Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

ALBA IULIA



„De unde sunt eu? Sunt din copilaria mea. Sunt din copilaria mea ca dintr-o tara.”
 Antoine de Saint - Exupery

    
   Caci cea mai de pret avutie pe care o avem in viata ne este copilaria, cea care ne indeamna spre cunoastere si ne da incredere in viata. Acum, copilaria mi se arata ca o printesa imbracata in straie valurite, translucide… Plecand din preajma mea cu multa vreme in urma, pluteste undeva in vazduh si uneori imi vorbeste de locurile prin care am trecut, imi aminteste...
   Din oraselul Bolgrad al Basarabiei noastre, in care am poposit pentru scurt timp, am plecat la Balgrad (Cetatea Alba), numele mai demult al orasului Alba Iulia, oras cu insemnatate istorica, situat pe malul stang al raului Mures, in podisul Transilvaniei - zona centrala a tarii noastre - vegheat de Muntii Apuseni si de Carpatii Meridionali, cu vestitele varfuri Patru si Surianu ai muntilor Sebesului. Revenisem de fapt in zona judetului Alba, orasul Alba Iulia fiind la distanta rutiera de Campeni de numai 80 km.
   Pamantul acestei parti de tara este traversat de numeroase cursuri de apa, binecuvantat cu pamant fertil, relief variat si paduri intinse. Cele mai vechi vestigii arheologice din acest teritoriu dateaza din Paleolitic. Inainte de cucerirea romana, in apropierea actualului oras, exista localitatea dacica Apoulon. Dupa cucerirea Daciei de catre Traian, la inceputul secolului al doilea d. H., o parte din Dacia a fost transformata in provincie a Imperiului Roman. Orasul s-a numit Apulum, fortificatia dacica preexistenta fiind extinsa. Ruinele zidului roman si ale portii sunt foarte bine conservate in prezent, existand „Traseul celor trei fortificatii” din Cetate. Dupa retragerea armatei si administratiei romane la sud de Dunare, sub imparatul Aurelian, in anul 271 d. H., fosta provincie romana a fost locuita de o puternica populatie autohtona, care a dus mai departe continuitatea poporului roman in secolele urmatoare. In 1199 orasul apare din nou atestat, de aceasta data sub numele de Alba Iulia, iar mai apoi drept capitala a Principatului Autonom al Transilvaniei (1542-1690) dupa infrangerea Ungariei de catre turci (1526). Denumirea latina a orasului a fost tradusa in documentele medievale redactate in limba slavona drept Balgrad (Cetatea Alba), numele provenind de la culoarea alba a zidurilor cetatii medievale, cladite din piatra, din latina „albus” si Iulia, de la cuvantul unguresc „gyula”. La sfarsitul epocii renascentiste, la curtea de la Alba Iulia a existat o adevarata dinastie de principi „apuseni" - Bathorestii.
   In anul 1595 Mihai Viteazul a obtinut doua victorii importante impotriva Imperiului Otoman, prima la Calugareni si a doua la Giurgiu, in urma lor incheindu-se pacea favorabila Tarii Romanesti si asigurandu-se astfel, o anumita stabilitate in zona, fapt care i-a permis voievodului cucerirea Transilvaniei si Moldovei, infaptuind unirea tuturor teritoriilor locuite de populatie de origine romana. Astfel, Mihai Viteazul si-a facut intrarea triumfatoare la Alba Iulia pe  1 noiembrie 1599, stabilind aici prima capitala vremelnica a tuturor romanilor. A fost domnitor al Tarii Romanesti (1593-1601), la care a alipit Transilvania (in 1599) si apoi Moldova (in 1600), devenind primul domnitor al celor trei tari romanesti unite, in conditiile in care principalele puteri ale vremii erau Imperiul German si cel Otoman.
Un asemenea succes, o asemenea strategie, a starnit invidia, nemultumirea  dusmanilor sai externi si interni. „Dusmanii se repezira asupra lui ca niste dihanii salbatice, cu sabiile scoase. Ci unul dete cu sulita si-l lovi drept in inima, iar altul degraba ii taie capul. Si cazu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru ca nu stiuse, nici nu prilejise sabia lui cea iute in mana lui cea viteaza. Si ramasera crestinii, si mai vartos Tara Romaneasca, saraci de dansul", asa este descrisa de catre cronicarii romani uciderea miseleasca a lui Mihai Viteazul, la Campia Turzii, in 1601. Domnitorul a ramas in istoria romanilor drept fauritorul primei uniri a celor trei tari romanesti, iar uciderea lui a lungit timpul de asteptare a urmatoarei Uniri.
In Istoria romanilor prin calatori Nicolae Iorga aminteste de faima lui Mihai Viteazul, punand retoric intrebarea daca ar fi fost posibil ca un popor sa se bata cu oastea care avea in mijlocul ei steagul dusmanului trimis din Constantinopol,  „fara dovada de energie nationala incununata de succes si aureolata de glorie care e insasi domnia lui Mihai Viteazul?”
Alba Iulia este un oras cu o mare incarcatura istorica! Imi amintesc cum invatatoarea clasei a treia, cand eram inca niste gagalici, ne-a vorbit despre Horia, Closca si Crisan si ne-a dus sa vizitam locul unde au fost executati Horea si Closca. Atunci am aflat, mai tarziu am inteles, momentele decisive ale luptei sociale si nationale ale poporului roman din secolele XVIII si XIX care au inclus si judetul Alba. Capii acelei rascoale din 1784 au fost incarcerati la Alba-Iulia, cercetati, dusi sub stricta paza militara, in celule separate: Horea la Poarta a III-a a cetatii, Closca la Poarta a IV-a, iar Crisan in corpul principal de garda, o cladire care se afla in incinta Catedralei Ortodoxe, si apoi executati in mod barbar: Horea si Closca au fost torturati cu cruzime, trasi pe roata in 1785, dupa ce Crisan, stiind ce-l astepta, s-a sinucis in temnita, spanzurandu-se cu nojitele de la opinci. Rascoala motilor a fost considerata drept una dintre cele mai violente miscari sociale din Europa acelei vremi, dar ea a marcat intrarea poporului nostru in epoca moderna, prin trezirea constiintei nationale. Sunt unii istorici care au comparat o cu Revolutia Franceza de la 1789, cele doua miscari asemanandu-se, fiind vorba de aceeasi epoca istorica, ambele urmarind lichidarea feudalismului si amandoua caracterizandu-se printr-o mare violenta.
   Mai tarziu, la 1 decembrie 1918, Alba-Iulia a fost locul unde Unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si a Maramuresului cu Romania a fost decisa solemn de catre Marea Adunare Nationala de la Alba-Iulia. Atunci s-a desavarsit Unirea Statului National Modern Roman. Prin aceasta unire, dupa cea a Basarabiei si apoi a Bucovinei, s-a implinit visul neamului romanesc, unirea intr-un singur stat al tuturor romanilor.  
    Aici, la Alba Iulia, amintirile pentru mine, sunt multe si destul de clare. scoala mea era la mare distanta de o casa noua in care locuiam, probabil inchiriata de Administratia CAM la care lucra tata, situata dincolo de Cetate si dincolo de un cimitir al eroilor. In drumurile pe care le faceam de la scoala spre casa intarziam voit, oprindu-ma si facand ochii mari la tot ceea ce descopeream. Treceam zilnic printr-una dintre cele patru porti ale cetatii - poarta a III-a. Zidurile cetatii aveau maretia lor, dar mie, la acea varsta imi pareau foarte inalte, reci, umede si mute. Nu-mi vorbeau fiindca nu stiam nimic despre ele. Dincolo de zidurile cetatii erau dealuri blande, serpuiri si rasuciri de drumuri. Ma mai opream si priveam de aproape pietrele zidului cetatii; descopeream porozitati, priveam muschiul verde catifelat, cate o urma de pasare sarita dintr-un copac si proiectata pe zidul cetatii sau ivita din zborul spre cer al pasarilor...
   Despre atat de impresionanta Cetate bastionara Alba Carolina am aflat mult mai tarziu. Construita ca un sistem de aparare impotriva turcilor, cat si pentru consolidarea puterii habsburgice in teritoriile ocupate, era una dintre cele mai impresionante fortificatii de acest gen din sud-estul Europei, ridicata intre anii 1714-1739 la ordinul lui Carol al VI-lea de Habsburg. Zidurile ei construite din caramida si din piatra luata de la ruinele cetatii romane, se intind pe kilometri intregi si au grosimi impresionante. Forma fortificatiei este de tip stelat - Vauban (dupa numele arhitectului francez) cu bastioane la colturi, cu porti baroce, iar intrarea se face prin cele 6 porti monumentale, frumos decorate, unice in arhitectura militara europeana, dintre care patru sunt decorate cu statui si reliefuri. Din punct de vedere al amplasamentului, cetatea a fost ridicata peste alte doua fortificatii mai vechi, respectiv castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina si cetatea medievala Balgrad. Se spune ca 20.000 de iobagi romani au lucrat la constructia cetatii, lucrarile de zidarie si pietrarie fiind facute de muncitori si mesteri italieni, iar lucrarile speciale de sculptura la portile cetatii si bastioane, realizate de o echipa de la Viena. Bogatia si varietatea decorului plastic ofera un caracter unic cetatii, in randul fortificatiilor de acest profil din Europa. Intre zidurile ei s-au desfasurat evenimente de cea mai mare importanta pentru istoria poporului roman. Dupa intrarea pe traseu, in partea dreapta se pot vedea ruinele Portii de Sud a Castrului Roman si o parte din zidurile fortificatiei romane construita incepand cu anul 106 d. H. Istoria este foarte interesanta, castrul s-a construit pentru cantonarea unei Legiuni dislocata din Vindobona (actuala Viena) si pentru a pazi tinutul aurifer si drumul de transport al aurului catre Roma. Migratiile succesive au determinat retragerea armatei romane, in jurul anului 271-275 d.Ch. Populatia autohtona a trait impreuna cu veteranii legiunilor care au primit pamant stabilindu-se in zona si au tinut impreuna piept populatiilor migratoare.
Zilnic plecam singura spre scoala care era la distanta de aproximativ un kilometru. Distanta imi parea enorma. Pe atunci, fiecare poteca avea marimea unei strazi, pe care pasii marunti si mici o strabateau in continua cautare si uimire. Iernile erau blande in aceasta parte a tarii, verile calduroase, toamnele lungi. si totusi, de cate ori ma intorceam de la scoala,  intunericul parca ma ajungea din urma. Ma cuprindea o teama ca trebuia sa trec prin poarta cetatii de piatra, cu linistea si intunericul ei intens. Eram asa de mica si din lumina inca existenta a zilei, dintr-o data intram in intunericul si racoarea portii pe care o traversam; alteori din lumina puternica a soarelui - in umbra zidurilor reci. Rareori eram insotita de o colega care locuia in drum spre casa noastra, dar, de cele mai multe ori eram singura. Dupa ce parintii ma invatasera drumul, mama a spus ca trebuie sa ma descurc singura. Aproape de casa traversam un cimitir al eroilor, parasit. Descoperisem acolo unele morminte a caror capace din beton erau date putin la o parte si puteam zari sicriele din lemn putrezite si oasele din sicrie. Curiozitatea copilului era atat de mare, incat mai zaboveam langa acele morminte, uitandu-ma atent, pe timpul zilei, la ceea ce era inauntrul lor. A fost primul meu contact cu existenta mortii si mi se parea ceva de domeniul fantasticului. Nu imi era teama, straina fiindu-mi la acea varsta, imaginea suferintei vreunui om care paraseste viata. Pastram secretul descoperirii mele, ma duceam de cate ori puteam sa revad acele schelete, gandind ca intr-o zi se vor imbraca cu carne si haine si vor iesi de acolo.
Va urma
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page