Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

ALBA IULIA



„De unde sunt eu? Sunt din copilaria mea. Sunt din copilaria mea ca dintr-o tara.”
 Antoine de Saint - Exupery

    
 (Continuare de la editia precedenta)

Mai tarziu l-am inteles pe Emil Cioran care juca fotbal in cimitirul Rasinari-ului, cu groparul, un om vesel cu care se imprietenise, folosind in loc de minge cate un craniu. „De cate ori nu i-am tinut companie groparului! Nici nu-ti inchipui cat de adanc mi s-au intiparit in minte toate imaginile astea…” marturisea Cioran. Avea credinta ca acest fapt a avut un efect in subconstient, moartea devenind o obsesie pentru el in viata. Se poate! „Intreaga mea viata a stat sub semnul mortii”, mai spunea Cioran. Nu m-am gandit niciodata la aceasta posibilitate, dar‚ imi amintesc ca pe caietele mele din clasele de scoala erau scrise versurile lui Vlahuta din poezia Din prag: „Nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei!” Bunica a citit si mi-a spus, cu glasul ei bland, ca nu este bine sa se gandeasca un copil la asa ceva si nici sa nu mai pronunte cuvantul „moarte” vreodata.
In cimitir, primavara, vazusem pentru prima oara in viata mea oi si miei zburdand printre  morminte, pascand iarba. Gasind in drum excrementele lor, imi amintesc ca am scos din ghiozdan un caiet, am rupt o foaie si am strans bilutele mici si negre si i le-am dus bucuroasa mamei, strigandu-i: „Mama, am gasit masline-n cimitir!” Noroc ca nu ma tentase sa gust din ele! Era in timpul razboiului si o auzisem pe mama spunand ca nu se mai gasesc masline…
Desi iernile erau blande, intruna din serile de iarna, trecand prin cimitir spre casa si fiind intuneric, deoarece scoala avea programul dupa amiaza pentru copiii claselor mici, incepuse dintr-o data sa ninga viscolit. Fulgii de zapada ma prinsesera in vartejul lor si ametisem. Am scapat din mana ghiozdanul si cu manutele inghetate, nu-l mai puteam prinde din zapada asternuta. Frigul m-a cuprins, am inceput sa strig si am avut norocul ca servitoarea iesise din casa si venind in intampinarea mea mi-a auzit strigatul si m-a ajutat sa ajung acasa.
Verile, in schimb, erau fermecatoare, caldurile suportabile. Nu am trait la tara, sa fiu binecuvantata de natura in copilarie si atunci incercam sa o descopar, sa merg eu spre ea… Iubeam deschiderea cerului, iubeam florile si alergam spre o poiana, pe un deal de la marginea orasului, plin de mireasma proaspata a ierburilor; un miros salbatic si pur imi navalea in nari, pe cand seara se lasa linistita si greierii isi incepeau cantul. Acolo gaseam o floare gingasa care se numea „Sangele voinicului” (Negritella rumba). Capsorul meu tesuse povestea cu un fat-frumos care se luptase cu zmeii pentru a scapa omenirea de Rau... Fat-frumos fusese ranit, sangele se scursese pe campul de lupta la apusul soarelui, iar a doua zi dimineata, flori rosii cu un parfum deosebit, au rasarit in acel loc si floarea s-a numit „Sangele voinicului”. Nadajduiam pe atunci, in lungile mele plimbari facute pe campul de la marginea orasului, sa gasesc printre flori, un Fat-frumos, asa, precum in basmele pe care mi le citisera - mama, tata. Mergeam deseori in poiana descoperita, culegeam flori de camp si alergam sa prind fluturi. Floricelele de culoare rosu carmin, de departe pareau niste picaturi de sange; gaseam maci rosii cu petale matasoase, romanite albe, albastrele, galbioare, palariute si ma intrebam cine le-a dat o forma atat de frumoasa, cine le-a colorat asa de diferit si ma bucuram de lumina risipita in culorile florilor. Mirosul discret al ierbii si al florilor de camp imi umpleau plamanii mici de copil… Tata imi improvizase o  plasa de prins fluturi, fiindca ii spusesem cat erau de frumosi: imaculati, colorati in splendide culori diafane, valsand in aerul din jurul meu. Ma impiedicam de ierburile mari urmarind cate un fluture, cadeam si radeam de cate ori eram pacalita. Fluturele zbura, se oprea pe cate o floare sau un fir de iarba, isi strangea aripile, apoi le desfacea si relua zborul. Orice zbor imi parea ceva serafic, zborul fluturelui mai mult ca cel al pasarii, imi sugera starea angelica, pe care o presupune orice imagine suitoare spre cer. Le urmaream zborul pana la disparitie. Unii se asezau cuminti pe cate o floare si ma duceam spre ei tiptil si parca ma vedeau si zburau… Alergam din nou dupa ei. Ma mai loveam la maini sau la picioare de cate o piatra ratacita printre ierburi, dar nu-mi pasa. Voiam sa prind fluturele! Cel galben zburase, urmaream unul albastru, mai albastru si mai frumos ca cerul. Se intampla sa-l prind in plasa improvizata. Gingasia, fragilitatea fluturelui prins imi producea totusi o senzatie de vinovatie. Mainile mele erau atat de mari fata de trupul sau, incat il lasam putin sa se zbata, timp in care-i puteam privi plapandul trup, frumoasele aripi, apoi ii dadeam drumul. Odata curiozitatea m-a determinat sa-i prind aripile intre degete. M-am minunat vazand praful fin colorat care-mi ramasese pe degete, i-am dat drumul si am vazut ca nu mai avea putere sa zboare; sentimentul de vinovatie, de mila mi-a ravasit sufletul. De unde sa fi stiut ca acel praf care de fapt era constituit din mici, foarte mici solzisori, pleaca atat de usor de pe acea aripioara care avea transparenta aerului? Intrebam cine i-a colorat asa de frumos si auzeam spunandu-mi-se: „Doamne, Doamne!”. Si atat! Cine cunostea pe atunci legile fizice ale luminii care determinau aceste minunate culori?... Nu am mai repetat incercarea. Mai tarziu, nu mai tin minte in ce clasa, la stiintele naturii eram sfatuiti de profesori sa prindem fluturi si alte insecte, sa le infigem acul in trup, sa facem asa-zisul „Insectar”. In acele momente mi-am amintit de fluturii dupa care alergasem si tare ma mai miram ca oamenii maturi, cei care ne invata cum sa fim buni, corecti etc., nu se gandesc la inimile acelea mici pe care le au fluturii… Dar cate amintiri nu s-au legat de flori si de fluturi si mai tarziu! Nu am uitat nici panta lina a acelui deal, imbracat in matasea verde a ierbii, pe care ma rostogoleam spre vale, la plecare spre casa.  
Va urma

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page