Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

LUCEAFARUL POEZIEI ROMÂNESTI



„Nu spera cand vezi miseii
La izbanda facand punte,
Te-or intrece nataraii,
De-ai fi cu stea in frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dansii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val ca valul trece.

Cu un cantec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje,
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste in varteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri in laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu–a tale sfaturi,
Daca sti a lor masura;

Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece,
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramai la toate rece.”
(Eminescu: „Glossa”, 1883)                                                                                
                                                                                                                    
Daca ar fi trait in vremurile patriarhale, Mihai Eminescu ar fi implinit, la 15 ianuarie a.c., 164 de ani!... N-a trait atunci... si a vietuit doar 39 de ani (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889), dar a ramas, in istoria neamului romanesc, ca poetul nostru national, iar noi: romanii trebuie sa ne aducem aminte de el, sa-i citim poeziile si proza cu bucuria descoperirii „poetului nepereche al literaturii romane”.
Luceafarul i-a stralucit atat de puternic deasupra capului, cand s-a nascut, incat acum este cel mai mare poet roman din toate timpurile: „sfantul preacurat al ghiersului romanesc”, cum il numea Tudor Arghezi. Este considerat, pe plan national, un exponent nedezmintit al pamantului romanesc, mai intai prin limba si apoi prin stilul sau unic in literatura universala. Versul eminescian este un cantec sfant ce atinge sufletul la citirea lui prin imbinarea sunetelor asezate cu migala geniului celui mai mare scriitor roman, care „a cazut – cum spune criticul literar Garabet Ibraileanu – in sarmana noastra literatura de la 1870 ca un meteor din alte lumi”.   
Aparitia meteorica a tanarului poet Eminescu a salutat-o – cu noblete si admiratie – „bardul de la Mircesti”: Vasile Alecsandri, scriind poezia „Unor critici”, in care versurile sale profetice ne sugereaza rasaritul unui tanar „luceafar al poeziei romanesti”:

„E unul care canta mai dulce decat mine?
Cu-atat mai bine tarii, si lui cu-atat mai bine.
Apuce inainte s-ajunga cat mai sus,
La rasaritu-i falnic, se-nclin-al meu apus..."
 
Eminescu este geniul culturii romanesti, fauritorul limbii noastre literare.
Poetul scria despre sine: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar”. Din acest popor intelept si bun; si din visteria creatiilor sale artistice a cules, a slefuit, creind giuvaieruri literare, de care m-am bucurat si eu din tinerete, pe care le-am citit, le-am indragit, le-am studiat si le-am transmis elevilor mei, la lectiile despre misteriosul poet Eminescu, sau despre care am scris, in cursul anilor ce s-au scurs... Eminescu a fost poetul tineretii mele.
O admirabila descriere a poetului, pe cand acesta avea doar 17 ani, o face marele Caragiale (In: „Opere”, vol.3): „Era o frumusete. O figura clasica incadrata de niste plete mari negre: o frunte inalta si senina, niste ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuiri viitoare... Asa l-am cunoscut atuncea, asa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit de toate; aici o abstinenta de pustnic; aici lacom de placerile vietii; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa – Ciudata amestecatura! – fericita pentru artist, nenorocita pentru om!... Acest Eminescu a suferit multe, a suferit si de foame. Da, dar nu s-a incovoiat niciodata: era un om dintr-o bucata si nu dintr-una care se gaseste pe toate cararile...”
Pe 15 ianuarie a.c., s-au imlplinit 164 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, iar pe 15 iunie a,c, 125 de ani de la moartea lui (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889): poetul genial, prozatorul, ganditorul, omul politic, conservatorul, gazetarul erudit, redactorul sef al ziarului „Timpul”, „luceafarul poeziei romanesti”. La acest popas, de amintiri, recitim poeziile si proza eminesciana, simtind cantecul poeziilor sale ce ne emotioneaza si ne incanta, simtindu-ne fericiti sa vorbim limba in care a scris – asa de frumos! – autorul versurilor, scrise pe cand avea doar 16 ani:
 Cum mangaie dulce, usor
 Speranta pe toti muritorii!
 Tristeta, durere si lacrimi, amor
 Azilul isi afla in sanu-i de dor
 Si pier, cum de boare pier norii...

   Eminescu a fost un magician al cuvantului romanesc. Sub condeiul sau, cuvintele se lasau infrumusetate, prin schimbare si imbinare, iar consoanele si vocalele, asezate si parfumate la locul lor cu migala gasita, apar, sub vraja cuvintelor potrivite, ca niste petale frumos aranjate, incantandu-ne privirea si auzirea, din soaptele lor fericite...
Poetul isi marturiseste truda, ca sa gaseasca sensul si forma potrivita:

De mult ma lupt catand in vers masura,
Ce plina e ca toamna mierea-n faguri,
Ca s-o astern frumos in lungi siraguri,
Ce fara piedici trec sunand cezura.
                                      (Iambul, s.1)
     
  „Ceea ce cracterizeaza – scria Titu Maiorescu – mai intai de toate personalitatea lui Eminescu, este o asa de covarsitoare inteligenta, ajutata de o memorie, careia nimic din cele ce-si intipareste vreodata nu-i mai scapa, incat lumea in care traia el dupa firea lui si fara nici o sila, era aproape exclusive lumea ideilor generale ce si le insusise si le avea pururea la indemana”. Cu aceasta „covarsitoare inteligenta” si cu talentul sau innascut, Eminescu a creat valori literare “nepereche”, in care a valorificat creatiile folclorice, dar si ideile epocii, fiind influentat de filozofia lui Kant si Schopenhauer, dar si de cea indiana. A scris enorm de mult, intr-o viata scurtata, de o boala necrutatoare. O viata de om nu ajunge sa fie descifrate caietele eminesciene. Aceste manuscrise – in numar de peste 15.000 de pagini – la care se adauga miile de pagini ale gazetelor ce le-a scos, ne arata nu doar un geniu poetic, dar si un sarguincios prozator, un ganditor profund, un visator, un critic vehement al relelor din societatea vremii sale, un sarguincios semanator de mirabile seminte pe firmamentul literaturii noastre, un fauritor de valori, create printr-o munca neintrerupta, inceputa din anii tineretii si pana ce ceata necrutatoare a bolii i-a intrerupt izvorul inspiratiei si l-a trecut in lumea tacerii...
„Cu ganduri si cu imagini
Innegrit-am multe pagini;
S-ale cartii, s-ale vietii,
Chiar din anii tineretii."
Eminescu a scris multe pagini, cu scrisul lui frumos si cu migala creatorului de valori estetice, a unui artizan de cuvinte. A scris enorm, intr-un timp scurt, dar a vrut sa lase la lumina tiparului doar giuvaierurile creatiei sale. Eminescu are un singur volum de poezii, pe care l-ar fi vrut intitulat „Lumina de luna”, dar a lasat in manuscrise comori literare, pe care le-au cercetat, le-au transcris si le-au adus la lumina tiparului urmasii lui, care au inteles ca tot ce a scris Eminescu era de valoare si trebuie cunoscut.  
As putea spune ca Eminescu a fost un miracol al culturii romanesti, care a facut pe cercetatori sa se dedice muncii migaloase de scoatere la lumina a operei sale, care este „un spectacol extraordinar ce ti-l da o constiinta de cultura deschisa catre tot”. A fost „omul deplin al culturii romanesti”, dar a ramas „luceafarul nemuritor si rece” prin limba literara, creata de el cu sarguinta lui geniala: o limba romana dulce, ca un fagure de miere, curgatoare si armonioasa, un cantec sfant, iubit si pastrat, cantat si adorat de orice roman adevarat, oriunde ar vorbi limba frumoasa slefuita cu migala si de Eminescu. Romanul recunoaste versul eminescian, cand il citeste sau il aude, oriunde s-ar afla pe pamant.
Spune-mi, cititorule, nu recunosti ca-s eminesciene, versurile de mai jos? Nu-ti patrund in suflet si-ti fac inima sa tresalte de emotie si, poate, de bucurie ca vorbesti si tu limba aceasta dulce si sfanta: limba romana?

"O, mama, dulce mama, din negura de vremi,
Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi;
Deasupra criptei negre a sfantului mormant                         
Se scutura salcamii de toamna si de vant,
Se bat incet din ramuri, ingana glasul tau...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. "
Prin creatia sa poetica, Eminescu poate fi pus alaturi de cei mai mari poeti din literatura universala. Gama sa lirica este impresionanta, iar versurile din poezia eminisciana sunt de o frumusete unica. Mijloacele sale artistice sunt ale unui geniu, sub pana caruia cuvintele se transforma, devenind „fiinte" ce se lasa sculptate, ca sa germineze idei, sentimente: bucurie si nostalgie, durere si speranta.
Eminescu reprezinta ce este mai bun in literatura romana. In scrierile lui, gasim frumusetea formelor, realizate prin folosirea unei limbi curgatoare, dulci si armonioase,  teme complexe, un spirit critic necrutator, ironia subtila, inspirate elogii aduse poporului, din care s-a ridicat, descrieri neintrecute ale naturii, scene istorice, miturile, pe care le leaga de istoria poporului nostru.
Poezia lui Eminescu are un ton  melancolic de dezamagire si de tristete. Cred ca melancolia era parte din sufletul poetului, dar dezamagirea s-a cimentat la contactul cu realitatea cruda si nedreapta. Multe poezii scrise de Eminescu, in prima tinerete sau in anii de apogeu creativ, au tonul de tristete si de dezamagire, caracteristic celui mai mare poet romantic de la sfarsitul secolului al 19-lea.
Cand tot se-nveseleste, cand toti aici se-ncanta,
Cand toti isi au placerea si zile fara nori,  
Un suflet numai plange, in doru-i se avanta
La patriei dulci plaiuri, la campu-i razatori.
 (Din strainatate, s.1, 1866)
                              
Mai am un singur dor;   
In linistea serii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii;
Sa-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape.
Sa am un cer senin,
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi impletiti un pat
Din tinere ramuri.
( Mai am un singur dor, s.1, 1883)

Dar nu mai cade ca-n trecut
In mari din tot inaltul:
Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind in cercul vostru stramt
Norocul va petrece,
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.
    Luceafarul, 1883)

Eminescu este un exponent al poporului roman, mai intai prin limba, apoi prin stil. Gama sa lirica cuprinde istoria si natura romaneasca, trecutul, prezentul si viitorul poporului roman, ecoul miturilor din folclorul nostru si din literatura universala, filozofie, stiinta, intelepciunea populara. In scrierile eminesciene, gasim sentimente de exaltare, de extaz, de visare, de duiosie, de revolta, de sarcasm. Poezia sa este realizata in forme diverse, dar perfecte, cuvintele fiind inchingate in structuri fixe, dar armonioase, ca in sonet sau in versuri libere, ori in proza ritmata.
Lirica eminesciana este o bogatie estetica a culturii noastre. „Din aceasta lirica, noteaza criticul literar Edgar Papu, se inalta cele mai neobisnuite sunete: ecouri departate, chemari care se sting, murmure de ape, cantari furate de vant sau absorbite de lacomia departarilor, voci soptite, fosniri de frunze, fasait de ierburi, sopot de izvoare", ropot de cascade, glasuri inabusite parca din adancul pamantului sau funduri de abisuri, dar in acelasi timp si tunete, si furtuni nimicitoare, si muget de valuri. In poezia sa, doarme fluierul, plange clarinetul, geme violoncelul, izbucneste orga, tuna surlele apocaliptice. Se moduleaza infinit, cu sunetele, toate starile, toate senzatiile, toate simtirile, toate nuantele launtrice, a dorului, a uratului, a aleanului, a pustiului, toate la cel mai inalt grad de perfectiune.” Nu-i o simfonie a inserarii poezia „Somnoroase pasarele?”

  Somnoroase pasarele
Pe la cuiburi se aduna,
Se ascund in ramurele –
Noapte buna!

Doar izvoarele suspina,
Pe cand codru negru tace;
Dorm si florile-n gradina –
Dorm in pace!

Trece lebada pe ape
Intre trestii sa se culce –
Fie-ti ingerii aproape,
Somnul dulce!

Peste a noptii feerie
Se ridica mandra luna,
Totu-i vis si armonie –
Noapte buna!       (1883)
      
Poeziile eminesciene au o frumusete aparte, iar muzicalitatea lor a incantat generatii de cititori fideli. Multe poezii ale bardului de la Ipotesti au fost transformate in cantece. Mai ales poeziile sale de dragoste pribeaga, ce emana tristete, dezamagire, dor si singuratate... Ne amintim de romantele si cantecele de vioara, pe versurile eminesciene: „Mai am un singur dor”, „Pe langa plopii fara sot”, „Somnoroase pasarele”, „De ce nu-mi vii”, „Sara pe deal”, „Departe sunt de tine”, „Te duci...”, „Ce te legeni...”, „De-oi adormi...”, „O, mama, dulce mama,...”
„Eminescu, scria Tudor Vianu, a dat poeziei romanesti dimensiunile care ii lipseau inainte. Lumea in care ne introduce Eminescu este o lume de mare vastitate in spatiu si in timp, si in care privirea cugetatorului patrunde pana in punctele cele mai tainuite ale sufletului omenesc si pana in conceptiile cele mai inalte ale ratiunii.”
Mihai Eminescu este valoros nu doar prin poezia sa lirica, ci si prin scrierile lui politice din proza sa gazetareasca sau prin poeziile in care isi exprima dragostea si admiratia lui pentru trecutul tarii, ca in „Rugaciunea unui dac” sau frumoasa urare adresata patriei iubite, din „Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie”:

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutul mare, mare viitor!   

Eminescu si-a iubit patria. A fost un mare nationalist. A admirat trecutul tarii si pe inaintasii, care si-au aparat glia sau au contribuit la propasirea neamului si a culturii sale, dar a criticat viciile contemporanilor. Sa ne amintim finalul din „Scrisoarii a III-a”:

Dar lasati macar stramosii, ca sa doarma-n colb de cronici;
Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punand mana pe ei,
Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,                       
Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,
Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!

  Eminescu a fost deschizator de drumuri si in proza. El este considerat creatorul basmului cult („Fat Frumos din lacrima”) si a nuvelei filozofico-fantastica („Sarmanul Dionis”, „Umbra mea”).
Eminescu a lasat, desi a murit la 39 de ani, o opera literara impresionanta ca valoare si volum, stralucind pe „orbita valorilor romanesti si universale”.     
As fi dorit sa scriu mai mult despre Eminescu ca poet romantic de exceptie si mai ales sa analizez frumusetea versurilor sale, metrica versurilor, mijloacele artistice manuite cu dibacia unui talent de geniu, sa analizez filonul epic al celor cinci scrisori (satire), imensa proza ziaristica, dar, la acest popas in timp, doar strecor dorinta mea ca cititorul sa-si reaminteasca sau sa fie dornic sa cunoasca valoarea estetica a operei celui mai mare poet roman din toate vremurile.

Pof. Dumitru Buhai
                                                              
P.S. Scrie-mi pe e-mailul de jos, ca sa stiu ca ai citit Gandurile mele despre “Luceafarul” poeziei romanesti, din toate timpurile.
E-mail: ProfBuhaiD@aol.com

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page