Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

JURNAL DE VACANTA 2013 (6)

George ROCA



HELSINKI – BUDAPESTA – ORADEA MARE. CEASUL RAU SI GRIPA KOKKOLIANA...


Aeroportul Vantaa din Helsinki nu este atat de elegant precum cele din Asia sau America. Si nici atat de frumos ca Changi din Singapore. Dar este insa, foarte functional, precum multe din aeroporturile batranei Europe. De fapt un aeroport mediu, destul de glacial, chiar rece, fara brizbrizuri, fara prea multe elemente decorative, fara gradini de orhidee si laculete cu pesti exotici. Nici macar duty-free shopurile nu sunt deschise non-stop. Cand am aterizat, dimineata, la orele 6:35, ora Finlandei, ne-a intampinat un edificiu destul de friguros si la propriu si la figurat. Fara agitatie, fara prea multa vitalitate. Coridoare, culoare, sali si puncte de control... goale in majoritate. Ici-colo cate un slujbas – in uniforma desigur – cu fata adormita. Un aeroport de trazit – unde nu poti sa faci prea multi purici – unde trebuie sa te grabesti sa prinzi legatura cu avionul care te duce la o alta destinatie europeana. De fapt totul organizat „nemteste”. Functional, dupa cum am mentionat mai sus. Ceas! Fara cusur. Finladezii sunt punctuali, ca si germanii. Ofera viteza si seriozitate de miscare, da nu foarte mult fast. De fapt aceste atributii ii sunt importante calatorului grabit si obosit dupa 12 ore de incorsetare intr-un fotoliu de avion. Si conexiunile sunt foarte bune. Imi aduc aminte ca am stat odata vreo 8 ore in tranzit pe un aeroport din Asia... si nu erau prea multe de facut acolo pe timpul escalei... in afara de a motai pe niscaiva banci sau scaune de plastic... trezit frecvent de anunturile facute la megafoane.

La Vantaa am stat doar 55 de minute, pana sa fac ultimul salt – cu avionul desigur – spre Budapesta. De la aterizare pana cand am ajuns in sala de plecare a durat 25 de minute. Deci, totul bine organizat. Inclusiv controalele riguroase la bagaje impuse de intrarea intr-o tara a Uniunii Europene. Si iata-ma deci intr-o sala de asteptare a terminalului nr. 2, pregatit de zbor – spre Ungaria. Data, 9 septembrie 2013. Plecarea la 9:30 sharp! Adica fara nicio intarziere. Locul 11 C. Zborul Finnair AY 753. Deci tot cu finlandezii! Durata zborului 2 ore si 20 de minute. De data aceasta calatoream cu un avion mai mic si mai usor. Airbus A320. Jetstar. 150 de locuri. Aparatul de zbor mi se pare mult mai prietenos ca ambianta decat fratele mai mare (A340-300) cu care venisem de la Singapore. Parea chiar mai elegant. Speteaza si sezutul fotoliilor erau din piele-piele. Foarte confortabile si mult mai incapatoare. Totul nou! Pe mijloc un singur culoar care despartea cele doua randuri de locuri. Cate trei fotolii pe fiecare parte. Primele trei randuri din fata, pe amble parti, deci 18 locuri in total, sunt alocate celor care calatoresc la clasa business! Despartiti de restul plebei doar de o draperie! Singura diferenta este mancarea si super-amabilitatea personalului de bord! In rest nimic mai calitativ. Cine ocupa aceste locuri? Reprezentantii de firma, femeile frumoase, blazatii cu bani, snobii si desigur politicienii!

Si de data aceasta avionul este plin ochi! Inseamna ca afacerile companiei merg bine, ca are calatori... care apreciaza calitatea zborului si afordabilitatea pretului. Citisem pe internet ca se pot cumpara bilete, Bucuresti-Helsinki-Bucuresti, cu doar 148 de euro. Deci dus-intors. Ieftin! 74 de euro un drum! Si cand te gandesti ca dragalasa noastra companie nationala, Tarom, ofera bilete – ieftine cica – pe distanta Oradea-Bucuresti, cu doar 140 Euro. Un drum, desigur! Distanta de la Bucuresti la Helsinki este de 1750 de kilometri, iar cea de la Bucuresti la Oradea de 435 de kilometri. Deci mai putin de un sfert. Pretul Taromului mi se pare astronomic! Ca o pedeapsa pentru romanasi... Sa nu cumva sa indrazneasca mioriticul sa se plimbe cu avionul la el in tara! Biletele low-cost sunt destinate doar celor care se duc la munca in strainatate! Cum naiba s-or descurca strainii si de data aceasta mai bine? Ba le si prospera afacerea! Altii pot, iar ai nostri ba! Scria prin ziare ca S.C. Compania Nationala de Transporturi Aeriene Romane TAROM S.A. este amenintata de faliment, ca ar trebui vanduta. Pardon, privatizata! Apoi s-a adus un manager profesionist din Belgia, pe nume Christian Edouard Heinzmann, dar nu dupa mult timp nici acesta nu a fost bun! Bum! Cativa directorasi autohtoni se lupta si acum sa-l dea afara! Ca deh! Nu canta ca ei! Sau ca nu se da pe brazda? La ce oare!? La mancat seminte, jucat table sau la smecherii...?

Ma aflu deci in interiorul avionului. Ma asez pe locul indicat pe talonul de imbarcare. Locul 11C. Tot pe culoar. In stanga mea doua locuri libere. Intotdeauna calatorii se bucura cand sunt inconjurati de locuri libere. Asa e omul! Individualist si auto-izolationist. Dar... ceasul rau... imi aduce doi tovarasi de drum, care apar in avion cu cateva minute inainte de decolare. Doi finladezi cu rucsacuri in spinare. Incaltati cu niste bocanci enormi! Parca mergeau sa cucereasca un varf de munte din Himalaia. Doi tineri imbracati junkee. Tricourile lor negre cu fulgere si capete de mort, fara maneci, atrageau cel mai mult atentia. Tatuati peste tot,/ de la grumaz la cot! Rimeaza, nu-i asa? Unul din ei avea pantaloni baggy lasati pe vine... de i se vedea crevasa dintre muntii fesieri. Celalat, purta niste nadragi army style cu vreo patru numere mai largi. Or fi fost de capatat!? Poate! Dar, hai sa nu fiu rau(tacios)! „E” oameni si ei! Un cuplu al zilelor noastre, niste stranepoti moderni de-a lu’ Stan si Bran. De fapt, cand au dat cu ochii de mine, m-au salutat politicos: „Haia!”. Cel cu crevasa era mai maricel de statura. Semana leit cu Benone Sinulescu... la cap si la fizic. Dar mult mai tinerel! Tuns falusian! Sa-mi ierte artistu’ comparatia! Cel cu nadragii mari, tuns asijderea, tot falusian, era scund si pirpiriu, slabut tare... semanand cu statuia foamei. Anorexic 100%, zic eu! Piele si os! Cu toate ca parea foarte sanatos! Ei, n-avea el chiar bujorei in obraji, dar in comparatie cu tovarasul sau, se misca agil si avea niste ochi vioi de veverita in cautare de alune! Intr-o mana tinea o punga transparenta de plastic in care ducea o farmacie ambulanta. Un calup de servetele, rinofug, aspirine, paracetamol forte, bomboane antiseptice... Toate pentru cel mare, care parea al naibi de bolnav. Acesta stranuta si tusea de se zgaltia avionul. Hapciu!

Cel firav, cu ochi de veverita s-a asezat pe fotoliul din mijloc, langa mine. Parca ar fi vrut sa ma protejeze de ploaia de virusuri care erau aruncati in atmosfera cu fiecare stranut. Hapciu! That’s the name of the music! Hapciu! Hapciu... Hauleo maica! Numai o gripa nu-mi lipseste... Si uite asa, a tinut-o in hapciuuri si tuse timp de 2 ore si 20 de minute cat a durat zborul. M-am gandit ca o fi racit bietul baiat... dupa ce s-a tuns la chelie. Stiu ca in Finlanda clima e cam ascutita chiar si in sezonul estival... si asa de dezbracat, in maieuasul lui negru cu cap de mort si fulgere, nu ma mir ca face hapciu de doua ori pe minut. Imi venea sa-i „dau haina de pe mine”, vorba olteanului dintr-un cunoscut cantec popular. Pana la urma – cel mare si bolnav – a inceput sa motaie, apoi a adormit. Neuitand desigur, sa scoata cate un hapciu din cand in cand. Cel mic, era cu ochii pe el ca pe butelie, schimbandu-i servetelul din mana ori de cate ori se ingreuna de substante organice lichide. Apoi a venit stewardesele cu carucioarele incarcate: „Cofee, tea, soft drinks...?” Cofi, i-am zis, si un pahar cu apa plata! Apoi am sosit micul dejun. O chiflisoara lunguiata taiata in doua si garnisita cu cateva rotite de salam si o felie de cascaval. Destul de gustoasa, dar cam subtirica! Hapciu, a exclamat finlandezul cel mare, dupa ce a devorat chifla din doua muscaturi. Ba culmea, a cerut stewardezei inca una! Si a primit! Micutul samaritean, cu ochii inlacrimati de atata admiratie fata de Benone Sinulescu Look Like (BSLL), i-a oferit Marelui Gatsby... si chifla lui in dar.  Desigur ca acesta l-a refuzat. Doar erau prieteni! Pana la urma, au impartit-o frateste pe din-doua! Pace tuturor...! Hapciu!

Am incercat sa inchid si eu ochii si sa nu ma mai gandesc la felurile de gripe care ar putea sa afecteze calatorii unui avion pe ruta HEL-BUD. Dar credeti ca puteam? Daca o fi aviara, sau porcina! Mama-mama! Am patit-o! Ma reintorc acasa cotcodacind sau grohaind. Asa ca intru in conversatie cu tanarul subtire de langa mine. Sa-l trag putin de limba! Flacaul e volubil! Foarte volubil si politicos! Mai ales ca ortacul sau dormea de-i curgea apa din gura! Pardon me! Imi spune ca atat el cat si BSLL sunt din Finlanda, din orasul Kokkola (usor de retinut!). Ca ambi au aproape 18 de anisori si se duc in Ungaria, la Budapesta, unde v-a avea loc o mare manifestatie pasnica a capetelor rase. Ca sorry, prietenul lui... este cam bolnavior de gripa, deoarece la ei in zona e o mica epidemie. Dar nu e periculoasa! Se vindeca repede... A avut-o si el! Dar i-a trecut cu medicamente, intr-o saptamana! Fara, in sapte zile... gandesc eu! Vorbea frumos engleza, se vedea ca este scolit. Mi-a spus ca terminase o scoala de asistenta medicala si ca lucra la un spital. Vorba lui Bula: „Am un frate care e sora... la spital!” Il chema Ake! Si astfel am aflat ca Ake vine de la Akatius, nume vechi finlandez. Cel mare se numea Eki, care vine de la Ekke, nume teutonic, care inseamna „muchie de cutit”. Ca... sunt prieteni din copilarie. Ca la Kokkola au o gasca de prieteni care „sunt ca ei”! Skinheads, skuls and tattoos! Chelosi, tatuati, cu cranii pe piept! Dar ca... nu au orientare politica de linie dura si nu sunt razboinici. Lor le place muzica. Il intreb de s-a tuns chilug. Avand simtul umorului imi spune ca asa... ca sa nu-i cade pletele in ochi atunci cand danseaza sau canta la chitara. Am inghitit gluma! Nu e bine sa pui prea multe intrebari tinerilor. As fi vrut sa il intreb despre perenitatea tauajelor, dar mi-am inghitit limba. Hapciu din nou! Totusi timpul de zbor a trecut repede. Akatius a adunat cu minutiozitate servetelele folosite, le-a bagat intr-o alta punga de plastic si le-a luat cu el. Baiat educat! Finlandez manierat. Nu ca ai nostri, care arunca pe jos tot ce le prisoseste! Nici nu s-au oprit bine motoarele avionului ca cei doi si-au insfacat ruksacurile si au tasnit spre iesire. Nu inainte de a-mi zice amandoi in cor „bai-bai”... Cel mare a mai adus o completare: „See you next time”, adica „La revedere!”, facanadu-mi cu ochiul. Sarcastic smecherasul! A naibi pielea pe el! Si dusi au fost! Iar eu am respirat usurat... rugandu-ma lui Doamna-Doamne sa nu cumva sa ma fi pricopsit cu vreo gripa kokkoliana.

Mi-am luat bagajul de mana si m-am indreptat spre sala unde incepusera deja sa soseasca pe bada rulanta bagajele de cala! Incerc sa pun mana pe un carucior de bagaje dar nu se misca pana cand nu platesti 2 euro. De unde frate 2 euro? Ca eu nu aveam bani marunti... si apoi prin cate aeroporturi am bantuit nu am gasit carucioare de bagaje cu plata! Ei, nu-i nimic! Ma descurc eu. Noroc ca ambele valize au rotite. Pe cea mare si grea o trag dupa mine, iar pe cea mica o imping in fata mea. Ca, deh, avem doua maini! Ajung la bariera de control a pasapoartelor. „Jo napot kivánok!”, adica „Buna ziua, va doresc!”, imi spune domnita de la ghiseu, imbracata intr-o uniforma impecabila. Iar apoi in engleza: „Passport please!”. De data asta scot pasaportul romanesc, caci doar eram in Uniunea Europeana, si i-l prezint. Il cerceteaza in amanuntime si mi-l returneaza cu zambet si un „Köszönöm szépen!”. Multumesc frumos! Apoi ma indrept spre iesire. Vamesii, vreo trei la numar, fara sa ma bage in seama, isi beau linistiti cafelele din niste pahare de hartie cerata precum americanii din filme. In holul de „arrivals” este foarte frig. Mi se pare ca e cu mult mai racoare decat la Helsinki. Ma aflu in sala de sosiri, la Teminalul 2 al aeroportului international „Liszt Ferenc” din Budapesta. Fost „Feryhegy” pana mai anul trecut! Time 11:00 sharp!

Mi se comunicase prin e-mail ca voi fi asteptat la aeroport de catre soferul companiei „Rotexim” care ma va transporta in continuare spre Oradea. Semn de recunoastere, o tablita pe care va fi inscris numele meu. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta, ies la carosabil, dar degeaba. Nici tipenie de sofer cu tablita in mana... sau de vreun autovehicol cu numere de circulatie romanesti. Ma reintorc in sala si ma asez pe o banca la vedere. Cu ochii pe bagaje! Diferiti indivizi dubiosi ma acosteaza oferindu-mi servicile lor pentru a ajunge la destinatie. Toti mi se adreseaza in engleza! O fi scris pe fruntea mea ca vin din Australia!? Nu! Dar scrie pe eticheta lipita pe manerul bagajului de cala! SYD-BUD! Adica Sydney-Budapest. Le spun ca nu sunt interesat... ca astept pe cineva care vine sa ma ia. Unul dintre ei, de necaz, scapa o injuratura foarte colorata... Tac si ma uit pe tavan! Ma fac ca nu cunosc limba maghiara... Dupa ce dispare rup eticheta cu pricina si o arunc la gunoi. E mai bine asa. Strainii sunt ghiciti de unde vin dupa asemenea etichete si sunt luati de fraieri. Pacaleli, preturi mari la transport, furturi chiar! Ei, parca taximetristii de la Otopeni sunt mai breji!!!

In sfarsit, dupa vreo 35 de minute de asteptare, apare un domn impozant care se posteaza in mijlocul salii. Scoate din buzunar o hartie A4, o despatureste agale si pe ea apare scris numele meu! Ecce Homo! E omul meu! Ma indrept spre dansul si ii spun parola, adica numele, prenumele si... Oradea. Imi zambeste, se repede la valiza cea mare si apoi imi spune sa il urmez. Iesim din cladire si o luam spre parcare. Afara ploua maruntel! Nu dupa mult timp ajungem la un micobus elegant si curat precum conducatorul auto! Vorba zicalei „Cum e turcu... e si pistolul!”. Inauntru sunt deja 3 persoane pe cele 9 locuri. Unul in spate care statea cu ochii inchisi si doua persoane in fata, langa sofer. Un cuplu de tineri, ea si el, care se pupau de mama focului. Or fi fost despartiti de multa vreme. Capsunarii nostri migratori! Pornim motoarele si ne indreptam spre o alta cladire (terminal!?) unde suntem asteptati de o cohorta de pasageri doritori sa ajunga la Oradea. Sosisera cu zborul de Frankfurt. Ma retrag la o margine de bancheta. Langa mine se aseaza un tanar african, oaches si simpatic. Vorbeste limba romana! Imi spune ca este student in anul trei la Universitatea din Oradea, la facultatea de medicina. Mi-a povestit ca ii place foarte mult in Romania, ca ar vrea sa ramana acolo dupa absolvire... si sa se insoare cu o romanca blonda. „De ce blonda?” il intreb. „Vreau sa duc acasa la mine in Uganda un copil blond! Acolo toata lumea il va trata ca pe un zeu...!” Ma mananca limba sa ii spun niste bancuri cu blonde, dar ma abtin. De ce sa ii clatin flacaului idealurile. Si apoi, mai sunt si blonde destepte. Exceptia intareste regula! Oare!?

Masina ruleaza cu viteza moderata pe soseaua care duce spre „casa”. Casa copilariei! Afara ploaia se inteteste. Vizibilitate scazuta. Soferul conduce atent. Chiar foarte atent. Se vede ca e rutinat si ca face acest drum destul de des. O muzica placuta emisa de un post de radio romanesc incalzeste atmosfera din interiorul microbuzului. Inchid ochii si trec in lumea viselor. Ungaria ma afecteaza sufleteste ori de cate ori trec prin ea. Asa a fost si visul meu. Presarat cu amintiri traumatizante.

Anul 1982. Dupa doi ani de plecare din tara, tatal meu, foarte bolnav, imi scria sa revin acasa, deoarece ar vrea sa ma mai vada odata. Plecasem din Romania in 1980, luna august, ziua de 9. Dezident. Dupa fuga generalului Pacepa, ministrul turismului, Nicolae Doicaru, a disparut si el peste noapte. L-au saltat oamenii lui Nea Nicu. O fi facut si el parte din complot! Cine stie... Nu dupa mult timp au fost dati afara din munca mai multi angajati ai ministerului. In primul rand cei care nu erau membrii de partid. Printre acestia ma numaram si eu! Ramas fara slujba m-am inscris de necaz intr-o grupare de razvratiti. Colegi de la Ministerul Turismului, Agentia Comturist, ITIA si complexul hotelier Parc-Turist. Cu totii am cerut „plecarea din tara”. Asta se intampla prin 1979. Dupa multe peripetii, restrictii si sicanari, prin luna ianuarie 1980 am primit mult-doritul pasaport. Am aplicat apoi pentru o viza australiana. Sa ajung la capatul pamantului! Cand m-am trezit cu aprobarea de viza in mana m-am spariat! Unde sa ma duc? Nu prea aveam cunostinte in Tara Cangurului. Ce voi face acolo? Iar parintii? Eram singur la parinti! Grea decizie. Pana la urma, dupa mai bine de sapte luni, m-am decis sa plec. Nu renuntasem insa la cetatenia romana. Posedam un pasaport albastru. Adica de cetatean roman stabilit in strainatate. Mi-a zis, in naivitatea mea ca daca se va face bine in Romania ma voi reintoarce... Iata ca au trecut 33 de ani si tot in exil sunt. Printre straini!

Am facut o escala de mai bine de un an la New York. Cu o viza turistica! Prelungita desigur. Am incercat sa raman in America dar a fost imposibil. Aveam deja, inca din Romania, stampilata pe pasaport, o viza de rezindenta permanenta in Australia. Asa ca a trebuit sa parasesc cu durere in suflet Tara Tuturor Posibilitatilor! Cand am ajuns la Sydney nu mi-a placut de loc! (Acum imi place! Asta ramane intre noi!!!) Era diferit de orasul Marelui Mar (The Big Apple)! Dupa doua luni si jumatate de la sosire am primit vestea de la tatal meu ca este bolnav si ca medicul i-a spus ca nu mai are mult de trait. Mi-am cumparat urgent bilet de avion si am zburat spre Europa, spre tara de bastina, spre casa! Am ajuns la Amsterdam, unde m-am incarcat de bagage, cadouri si alte lucruri necesare celor de acasa. Am plecat de-acolo cu trenul pe ruta Amsterdam – Episcopia Bihor, via Viena. Dupa o zi si o noapte de calatorie am ajuns la frontiera romana. Asteptam vamesii cu inima cat un purice. Au venit cei de la controlul pasapoartelor mai intai.
- Bai, unde ti-e viza de intrare in Republica Socialista Romana? m-a intrebat un ofiter in uniforma kaki?
- Care viza? Eu am pasaport romanesc valid si vreau sa fac o vizita parintilor mei.
Mi-a spus ca nu am dreptul sa intru in tara si ca trebuie sa ma reintorc la Budapesta unde sa incerc sa obtin o viza de intrare de la Ambasada Romaniei de acolo. Mi-a ordonat sa cobor din tren! Eu, „Nu si nu!”. O tot dadeam cu drepturile omului, cu Declaratia de la Helsinki, cu Carta ’77, cu libertatea de calatorie... formule invatate in perioada de dezidenta romaneasca din Bucuresti. Ofiterul suparat, mi-a spus ca o sa intru in Romania cand si-o vedea el ceafa! N-a mai stat mult pe ganduri si a scos capul pe fereastra vagonului chemand „armata” in ajutor!
- Caporal! Vino cu cei pe care ii ai in subordine si evacueaza urgent compartimentul de bagagele a acestui „domn” australian. Si pe el desigur! Daca se opune poti sa aplici si forta!.
- Da sa traiti! a raspuns racanul si asa a si facut. No more comments!
In cinci minute ma aflam intr-o camera a garii din Episcopia Bihor. Cu bagaje cu tot. Apoi au venit vamesii! „Ia sa vedem nepoate, ce ai matale prin valize?”. Am deschis si i-am lasat sa se uite. Au ravasit totul! Au cautat peste tot, inclusiv prin pachetul de tigari. Portmoneu, bani, hartii, adrese (pe care si le-au notat!). Unul dintre ei mi se parea ca face pe sefu’. Probabil ca era de la „secret service”. Dupa vreo doua ore m-au abandonat, lasandu-ma sa imi pun lucrurile la loc dupa vraistea pe care o provocasera. Apoi m-au incuiat in incapere. Fara niciun scaun, doar cu o masa. Fara apa, fara mancare. Mi-am petrecut toata noaptea motaind pe valiza. Dimineata la ora 7:00 a venit un domn in civil. A deschis usa, m-a privit in ochi si mi-a zis: „Mai baiatule, vrei sa intri in tara, renunti la pasaport. Nu renunti, Budapesta scrie pe fruntea ta!”. Am ales varianta a doua! Budapesta si fruntea! Eram suparat tare! Aceeasi soldati m-au urcat in trenul accelerat care pleca de la Oradea la Budapesta. Fara bilet. I-am explicat, mai apoi, conductorului maghiar de ce nu am bilet. M-a lasat in pace, zicandu-mi ca nu sunt singurul care a patit asa ceva. Peste cateva ore eram din nou la Budapesta. Am tras la un hotel in centru. In urmatoarea zi am ajuns primul la Ambasada Romana. Pe la sapte dimineata! Adresa: Thököly út nr. 72, 1146 Budapest. Biroul consular avea program cu publicul intre orele 9-13. Am asteptat mai bine de o ora, dupa 9:00, pana sa se deschida ghiseul consular... de unde a aparut un cap cu parul cret, brunet...
- Ce problema aveti? M-a intrebat acesta.
- As vrea o viza pentru a intra in Romania, i-am raspuns, plin de sperante...
- Pasaportul va rog!
Scot pasaportul si i-l imanez. Il rasfoieste cu mult zel, apoi se duce cu acesta intr-o camera din spate de unde revine dupa cateva minute bune.
- Tu n-ai dreptul sa intri in Romania! Du-te la Sydney, la consulatul roman de acolo. Ei sa iti dea viza... si numai atunci poti sa intri...
- Dar sa vedeti... n-am stiut! Tata e bolnav... Nu mai are mult!
- Ti-am spus! Ce n-auzi bine!? La Sydney! Aici nu ai ce cauta...
- Va rog frumos!
- Iesi afara!...
Am plecat la hotel foarte necajit. Era intr-o vineri. Am dormit non-stop pana duminca la pranz. Atunci am observat primele fire de par alb ivite pe la tample. Am simtit ca s-a rupt ceva in mine. Ca nu mai eram tanar... cu toate ca aveam doar 35 de ani!

Luni dimineata am luat din nou drumul Ambasadei Romane din Budapesta. Thököly út nr. 72. Aceasi intarziere la deschiderea ghiseului consular. Acelasi cap brunet, cret si rautacios:
- Iar ai venit ma...!? Iesi afara!
- Va rog frumos sa ma primiti... Va rog! Va implor!
- Mai, daca nu iesi afara intr-un minut chem paza de la poarta sa te scoata pe branci! ’nteles? Uscheala!
Am plecat din nou necajit. Marti dimineata la orele 9:00 eram din nou la datorie! Insistent! Flacaul brunet cu parul cret, rau-rau, negru de suparare, facea spume la usa ghiseului. I-am spus ca nu plec! Punct! Vreau viza de intrare in tara al carui cetatean sunt sau sa vorbesc cu domnul ambasador.
- Tovarasul ambasador, Victor Bolojan, nu are timp sa vorbeasca cu o jigodie ca tine! Iesi afara!

Pe Victor Bolojan, il stiam vag din Oradea. Era tatal colegei mele de liceu, Victa Bolojan. A doua zi m-am prezentat direct la usa ambasadei si am cerut sa vorbesc cu domnul ambasador. Fara niciun succes! Cerberii de la intrare, dupa ce mi-au vazut pasaportul, mi-au spus ca „to’asul” nu este in Ungaria... cu toate ca mai tarziu am vazut iesind de-acolo o masina neagra cu numere de CD, iar pe bancheta din spate un domn care semana leit cu tatal Victei! Asa ca, fara succes, am ramas in continuare pe post de batator tot pe la usile ghiseului consular. Timp de 50 de zile. Timp in care mi s-au terminat fondurile banesti, iar perciunii mi s-au albit de tot. Dar sunt convins ca i-am scos si consulului un smoc de par alb. Numele acestuia, insa, nu l-am aflat niciodata! Nici pana in ziua de azi. Cu toate ca am incercat! Se zice ca era tot de prin Oradea de loc!

Desigur ca dupa cateva zile de stat la hotel... al carui tarif ma cam seca la buzunare, am incercat sa fac economii si m-am mutat la o „IBUSZ szoba”, o camera cu chirie tip ONT la noi, situata pe langa Gara de Vest (Nyugati PU). O perioada sumbra din viata mea, pe care mi-o reamintesc cu durere in suflet, ori de cate ori trec prin Ungaria. Dupa 50 de zile, de chin, am renuntat la lupta cu consulul si m-am reintors in Australia. Abia sosit, in ziua urmatoare, m-am prezentat la usa consulatului roman din Sydney. Consulul de pe atunci, domnul Nicolae Cristache m-a primit zambitor. Cred ca stia el ce trebuie sa stie! Mi-a spus foarte prietenos:
- Nu e nicio problema cu intrarea dumitale in Romania. Iti dau viza chiar acum... dar sa nu faci cumva vreo prostie. Sa nu cumva sa vorbesti ce nu trebuie...
- Acum nu mai am bani... pentru bilete de avion!
- Du-te la munca si cand faci banii vino sa iti dau viza!
Peste cateva luni a murit tata. Imi parea asa de rau ca nu am putut sa-l mai vad odata! Peste putin timp am facut rost de banii de drum si m-am prezentat la consului Cristache.
- Trebuie sa cer o viza noua de la Bucuresti!
- M-ati spus ca am deja aprobarea de viza pentru a intra in Romania.
- Asa a fost atunci... Dar aceea a expirat. Acum trebuie ceruta o viza noua...
Am mai asteptat 4 luni dupa care mi-a sosit viza mult dorita. Am ajuns acasa la Oradea cu inima stransa. Pe peronul garii m-a intampinat o femeie plansa, imbatranita, imbracata in doliu. Era mama!

*
O voce ma trezeste din somn: „Va rog sa imi dati pasapoarte sau cartile de identitate! In curand vom ajunge la punctul de trecere a frontierei cu Romania!”. Era vocea soferului de pe microbuzul companiei Rotexim. Ma trezesc de-a binelea! Simt o foame de zile mari in stomac! Nu am avut timp sa mananc nimic de la breakfastul cu chifla din avion. Afara toarna cu galeata si este foarte frig pentru o asemenea perioada a anulul. Suntem la inceput de septembrie. Altadata mai puteai merge la plaja... acum ploua si bate vantul. Frig. Tare frig! Trecem frontiera fara probleme. Si pe cea maghiara si pe cea romana. Alte vremuri! Peste o jumatate de ora soferul ma lasa in fata fostei case... a parintilor mei! Nu ma astepta nicunul din ei! Sunt de mult plecati pe alte taramuri... Dar ma astepta tanti Anuta! O doamna care are grija de casa mea. Sun la interfon, raspunde tantica: „Vai de cand te astept, s-au racit si placintele deja!" Intru in curte si apoi in casa. Mi se pare totul mai mic, mai vechi, mai batran... inclusiv tanti Anuta! Este data de 9 septembrie, luni, orele 17:40. Calatorisem pana aici timp de 60 de ore. Desigur cu o escala de o zi la Singapore. Hapciu! Stranut la fel ca Eki finlandezul! M-oi fi pricopsit si eu cu virusul kokkolian! Ceasul rau... Hapciu...
----------------------------------------------
 (VA URMA)

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page