Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Despre credinta



de Andrei Marga
Chestionarele aplicate in Europa in ultimele decenii (vezi concludenta analiza din Hermann Denz, Hrsg., Die europäische Seele. Leben und Glauben in Europa, Czernin, Wien, 2002) dau ca rezultat usoara, dar continua crestere a ponderii credinciosilor.
Unii sociologi ne previn ca aceasta nu inseamna cresterea religiozitatii. Dar religia inseamna credinta, incat se pune intrebarea „ce intelegem prin credinta?". si atunci cand vedem multimi imbulzindu-se la moaste nu putem sa nu ne intrebam despre ce fel de credinta este vorba. Nu ne putem reprima intrebarea cand intalnim preoti avari, care fac orice compromis sa adune averi pamantesti, in pofida a ceea ce predica. Sau pastori preocupati mai curand de aranjamente cu autoritatile decat de samavolniciile din jur. Nu o putem face nici cand televiziunile se umplu, la Craciun si Paste, de discutii de prost gust despre taiatul porcilor si sacrificarea mieilor si despre „bucate", evident fara vreo legatura cu ceea ce s-a petrecut odinioara in jurul Jerusalimului. Intrebarea revine cand vedem teologi care au o informatie lacunara chiar despre Iisus si apostoli. In sfarsit, intrebarea „ce este credinta?" nu poate fi ocolita nici atunci cand unii dintre cei care spun ca fac cercetare stiintifica peroreaza neinformati asupra relatiilor cu religia.
Discutia despre credinta este straveche. O clarificare la capatul dinspre noi al acestei discutii o avem insa acum, in cea mai noua enciclica, sub titlul Lumen Fidei (Libreria Editrice Vaticana, Vatican, 2013). Clarificarea este adusa nu numai din nevoi pastorale ale Bisericii, ci si din nevoile situatiei culturale in care se afla Europa, afectata vizibil de criza democratiilor existente, de raspandirea relativismului si de intrarea intr-o noua relatie a religiei, stiintelor si filosofiei. Aceasta clarificare este de luat in seama atunci cand este vorba de credinta, avand in vedere imprejurarea ca, gratie revenirii religiei in avanscena culturii si personalitatii intelectuale a unor pontifi, enciclicele papale sunt scrieri teoretice de mare anvergura, cu impact asupra orientarilor in societate. Este destul sa amintesc Populorum progressio (1967), prin care s-a pus in miscare o politica noua fata de nevoiasi, sau Fides et ratio (1998), care a consacrat noua relatie a religiei cu filosofia, sau mai nou, Caritas in veritate (2009), care a reorientat eforturile de depasire a crizei financiare si economice actuale. Ma opresc asupra enciclicii Lumen fidei (Lumina credintei) condus de intrebarea „ce este credinta?" si stiind bine ca nu orice credinta este credinta religioasa. Nici animismul, nici esoterismul, nici mercantilismul vladicilor sau enoriasilor, nici inchinarea la lucruri nu tin, la propriu, de credinta religioasa.

Se stia din anturaj ca, dupa enciclicele Deus caritas est (2005, in care se limpezea distinctia dintre „eros", „agape" si „iubire", restabilind unitatea corpului si sufletului in „libertatea noastra existentiala" si in „fiinta noastra ca intreg"), Spe salvi (2007, in care „speranta" era repusa in legatura cu credinta si eliberata de restrictiile doctrinei progresului) si Caritas in veritate (2009, in care tematizeaza „adevarul" in orizontul cel mai larg al fiintarii umane), Papa Benedict al XVI-lea pregateste enciclica asupra credintei. tinea in fond de sistematica sa teologica consacrarea prin enciclici a „iubirii", „sperantei", „adevarului" si „credintei", drept resurse majore ale crestinismului, care sunt de pus in valoare impreuna in contextul incarcat cu crize de astazi. Enciclica a fost scrisa, dar, in imprejurarile istoricei retrageri de pe scaunul petrin, nu a mai fost lansata, ci transmisa spre noul papa. Acum Lumen fidei este deja in librariile lumii, cuprinzand, de asemenea, contributia intregitoare a Papei Francisc, care mentioneaza ca este vorba despre o scriere „lucrata la patru maini". Oricum, este prima enciclica din istorie elaborata de doi papi, unul emerit, celalalt in functiune. Sa ne oprim aici, asadar, asupra conotatiei credintei din aceasta enciclica.

Enciclica Lumen fidei readuce discutia despre credinta la origini, care sunt, pentru crestinism, ebraice. Cu "emunah", care se trage din verbul „aman" (tradus cu a sprijini, „stützen" cum spun germanii), a inceput iudaismul (caruia Nietzsche nu-i gasea pereche in grandoare). Astazi sunt instructive traduceri din ebraica privind intelegerea durabilei credinte a evreilor, precum fermecatoarea carte a lui Shalom Arush, The Universal Garden of Emuna. A Practical Guide (Chut Shel Chessed Institutions, Jerusalem, 2012). Emuna este „ferma credinta intr-un Creator al universului, unic, suprem, omniscient, bevolent, spiritual, supranatural si atotputernic" (p. 30). Emuna are ca fundal legamantul dintre Dumnezeu si om, incat uneste, dinspre om, doua momente - increderea in Dumnezeu si incredintarea soartei proprii in mainile lui Dumnezeu. Cum se spune in enciclica Lumen fidei, „omul credincios isi dobandeste puterea din punerea de sine in mainile lui Dumnezeu cel demn de incredere" (p.19). Tocmai in acest inteles, chiar Iisus il invoca pe Dumnezeu ca Abba (tata ceresc). Celebra „credinta a lui Israel", devenita referinta milenii la rand, pana astazi, era aceasta deschidere catre imbratisarea lui Dumnezeu de catre credincios spre a fi smuls din mizeria istoriei. Deschiderea este sustinuta de „revelatie", care este ea insasi proba a grijii lui Dumnezeu pentru creatura sa. Crestinismul, asa cum ne-au transmis Pavel (Epistola catre romani) si Ioan (Evanghelia), continua acest profil al credintei. Grecii au preluat credinta Bibliei iudaice cu cuvantul „pistos", care semnaliza, inainte de orice, increderea omului in Dumnezeu. Augustin a reunit explicit ambele momente in figura omului credincios (fidelis).

Revenirea la origini prilejuieste enciclicii Lumen fidei punerea in relief a catorva trasaturi ale credintei, care sunt elocvente. Bunaoara, credinta nu-l priveste doar partial pe om, ci in intregime - cu tot ceea ce este si face, omul se incredinteaza lui Dumnezeu. Spus altfel, nu esti credincios doar de la frunte in sus sau in anumite zile si la anumite ore, ci cu toata fiinta, in fiece clipa. Credinta asigura, se poate spune, „radacinile fiintei omului (die Wurzeln seines Seins)" (p.21). Apoi, credinta implica incredere in Dumnezeu si in interventia sa biruitoare. Mai departe, credinta nu inseamna doar „a crede ca...", ci si „a crede in...", cum observa deja Ioan. Asa cum se scrie in Lumen fidei, „credinta priveste (blickt) nu numai la Iisus, ci ea priveste din punctul de vedere al lui Iisus, vede cu ochii sai" (p.32). Credinciosul, altfel spus, este gata sa se lase privit din punctul de vedere (Gesichtpunkt) neobisnuit de inalt si exigent al lui Iisus. Mai departe, credinta in Dumnezeu deschide cale „iubirii", care schimba omul. "Credinciosul este transformat prin iubire, careia el i s-a deschis prin credinta" (p.38). Altfel spus, unde este credinta este si iubire de semeni. Mai departe, credinta se confirma in actiune in comunitate. „Credinta nu este un lucru privat, nu este o concepere individualista, nu este opinie subiectiva, ci izvoraste dintr-o ascultare si este menita sa se exprime si sa devina vestire" (p.41). Cu alte cuvinte, credinta nu se valideaza nicidecum prin simple trairi subiective. In sfarsit, credinta presupune dezlegarea din mrejele numeroaselor „zeitati" ale lumii ce ne inconjoara si „intoarcerea la Dumnezeul viu printr-o intilnire personala" (p.25). Argumentul enciclicei Lumen fidei este clasic: „atunci cand omul si-a pierdut orientarea de baza, ce confera unitate vietii sale, el se pierde in multimea dorintelor sale, iar in masura in care refuza sa astepte timpul fagaduintei, se sfarma in miile de clipe ale istoriei sale" (p.24).

Trasaturile mentionate ne permit sa distingem, poate mai ales in confuzia culturala de acum, intre credinta propriu-zisa si prea frecventele surogate ce au patruns pe terenul ce parea mai protejat al religiei. Poate ca explicitarea criteriilor credintei nu va inhiba formele diverse ale imposturii, dar ne da sansa sa le putem spune acestora pe nume si sa le luam ca atare.
Andrei Marga
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page