Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIS



„Poetul intelege natura mai bine decat savantul.” - Novalis

   
(Continuare de la editia precedenta)

Dar, personal, nu cred ca adevarul va fi aflat vreodata, fiindca Securitatea lucra „cu manusi”, oamenii ei erau scoliti dupa ultima „tehnologie” a crimei. Lucrau psihologic, aflau punctele slabe ale individului si loveau in punctul cel mai slab. Nu cred ca le-a fost greu sa loveasca un adolescent cuprins de efuziuni tineresti, fiindca la 21 de ani, Nicolae Labis era un adolescent, un adolescent genial. Despre adolescenta scria Marquez ca este varsta marilor valori, cand se produc eruptii vulcanice, „cand ai revelatii de o intensitate cu care nu te vei mai intalni. Apoi esti tanar, intri in viata si gusti din ea, din amaraciunea si dulceata ei, din infrangere si izbanda. Este varsta la care inca mai poti sa alegi, inca mai poti prinde trenul spre destinatia perfecta. Timpul nu este, inca, pierdut. Trebuie, doar, sa te gandesti bine, trebuie sa fii inspirat, trebuie sa ai noroc”. Labis pasise spre tinerete, a gandit, a fost inspirat, dar nu a avut norocul de a putea merge pe drumul pe care ar fi vrut, fiindca nu i s-a permis… Protipendada comunista care se credea „zeitate” cand afla de la informatorii securitatii ca individului ii plac femeile, hotara: „Sa i se dea femeia!” Si i se trimetea femeia; daca afla ca ii place bautura, hotara: „Sa i se dea bautura!” Si i se oferea bautura. Si totul pana la „terminarea” individului, caderea lui in mlastina sau lichidarea fizica. Perfidia si cruzimea erau trasaturile de caracter care se cultivau, incercandu-se estomparea trasaturilor nobile ale poporului roman.
Chiar daca el nu a fost asasinat, Labis a fost cu siguranta un ghimpe in coasta regimului. Dupa Revolutia romana din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, „Labis este primul poet roman disident. (...) El a anuntat o pauza feroce intre poezie si ideologia zilei. Mai mult decat sigur, inchisoarea nu era prea departe pentru el”. Securitatea a facut nota din convorbirile sale private, notand ca a „defaimat regimul comunist”, iar poemele lui contineau prea multe teme voalat anti-comuniste. La data de 03 noiembrie 1956, ni se spune, la o nunta la care au participat aproximativ o duzina de oameni, el a cantat imnul Regatului din Romania, Traiasca Regele. La Capsa, in timpul unei discutii anti-sovietice privind revolutia maghiara – recenta atunci -, s-a ridicat si a recitat cu voce tare Doina lui Eminescu, poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reuniuni in cursul miscarii studentesti in Bucuresti, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase. Avand in vedere popularitatea lui in crestere, un proces ar fi fost incomod”.
George Calinescu scria despre el: „eu nici un ma intreb ce ar fi devenit daca traia, pentru ca il consider un poet pe deplin exprimat, de la care au ramas cateva poeme incantatoare…”
In urma lui s-au editat volumele de care stiu: Primele iubiri (1956) in care trairea lirica este intensa, cuprinsa toata „intre prospetimea candorii infantile in receptarea lumii si conservarea acestei ingenuitati pana la o crispare tragica”; Lupta cu inertia (1958) in care recunoaste existenta compromisului, a duplicitatii ori a indolentei, detestand aceste atitudini ale oamenilor.
In poezia Primele iubiri, de exemplu, lirismul confesiv te subjuga: „Azi sunt indragostit. E un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu / Vin cerbii mei in goana sa se-adune / Si catre el privirile-si tintesc - / Un codru nesfarsit de coarne brune / In care mii de stele stralucesc…” sau in poezia Biografie : „Stiu eu, mama si-a zis ca ma nasc intr-o zodie buna; / Plinului pantec asa ii canta intr-o noapte cu luna. / Trasnete reci de furtuna vedea cum in zare detuna. / Stiu eu, mama si-a zis ca ma nasc intr-o zodie buna…” Nu a scris „mama a zis”, ci „mama si-a zis”… Genial!
In „Lupta cu inertia”: „Tot ce-am iubit, niciodata / N-am mistuit intr-al timpului pasnic trecut. / Tot ce-am putut sa privesc / Mi s-a parut din cale afara / De crunt ori Dumnezeiesc - / Nu i-am dat voie sa moara”, remarcandu-se  frenezia trairii poetice a existentei, ceea ce este AUR in poezia lui Labis.
Sau, cum vorbeste George Calinescu despre candoarea lui autobiografica, in versurile: „Mangaie-mi parul. Astazi mi-i aspru si sarat, / Aproape-ntotdeauna a fost la fel, imi pare… / De colburi nins, cu vanturi si ploi amestecat, / In zgura de la trenuri scaldat si-n stropi de mare. / Ce larg ma simt si lacom si niciodata plin! / Sorb prin pupile lumea si-n taina cu auzul, / Nepotolit ca-n fata paharelor de vin / Ce-mi scapara-n mustata stropi limpezi ca hurmuzul. / Am strans atatea drumuri in mine ca pe-un ghem, / Tam-tamuri de copite in mine aspre suna / Dar tot mi-e dor de duca, spre mine inca chem / Acele panglici albe pudrate-n colb de luna.”
Entuziasmul sau juvenil a alunecat, consecinta a indoctrinarii din acea scoala de scriitori, exprimandu-se convingator si naiv in versuri: „…Viata ni se cheama-n inclestarea / Supremei batalii pe camp deschis. / Si-asa ea ni-i revoltator de scurta / Ca s-o mai dam pe lene si plictis.(…) O clasa ne-a nascut – cea proletara - / Ea ne-a nascut, ori ea ne-a renascut. / In numele natalei noastre clase / Starpi-vom jaf, si lepra, si scorbut. (…) Suntem in miezul unui ev de foc, / Si-i dam a-nsufletirii noastre vama. / Cei ce nu ard dezlantuit ca noi / In flacarile noastre se destrama.” Dar o minte lucida, nu avea sa se inece in acele mistificari, curand, foarte curand, adevarul relevandu-i-se.
Si amintesc cuvintele lui Nichita Stanescu: „A venit toamna cand luna capruie catifeleaza genele aurii ale frunzelor, si un dor de Nicolae Labis ma cuprinde si din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin rosu mai mult. Cine stie? Daca i-o fi sete si va veni sa-l bea?”
Cand ne amintim de Labis, sa ne amintim de minunatul sau poem „Moartea caprioarei”, capodopera liricii lui, descrierea vanatorii, poem in care Labis se desparte de copilarie, trecand spre adolescenta, maturitate chiar prin descoperirea tainelor universului care leaga viata de moarte. Prima strofa a poeziei transcrie un peisaj halucinant, de sfarsit de lume, peisajul secetei si al mortii de dupa al doilea razboi mondial, in impresionante imagini: „Seceta a ucis orice boare de vant. / Soarele s-a topit si a curs pe pamant.  / A ramas cerul fierbinte si gol. / Ciuturile scot din fantana namol. / Peste paduri tot mai des focuri, focuri, / Danseaza salbatice, satanice jocuri”.
Strofele urmatoare sunt scene ale vanatorii, prin care se trece de la evocarea faptelor la reverberarea lor in strafundurile constiintei copilului. Gradatia evenimentelor si a trairilor corespunzatoare este ascendenta, poetul punand accentul pe paralelismul stabilit intre natura, pe care o intelege atat de bine, si vibratiile sufletului: „Ma iau dupa tata la deal printre tarsuri,/ Si brazii ma zgarie, rai si uscati./ Pornim amandoi vanatoarea de capre,/ Vanatoarea foametei in muntii Carpati./ Setea ma naruie. Fierbe pe piatra/ Firul de apa prelins pe cismea./ Tampla apasa pe umar. Pasesc ca pe o alta/ Planeta, imensa, straina si grea.// Asteptam intr-un loc unde inca mai suna,/ Din strunele undelor line, izvoarele./ Cand va scapata soarele, cand va licari luna,/ Aici vor veni in sirag sa s-adape/ Una cate una caprioarele./ Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac./ Ametitoare apa, ce limpede te clatini!/ Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege si de datini.(…) Sticlea in ochii-i umezi ceva nelamurit, / Stiam ca va muri si c-o s-o doara. / Mi se parea ca retraiesc un mit / Cu fata prefacuta - n caprioara. / De sus, lumina palida, lunara, / Cernea pe blana-i calda flori calde de cires. / Vai cum doream ca pentru - intaia oara / Bataia pustii tatii sa dea gres! / Dar vaile vuira. Cazuta in genunchi, / Ea ridicase capul, il clatina spre stele, / Il pravali apoi, starnind pe apa / Fugare roiuri negre de margele. / O pasare albastra zvacnise dintre ramuri, / Si viata caprioarei spre zarile tarzii / Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna / Cand lasa cuiburi sure si pustii. / Impleticit m-am dus si i-am inchis / Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne, / Si-am tresarit tacut si alb cand tata / Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne! / Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau. / Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini! / Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit / La ceas oprit de lege si de datini... (…) Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc si-as vrea .... / Tu, iarta-ma, fecioara - tu, caprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt ii focul! Si codrul, ce adanc! / Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!”  
„A murit, marturiseste tot Stela Covaci, cand furios, cand sperand, parandu-i rau si iubind cu ardoare viata si oamenii, implorand in ultimele ceasuri sa i se aduca ozon de pe culmile unde se adapa caprioara.”
Spunea cineva despre poezie ca este „meditatie si inspiratie”, destui oameni fiind cei care mediteaza, dar putini cei care sunt si inspirati. Si inchei cu cuvintele lui Alexandru Macedonski: „Poetul este un Rege si i se cuvine un Tron.”

Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page