasta sansa era minima, noi am insistat datorita prestigioasei Filarmonici vieneze care a avut la pupitru, chiar de la inceput, numai monstri sacri cu succese de proportii si cu audiente de sute de milioane de privitori si ascultatori ale transmisiilor muzicale raspandite pe tot mapamondul, chiar si in tari despre care poate nu te-ai putea astepta sa aiba prea multi amatori de muzica simfonica, precum cateva state africane ca Botswana, Lesotho, Malawi, Mozambic, Namibia, Swaziland, Zambia, Zimbabwe sau cele din America Latina, ca Ecuador si Bolivia, sau in fostele tari cu mari restrictii impuse de dictaturile comuniste. Nici Ceausescu nu s-a opus acestui program, desi il mai cenzura uneori.

Sala de concert are un numar de 1.744 de locuri in fotolii si inca 300 de locuri in picioare, dar numai 700 sunt disponibile pentru publicul anonim. Restul de bilete sunt rezervate comentatorilor, personalitatilor de seama si VIP-urilor venite din toate colturile lumii, oferite contra cost. Acestia ocupa toate locurile bune, iar cele mai bune locuri "se mostenesc". Cel mai scump fotoliu costa 940 de euro si cel mai ieftin bilet in picioare costa 30 de euro.

Din tot puhoiul de cereri trimise in fiecare an, iata ca in acest an, ne-a suras norocul. In luna martie a fost anuntata Mara, norocoasa mea nepoata, ca a avut sansa sa fie castigatoarea a doua locuri. Am aruncat caciula in tavan de bucurie, chiar daca noi eram patru persoane in familie si biletele numai doua la numar. Andaluza a expediat banii si am scotocit prin internet sa aflam cateva informatii despre concertul la care n-am incetat sa speram un lung sir de ani.
Am aflat ca traditionalul Concert de Anul Nou, 2014, cu numarul 56 de la debutul lui va marca implinirea a 100 de ani de la declan?area Primului Razboi Mondial (1914-1918), precum ?i implinirea a 150 de ani de la na?terea compozitorului Richard Strauss ?i de aceea programul va cuprinde in principal mar?uri, valsuri ?i galopuri ale dinastiei Strauss, mai ales ale lui Johann fiul. Printre acestea se vor numara “Ägyptischer” (“Marsul Egiptean”) sau Klipp Klapp Galopp. In program mai sunt prevazute totodata piese de Joseph Hellmesberger si Joseph Lanner si, desigur, traditionala incheiere a sarbatorii cu o piesa surpriza, apoi valsul Dunarea Albastra a lui Johann Strauss fiul si “Radetzkymarsch” (“Marsul lui Radetzky”).
Concertul va fi dirijat de o personalitate de mare prestigiu a baghetei: argentinianul-israelian Daniel Baremboim, director muzical atat la Opera Scala din Milano cat si la Opera de Stat din Berlin, recunoscut pentru eforturile sale de a-i apropia pe israelieni ?i palestinieni. Prin alegerea pieselor din program, dirijorul a dorit ca acest concert sa fie si un mesaj in favoarea pacii in semn de aducere aminte a celor ce au suferit din cauza Primului Razboi Mondial.
Am avut si timp destul sa tesem in minte implinirea acestui vis. Cand in vara ne aflam sub necrutatoarele raze fierbinti ale Las Vegas-ului ne racoream cu gandul la zilele de iarna cand ne vom afla in capitala austriaca, stralucitul ambasador al culturii clasice europene.

Si... du-te vreme, vino vreme, s-a apropiat timpul cand se cereau facute aranjamentele pentru sejurul de 11 zile (25 decembrie 2013 - 4 ianuarie 2014) avand ca punct culminant Concertul vienez de Anul Nou. Zilele astea includeau sarbatorile de iarna, dar si ziua de nastere a Andaluzei, 25 decembrie, precum si ziua mea de nastere chiar in cap de An Nou, zile pe care urma sa le sarbatorim in avion. Mare taraboi cu biletele de avion! Dupa nenumarate incercari a reusit, Andaluza, sa obtina bilete facand escala si la dus si la intors, dar daca ar fi fost numai atat tot era acceptabil, socotind ca aceasta perioada este una de varf pentru calatorii. Ne-a fost dat sa ne amintim vorba aceea amuzanta, ca "iarna nu-i ca vara" fiindca a dat Dumnezeu dragutul o ploaie cu gheata tocmai in ajunul plecarii noastre si a imbracat pamant, case si pomi in gheata stralucitoare pe care o admiram ca pe o frumusete rara, dar cu un sentiment de jena ca ne bucuram, desi era mare jaf prin pomi si un patinoar pe strazi extrem de periculos. Si nu a fost suficient numai atat, ne-a lasat fara lumina in Toronto, inclusiv in Pickering. Dar tot Domnul s-a indurat de noi si numai strada noastra si inca o strada alaturata a ramas luminata din tot Pickeringul fiind conectate la o linie separata. Am sunat pe la prietenii oropsiti de aceasta napasta sa le oferim adapost in casa noastra la lumina si caldura. In curand s-a umplut casa cu familii prietene si s-a incins o mare veselie in Ajun de Craciun. Asa am sarbatorit cu anticipatie ziua de nastere a Andaluzei. In ziua plecarii am ajuns, totusi, cu bine la aeroport, desi ne temeam ca vom intampina dificultati si poate intarzieri mari.

Avionul nostru a plecat cu intarziere si ni s-a strans inima cand am fost anuntati ca vom mai intarzia asteptand in avion cat timp acesta va sta la coada pentru a i se da jos gheata (degivrarea) care il imbracase. Totul se desfasura parca pentru a ne tine intr-un balans, ba e posibila plecarea, ba ni se parea totul naruit. A decolat avionul si am calatorit cu bine desi inima noastra era cat un purice. Prima escala a fost, cu intarziere, in Ottawa, dar pana la urma am ajuns cu bine la Londra. Aici ne-a asteptat Mara, aflata la studii pentru un an universitar. Am petrecut impreuna trei zile si trei nopti, timp in care am vizitat Londra.

Am folosit un autocar pentru a face turul orasului. Cu un bilet special "hop on hop off" puteai sa urci si sa cobori ori de cate ori doreai, tocmai potrivit pentru o vizita de ansamblu, asa cum ne permitea programul. Am avut bilete pentru trei tururi pe rute diferite si am avut timp si sa strabatem Londra cu piciorul, asa cum a fost planificat si pentru Viena. Cam sontac-sontac era pasul meu, dar tot nu m-am lasat. Darza, m-am tinut dupa ei cum am putut, de multe ori cu pauze ori ajutata, mai ales de Andaluza, caci Tibi si Mara aveau pasul mai larg.

Astfel, ne-am desprins de realitatea lasata in urma in Canada, tragand parca o perdea si ne-am mutat pe alte planuri. In Londra am vazut cele mai importante obiective turistice: Big Ben-ul, cel cunoscut si de cine n-a pus piciorul pe acolo, impresionantul Parlament in stil gotic renascentist, aflat pe multe afise, Tower Bridge, Palatul Buckingham, catedrala Sfantul Paul dar si alte cladiri, mai ales cele aflate de o parte si de alta a Tamisei, toate obiectivele turistice importante si arhicunoscute.

Am facut un popas mai mare pentru a vedea schimbarea garzii la Palatul Buckingham, casa Reginei Elisabeta a II-a, ansamblul unde capetele incoronate ale Angliei si-au avut casa din anul 1761. La ora 11.30 a avut loc ceremonia, in admiratia a mii de oameni adunati in spatiul larg din fata Palatului. Ceremoniile acestea, cu soldati cu imbracaminte specifica si caciuli inalte din blana de urs m-au facut sa traiesc farmecul trecutului, amintindu-mi de aerul de basm din jurul regilor si reginelor, al printilor si al printeselor care mi-au incantat copilaria. Ca tot ce ii inconjoara pe regi si azi, ca intotdeauna, a fost in admiratia oamenilor de rand ca ceva de neatins, deasupra tuturor, deosebit de frumos, stralucitor, parca tainuind chiar si un oarecare mister. Numai asa imi explic numarul atat de mare de spectatori prezenti la acest ceremonial. Englezii pastreaza de sute de ani cele mai multe traditii, ritualuri si obiceiuri traind o viata condusa dupa reguli stricte. In curtea Palatului Buckingham, prezentarea armelor vechii si noii garzi mi s-a parut un ritual foarte complicat, deoarece nu cunosteam semnificatia atator miscari, dar mi-a placut. Totul se desfasoara lent, fara ca vreun amanunt al ceremonialului devenit ritual sa fie uitat, in timp ce fanfara, asezata in semicerc, insufleteste atmosfera. In afara curtii Palatului, garda calare ofera si ea spectatorilor multe delicii. Admirandu-i pe englezi ca stiu sa-si respecte traditiile, ritualurile, obiceiurile, ca isi respecta tara si rangurile, ca traiesc dupa niste reguli bine stabilite, fara voia mea mi-a iesit din piept un oftat la gandul ca in tara mea natala nu se mai pastreaza mai nimic din acele oranduieli de viata care iti asigura stabilitate, incredere in anumite valori, respectul pentru cei din jur si in acelasi timp respectul pentru sine.

Strazile mi-au lasat impresia nu tocmai placuta, parea ca edilii orasului nu pot face fata curateniei orasului. Poate sa fi fost acest aspect numai acum, in zilele de mare sarbatoare, cu deosebita vanzoleala a vizitatorilor. Puhoiul de oameni veniti din toate colturile lumii nu intotdeauna dadea semne ca se adapteaza lumii civilizate in acelasi ritm cum se desfasoara in Canada, tara cu cei mai multi emigranti.
Impresia generala asupra Londrei este totusi una placuta. Se simte aerul unor civilizatii stravechi la care au contribuit si bogatiile aduse din coloniile raspandite in lumea larga.
Ceata care alterna cu momente senine sau cu putinul suras al soarelui ne trimitea cu gandul la sfarsitul lunii februarie, de parca nu ar fi putut exista pe lume potopul de gheata si frig din care tocmai plecasem, cat pe ce sa puna stavila plecarii noastre in Europa.
Am plecat din Londra inca pastrand zambetul, privind cum circulau soferii cu volanul in partea dreapta a masinii si pe partea stanga a strazii.    
    
VIENA

Am ajuns cu bine si la Viena, orasul la care am visat multi ani, cunoscut ca fiind unul dintre cele mai importante centre culturale ?i politice ale Europei, incarcat de frumuseti, de istorie, de cultura si mai ales de muzica. L-am mai vizitat cu 15 ani in urma, dar cu toate acestea visarile din tinerete si puternica impresie pe care o lasasera povestirile prietenei noastre, scriitoarea Gabriela Calutiu Sonnenberg despre farmecul Vienei in care si-a petrecut o anumita perioada a studiilor ma indemnau sa caut din priviri intruchiparea lor, privindu-le prin alta prisma. Superbul oras Viena ne-a cucerit de la primul contact prin infatisarea lui tipic europeana, asemanatoare, in unele privinte, cu celelalte orase mari din aceasta parte a lumii. Imbracat cu podoabele sarbatorilor de iarna ne-a oferit o multime de obiective turistice si de atractie usor de vizitat, cele mai multe in centru, multe asezate compact. Pentru ca ne-am aflat in zilele premergatoare Anului Nou ne-a oferit si un crampei mai deosebit al vietii vienezilor.

Fosta capitala de imperiu, duduind de ecourile unei istoriii bogate, am gasit-o reflectata in arhitectura cladirilor aflate in perfecta stare de conservare. Sunt multe cladiri foarte frumoase din punct de vedere arhitectural care pastreaza inca un aer de maretie, poate chiar putin trufas. Cladirile imperiale, seducatoare, emanand eleganta si rafinament iti vorbesc in graiul lor de epoca de mare inflorire. Foarte multe palate asezate unele langa altele impun orasului un puternic parfum de epoca, de distinctie. Intreg centrul orasului precum si multe cladiri fac parte din patrimoniul UNESCO. Cu toata vechimea lui, orasul respira si aer de prospetime, chiar usor cosmopolit. Cladirile noi se imbina placut cu cele vechi de la care au preluat unele linii si elemente decorative, prelungind in timp valoarea frumusetii arhitecturale.

Sunt multe muzee, dar si cafenele in care vienezii petrec ore de relaxare. Orasul pulseaza de viata pe care o transmite si vizitatorilor, facandu-i sa guste din frumusetea vietii vieneze, traita frumos, decent si in liniste, un trai in care se simte prezenta bunului gust si eleganta. Tinuta femeilor iti impune respect, nimic nu te indeamna sa-ti manifesti mitocania in fata lor. Nici doamnele de varsta inaintata, trecute chiar si de 80 de ani, n-au renuntat la pretentiile rafinate ale vestimentatiei, la farmecul cochetariei si al distinctiei in tinuta. De necontestat, orasul si oamenii si-au pastrat peste timp un stil propriu, de o mare frumusete, asa cum in perioada interbelica a avut si Bucurestiul nostru, Micul Paris, cum era numit in acel timp.
Frumusetile Vienei mi-au amintit imagini ale oraselor Oradea si Cluj in care mi-am petrecut 22 de ani de viata, perioada exuberantelor tinereti, cu aripi largi ale imaginatiei. Oradea inca pastra prin anii ‘50 parfumul vienez care a determinat o oarecare intarziere a instalarii normelor de comportament venite odata cu “lumina” de la rasarit. Pe atunci, in perioada elanului tineretii celor 20 de ani eram fascinata de povestirile despre Viena ale croitorului meu, un ungur care stralucea in profesia lui dusa la perfectiune, la scoala inalta a elegantei vieneze. La salonul sau se prezentau doar varfurile cele mai inalte ale orasului de pe Crisul Repede. Cu salariul pe care il aveam am facut economii si renuntari dureroase un an si jumatate ca sa-mi pot face un costum la acest croitor de lux. Farmecul orasului Oradea si a povestirilor croitorului meu au cladit in mine ceva din frumusetea acelei lumi. Stiam ca nu pot atinge acele culmi. Era un gest excentric sa port un costum taior ultramodern intr-o comuna cu un puternic iz arhaic, acolo unde ma aflam in primii ani de apostolat. Dar elanul tineretii ma impingea cu gandul ca macar odata in viata sa pot privi lumea de la o alta inaltime. Am facut dureroase strangeri ale baierelor pungii, fascinata de Viena, ca sa ma plimb pe strada principala din Oradea, intrand in lumea rafinata prin eleganta. Nu se putea intrezari pe atunci speranta ca va veni o vreme cand voi putea calca pe pietrele strazilor fascinantei Viena.

Ecoul acelor vremuri l-am simtit peste timp si in Cluj, oras cu vizibila influenta europeana, dar si prin satele transilvane in care sasii, cu intreaga lor gospodarie si mentalitate despre viata aminteau de legaturile noaste cu Austria. Chiar si in zilele noastre inca se simte cate ceva din blazonul de odinioara.

Dar, revenind la Viena zilelor de azi, trebuie sa amintesc faptul ca in centru, o tusa speciala e data de plimbarile cu elegante trasuri de epoca, trase de cai frumosi si bine ingrijiti. Nu-ti poti lua ochii de la caii si vizitiii imbracati in straie din vremea lor de mare importanta si de la trasurile care plimba turistii aflati in postura persoanelor importante, privindu-i ca pe actorii de pe scena. Pe buze iti infloreste un zambet cand te intampina actori imbracati in costume de epoca, facand reverente si invitandu-te cu buna dispozitie la spectacole. Dar nu de putine ori, mergand pe strazile orasului mi se parea ca vad pasind motii nostri imbracati dupa bunacuviinta in straiul stramosesc umbland pe strazile "Vianei" cu jalbe la imparatul, purtand pe chip suferinta si in suflet o scanteie de nadejde.

Dunarea, atat de pretuita de vienezi, poate si pentru ca era iarna, nu m-a impresionat acolo tot atat cat o face in tara noastra, unde se simte ea mai implinita si isi gaseste locul fericit pentru a-si desfasura bratele ca un rasfat in minunata Delta de la varsare in mare, formand un colt de Rai de negrait.

In cofetarii iti poti permite sa te rasfeti cu  prajituri carora li s-a dus vestea in lume sau sa sorbi in tihna o cafea aromitoare si cand ti-e foame sa dai fuga la un restaurant pentru snitelul vienez, servit ca la el acasa. Preturile iti permit. Pe strazi, oamenii isi pastreaza seninatatea fetei si mersul omului multumit de viata sa. Si ca o punte intre Las Vegas-ul din vara, cand ne-am gandit la vremea de iarna din Viena, acum i-am trimis un gand. In timp ce ne aflam la un restaurant, ne-am incercat norocul la un aparat al jocului de noroc, retraind un episod din vara.
Cel mai adesea prin oras parca-ti rasuna in urechi muzica, parca se deschideau scene din viata compozitorilor celebri ca Mahler, Richard Strauss, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Franz Schubert, Johannes Brahms sau Joseph Haydn care au compus si si-au perfectionat stilul muzical la Viena, lasand una dintre mostenirile culturale atat de renumita in toata lumea. Parca o simti plutind in aer, rasunand pe strazi.

In spatiile mai largi ale unor strazi erau asezate scaune si un mare ecran pentru ca populatia sa urmareasca programul Filarmonicii, de Anul Nou, si chiar sa valseze intr-o aleasa buna dispozitie. Astfel, vienezii incep Noul An cu pofta de viata, plini de elan, cu muzica, cu optimism si voie buna. Ne-a lasat impresia ca monotonia vietii nu si-a aruncat valul peste ei. Mai toate orasele lumii au organizate petreceri de Anul Nou in piete mari, dar pe nicaieri parca nu se desprinde pofta de viata asa ca in Viena.

Viata pulseaza in oras si in timpul noptii precum in cursul zilei, dar noi am preferat ca in timpul noptilor sa ne recuperam fortele pentru orele de alergatura din cursul zilelor petrecute in mijlocul vienezilor.
                
CONCERTUL

Nu mai aveam rabdare pana sa ajungem la cel mai ravnit concert din lume si ne picurau in urechi sunetele orchestrei pentru care strabatusem atatea mii de kilometri, cu atata oboseala, cheltuiala si un oarecare risc adus de iarna acestui an, gata sa intoarca lumea pe dos pe pamantul canadian. Peste toate acestea pluteau in mintea noastra cuvintele marelui dirijor Sergiu Celibidache: "nimeni nu are un sunet atat de moale, de rotund, de cald ca vienezii", cuvinte care ne faceau sa ne gasim cu greu astamparul necesar asteptarii.

Ca in toti anii, si in aceste zile de sfarsit si inceput de an aici au loc trei concerte ale Filarmonicii din Viena. Un concert pe 30 decembrie 2013, de la ora 11.00, cel de pe 31 decembrie 2013, de la ora 19.30 si renumitul Concert de Anul Nou, 2014, de la ora 11.15, transmis in toata lumea.

Am ajuns si in fata cladirii Filarmonicii, adevarat templu dedicat muzicii clasice, amplasata in Piata Karlsplatz. Cladirea aminteste de templele construite cu coloane, frontoane si reliefuri. I-am admirat constructia initiata de imparatului Franz Josef I al Austriei si realizata intre anii 1863 si 1870, dupa proiectul arhitectului danez, baronul Theophil Edvard von Hansen care s-a inspirat din arhitectura bizantina.

Traditionalul Concert de Anul Nou din fiecare dimineata a zilei de 1 ianuarie, fix la ora 11.15 a inceput din anul 1939 si a avut foarte rare intreruperi cauzate de razboi. Ajunsa in interiorul cladirii m-am simtit un om cu noroc fiindca ma aflu in spatiul in care la pupitrul orchestrei s-au perindat cei mai mari dirijori ai lumii, adevarati monstri sacri care au insufletit cu bagheta lor aceasta notorie orchestra: Lorin Maazel (de circa 10 ori), Herbert von Karayan, Zubin Metha (de 4 ori), Riccardo Muti (tot de 4 ori), Seiji Ozawa si multi altii. In 1988 si 1991 dirijorul a fost Claudio Abbado, care a murit chiar in ziua cand am inceput sa scriu aceste amintiri (20 ianuarie 2014). Intreaga lume muzicala e in doliu.
Cladirea Filarmonicii a fost construita cu mai multe sali. Fata de amploarea care a luat-o muzica in zilele noastre, ea a devenit neincapatoare si s-au mai costruit sali noi. In ajun am facut un tur al cladirii insotiti de o simpatica si amabila ghida si am vizitat cateva sali. Impresiile au contribuit mult la intregirea imaginilor despre aceasta lume deosebita a muzicii vieneze.

Principala sala de concert este Sala de Aur, "Musikverein", numele complet fiind "Haus des Wiener Musikvereins", cea mai bogata in traditii din intreaga lume, in care sunt prezente cele mai mari personalitati ale muzicii de pretutindeni. E o sala magnifica, cu o acustica exceptionala, considerata ca fiind printre primele din lume ca rezonanta, realizata prin proportiile arhitecturale dar si de cele vizuale. Sala este mai mica decat impresia pe care ne-au lasat-o filmarile. De fapt, are dimensiunile unei sali traditionale, 49 de metri lungime, 19 metri latime si 18 metri inaltime, si o capacitate de 1.744 de locuri. Dimensiunile au fost dictate de necesitatea obtinerii celei mai bune acustici posibile. O sala mai mare isi diminueaza acustica, rezonanta sunetului se propaga diferit. Aceasta sala are forma unui dreptunghi, in stil neo-renascentist, cu cariatide si plafon casetat, cu enorme candelabre in forma de clopot, facute din cristal si pietre Swarowski. Este scaldata in ocru si rosu, predominand aurul. Privind aurul care-i da o stralucire deosebita nu mi-am putut stapani gandul sa nu-si puna obsesiv o intrebare: oare in ce parte a salii da stralucire aurul nostru de la Rosia Montana?
Sala era impodobita cu decoratiuni florale, peste 30.000 de flori care sunt oferite in dar in fiecare an de orasul San Remo din Italia, incepand din 1980, flori care sosesc in ajun cu un avion special. Si ca o noutate pentru noi, spectatorii sunt invitati sa ia acasa aceste flori dupa terminarea spectacolului, asa cum am facut si noi.

O alta sala, numita Sala mica, "Konzerthaus", este destinata mai ales recitalurilor si concertelor mai putin insemnate, cu un numar mai mic de orchestranti si spectatori, ori pentru elevi. Detaliile ghidei subliniau deosebitele preocupari pentru acustica. Pentru ambele sali de concerte constructorul a folosit numai lemn in tonuri calde. Statuile aflate pe lateral sunt goale pe dinauntru pentru un castig in plus al sonoritatii, iar camerele de sub aceste sali, aflate la etajul inferior, sunt absolut goale.
Si de la constructiile vechii arhitecturi s-a trecut la constructia unor sali ultramoderne. Din anul 2004 s-au costruit patru sali de concert, mai ales pentru muzica de jazz: Sala de Sticla, Sala de Metal, Sala de Piatra, Sala de Lemn, niste sali cocepute in viziune foarte indrazneata si deosebit de atragatoare. Dintre acestea, noi am vizitat Sala de Sticla, o sala dreptunghiulara. Orchestra ocupa loc pe podea iar spectatotii privesc numai din balcoanele asezate pe trei pereti. Balcoanele sunt facute din sticla. Un perete lung al salii este fara balcoane si este singura parte a salii purtatoare de culoare. Sticla balcoanelor este vopsita doar pe jumatate in culoare albastra, aproape alba.

Anul acesta, la pupitrul orchestrei a fost invitat dirijorul Daniel Barenboim, unul dintre cei mai mari piani?ti ?i dirijori din lume, de na?ionalitate argentiniana ?i israeliana. A inregistrat un numar impresionant de discuri, atat ca pianist cat ?i ca dirijor de orchestra. Intre anii 1975-1989 a dirijat Orchestra Simfonica din Paris, apoi a condus Orchestra Simfonica din Chicago pana in 2006. In luna mai 2006 a fost numit dirijor ?ef-invitat la Scala din Milano. In acela?i an a fost laureat al prestigiosului premiu “Ernst von Siemens”, fiind considerat de catre speciali?ti ca fiind “Premiul Nobel al muzicii”. La Viena a dirijat Ochestra Simfonica in anul 2009. E recunoscut pentru pledoaria sa in favoarea impacarii dintre israelieni si palestinieni...

"Traditionalul concert de Anul Nou al Filarmonicii din Viena dirijat Daniel Barenboim a fost un omagiu adus vietii si pacii, plin de sensibilitate si virtuozitate",a comentat agentia EFE. Comentatorii au mai spus ca in acest an, traditionalul concert de Anul Nou, 2014, de la Viena a batut un nou record: a fost transmis in direct in 92 de tari (fata de 90 ca pana acum) si a fost urmarit de peste 50 de milioane de telespectatori.
In program au fost incluse lucrari ale compozitorilor din familia Strauss, valsuri, polci, mazurci, dar au fost incluse si piese de Joseph Hellmesberger si Joseph Lanner. Concertul a debutat cu un fragment din "Frumoasa Elena", de Eduard Strauss. In final, ca in fiecare an, au facut parte pentru bisare: o polca, valsul "Dunarea Albastra"de Johann Strauss junior si "Marsul Radetzki", de Johann Strauss tatal. Acest mars a imprumutat numele de la feldmaresalul austriac Radetzki (a trait 92 de ani - 1766-1852) numit de imparatul Franz Joseph guvernator general al regatului Lombardo Venetian (1849-1857).

Asezata in fotoliu m-am lasat purtata de ritmurile diferite ale muzicii, cand de un vals elegant, cand de o polca “jucausa”, cand de un mars alert si maiestuos. Muzica fiecarei lucrari mi-a vorbit in limba ei, limba universala, limba inimii inaripate, graiul adevaratelor fulgerari launtrice care s-au contopit cu amintirile mele dragi de odinioara intr-o armonie plina de viata. Incarcatura trairilor, ca si cea a informatiilor este mult mai bogata decat poate cuprinde cuvantul, si chiar atunci cand notez cate ceva, fiecare citeste altceva, conform firii sale. Dar cu discursul muzical e ceva diferit. El se transforma intr-o infuzie a prospetimii, sunetul curat si limpede, acustica desavarsita, pur si simplu ma faceau sa cred ca prin artere imi curgea insasi viata. Ca o dedublare, o parte din mine s-a instalat in fotoliul concertelor filarmonice de la Cluj, unde in anii tineretii am fost nelipsita de la concertele de sambata seara. Din paienjenisul amintirilor s-a desprins chipul bonom, calm si intelept, cum a ramas in amintirea mea, a directorului de atunci al Filarmonicii din Cluj, Iosif Covaci, primind cu cordialitate spectatorii la concert. Cred ca a primit in lumea mai buna si mai dreapta in care se afla acum gandul meu de calda recunostinta pentru atitudinea ocrotitoare pe care a avut-o pentru mine.

Am admirat tinuta sobra a dirijorului, dar care prin gesturi s-a apropiat prieteneste de public si orchestra. “Dunarea Albastra” ne-a oferit ritmuri si armonii care au trezit in noi freamatul asemanator valurilor involburate, un freamat sublim, cautand parca sa limpezeasca mersul firii demiurgice, iar "Marsul Radetzki" a dat o nota deosebita acestui concert. A fost interpretat, ca de fiecare data, in ritmul aplauzelor publicului, in timp ce dirijorul a dat mana cu fiecare instrumentist, dovedind astfel ca marsul se poate executa si fara dirijor.

Am iesit din frumoasa sala de concert simtind ca muzica ne-a redat pe noi noua insine si ca m-am bucurat de privilegiul deosebit de pretios de a ocupa un fotoliu la acest spectacol ravnit de milioane de oameni. A fost norocul ce i-l datorez in primul rand fiicei mele, Andaluza, pentru perseverenta in efortul de a obtine biletele, nepoatei, Mara-Elena, care a avand norocul la loterie mi-a oferit locul ei in fotoliu si ginerelui, Tibi, care ne-a insotit si sprijinit in aceasta mica si deosebita vacanta. Cu florile in mana, am facut fotografii pe care le vom pastra ca pe niste amintiri de pret, desigur irepetabile, caci ancora vietii isi va cauta alt teren pe care sa poposeasca.

ianuarie 2014
Elena Buica, Canada


    
            

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page