Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Interviu cu ultimul supravietuitor de la Manastirea Greco-Catolica din Bixad



Interviu cu unul dintre ultimii supravietuitori din Manastirea Greco-Catolica de la Bixad: Ieromonahul pr. Filip Craciun Cosma

Consemnat de pr. Cristian Sabau

(Continuare de la editia precedenta)

I: Cum ati reusit sa treceti anul acela? Ce faceati atata vreme singur?

Pr.C: Ce poti face in intuneric, in singuratate? Rugaciune! Rozarul il ziceam de dimineata pana seara, pentru ca altceva, in intuneric, ce sa faci? Iar cand auzeam cheile, spuneam „Doamne, ajuta-ma sa pot rabda!” Veneau sa semnez sa trec la ortodocai; daca nu, incepea bataia. Anchetele erau toata noaptea, de la ora 10 incolo...

I: Ati trecut peste anul acela...

Pr.C: Dupa un an de zile, m-au dus la Satu Mare, unde am stat 5 luni. Acolo, chinurile au fost mai moderate. De la Satu Mare ne-au dus la Oradea: 5 luni la Satu Mare, 4 luni la Oradea. La Oradea, dupa ce nu iesisem de mai bine de un an, ne scoteau o data pe saptamana la plimbare, la 5 metri om de om. Eram 30 in celula, preoti si calugari. La celula 1 si 2 au fost calugaritele, iar la 3 am fost preotii si calugarii. Preoti intre noi erau pr. Nicolae Mare, secretarul episcopului din Baia Mare si pr. Arsenie, din Coruia. Faceam rugaciuni, iar pr. Mare avea un plachiu, cu care radea caramida de pe jos, din pavament (era o inchisoare veche, din timpurile Mariei Tereza): faramita caramida pe care o anestecam cu paine, iar eu aveam Rozarul, in captuseala de la pantaloni. Se facea aluat, iar cu crucea Rozarului imprimam pe aluat si, de asemenea, aplicam si medalia; mai apoi din haine, scoteam fire si astfel impleteam pe ele Rozarii.
Cu noi au fost doi „detectivi”, pentru ca in fiecare celula introduceau spioni care trebuiau sa ne descoasa pe noi, pentru ca mai apoi sa raporteze la Securitate.
La 30 de persoane, ne dadeau 5 litri de apa pentru fiecare zi/noapte. Ciubarul-toaleta era inauntru: 24 de ore nu se scotea de acolo, si era un miros puternic. Dadeau cu DDT pe noi, ca... Doamne, tot eram ca urzicat de DDT-ul acela (NR: insecticid interzis astazi prin lege).
Mancarea era astfel: dimineata un fel de terci, faina cu tarate amestecate, iar in el, gaseam uneori capete si labe de soareci si de sobolani. La amiaza, in ciorba de arpacas, erau barbii de la vite, ugere, urechi, mate cu excremente in ele. Eu parca si acum, acasa, cand vad carnea, mi se face groaza...

Fiind reclamati de cei doi spioni (care erau inchisi pentru ca fusesera criminali, si nu detinuti politici ca noi) ca ne rugam Rozarul, si ca faceam acolo Vecernia si Paraclisul, si ca toti ne-am confectionat Rozare, a venit seara controlul. Ei au raportat la cine era Rozarul original, si – fireste – l-au gasit asupra mea. Atunci m-au luat si m-au dus la izolare 15 zile: era o camera de baie neincalzita si era rece, foarte rece. Era numai un pat gol din fier. Intr-o zi imi dadeau o felie de paine cu apa, si intr-o zi nimic!
A fost rugaciunea cea care m-a salvat...

I: Cum de ati reusit sa scapati cu Rozarul in celula, sa nu vi-l confiste la perchezitii?

Pr.C: A fost pentru ca nu ne-au controlat la corp. Ne-au luat doar sireturile de la ghete si cureaua din pantaloni, si toate centurile pe care le puteam purta asupra noastra.

I: Ce s-a intamplat mai apoi?

Pr.C: De la Oradea ne-au dus la Gherla 3 luni; si la Gherla, era acelasi regim. Apoi, cu catusele pe maini, incarcati in dube (cum era metoda la Securitate), ne-au dus la Aiud, iar de acolo la Ghencea, la Bucuresti. La Ghencea am stat 6 luni, chipurile pentru refacere; aveam la dispozitie si o curte in care sa ne plimbam. Mancarea era foarte slaba: eu aveam vreo 40 de kg, dupa 3 ani de celula...
Era un general, Petrescu, om foarte voinic, si el ne taia troscotel din curte, il spala, il rupea si ni-l punea in supa, intr-atata era supa de slaba.
Dupa 6 luni de zile, -socotiti ca trebuia sa ne refacem!- ne-au dus de acolo. Au venit iarasi dubele si ne-au dus la Cernavoda la Canal. La Canal eram 5.000 de oameni. Seful lagarului era un preot ortodox, care fusese legionar; era inchis la drept comun. Ne-au bagat in baracile din lemn, fara incalzire: cat am stat acolo 4 ani de zile, nu s-a facut deloc foc. Veneam de la santier uzi si apoi ne mai tineau si la poarta: erau niste prostalai de militieni care nu stiau sa socoteasca, si cum eram un puhoi mare de detinuti, nu le iesea numaratoarea. Astfel, ne tineau ore intregi in ploaie, in zapada acolo afara; pe cand intram inauntru, eram toti uzi si cum nu aveam caldura, ne puneam hainele sub noi sa se usuce.
Santierul era la 10-15 km, iar dintre noi, care nu putea merge si cadea jos, era impuscat imediat si era aruncat in remorca ce venea intotdeauna in urma noastra.
Imprejurul lagarului erau 3 garduri, la mijloc unul de 3 metri, iar celelalte doua de 2, prin toate trecand curent electric. Viata era extrem de grea: trebuia sa faci norma, iar mancarea –dimineata ti se dadea o bucata de mamaliga si o cana de cafea neagra, iar cu astea trebuia sa lucrezi pana la amiaza, cei mai multi fiind deja slabiti de dinainte, din anii de penitenciar. Multi oameni flamanzi si batuti de soarta, impinsi de extenuare de la atatea batai si mizerie, au mers si s-au prins de gard pentru a se curenta: dimineata era ici si colo cate unul mort. Din 20 in 20 de metri erau santinelele care pazeau lagarul si strangeau mortii, ii dezbracau de haine si ii puneau intr-o remiza.
Hainele de pe morti le primeam tot noi, pentru ca dupa 4, dupa 7 ani de zile, nu puteai sa primesti alte haine... Cand se facea un numar mai mare de morti, erau                         incarcati intr-o masina, asa cum incarci lemnele; ne-au dus si pe noi, astia mai tineri, de am incarcat. Prindeam de picioare si de cap si trebuia sa-i aruncam in masina.
Daca mergeti la Constanta, intre Cernavoda si Constanta, pe stanga, erau gropile comune. Mergeam cu masina pana langa groapa si trebuia sa tragem cu sapele oamenii in groapa; iar apoi se punea var peste ei si, in final, pamant.
Dupa 4 ani de zile la Canal ne-au eliberat, cu mentiunea ca daca spunem la cineva unde am fost, ne aresteaza din nou. Am venit acasa si am umblat ca limba in clopot: pe atunci nu te primea nimeni, daca ai fost la puscarie! Lucram pe ici, pe colo...
Va urma
Sursa: www.greco-catolica.org

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page