Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

AMPRENTE ÎNCRUSTATE ÎN CARAMIDA ROSIE


Merg grabit spre locul de munca. Fara sa privesc in dreapta sau stanga, ma strecor printre ceilalti calatori mereu cu atentia incordata catre ceasul pe care il port pe mana mea cea stanga. Nu pot sa imi permit luxul de a intarzia la locul de munca si de aceea incerc sa recuperez minutele pretioase pe care le-am pierdut in asteptarea unei garnituri de metrou mereu amanate din ratiuni necunoscute.

Dar mintea nu pare sa se poata fixa pe subiectul impus al ajungerii la timp la serviciu. Fara sa vreau, ganduri din trecut si proiectii din viitor se revarsa asupra mea, chiar daca nu le acord atentie. Chiar in aceasta clipa trec pe langa mai multi muncitori care repara drumul. Un miros dens de motorina imi atrage atentia. Inainte de a remarca alte detalii, brusc in fata ochilor imi apare imaginea salii de clasa a scolii in care am invatat in perioada in care am locuit la Petrosani. In acea vreme, podelele exalau un miros proaspat de motorina, mai ales la inceputul anului scolar.

Disting cele doua pavilioane, fiecare avand doua etaje, in care erau dispuse salile de invatamant. In afara de acestea, mai exista o sala de sport si o cantina, unde se servea masa de pranz pentru elevii aflati in regim de semi-internat, printre care ma aflam si eu. Aceasta scoala se afla in prelungirea unui cartier numit „Colonia” fiindca in trecut aici locuiau minerii proaspat adusi de catre autoritatile habsburgice la data cand s-a infiintat exploatarea minereului de carbune din regiune.

Cu strazi lungi si drepte, croite conform planurilor topografice austriece, Colonia pastra vie atmosfera perioadei ei de inceput. Diferenta o faceau doar oamenii, care in mare parte nu mai lucrau in minerit. In plus, casele-tip se aflau intr-un stadiu de degradare destul de avansata marturisindu-si varsta trecuta de o suta de ani de la data constructiei.

Pe aceste strazi mergeam catre scoala in dimineti geroase, fiind mereu fascinat de aspectul arhaic si totusi prietenos al insiruirii de case aproape identice de-a stanga si de-a dreapta drumului. Bineinteles, asfaltul reprezenta o raritate, dar prin suprainaltarea carosabilului cu steril, mai precis cu piatra, se obtinuse evitarea formarii de noroi. Ploile erau destul de dese. Nu de putine ori, furtuni puternice izbucneau din senin fie pe timp de zi, fie noaptea.

Uneori, cand stateam singur in casa, izbucnirea elementelor naturii ma infricosa. Energia electrica deseori se intrerupea, fiind necesare ore de asteptare pana la remedierea deranjamentelor. Cu toate acestea, Colonia ma fascina si imi oferea gustul perioadelor de pionierat al asezarilor nou constituite la frontiera civilizatiei. Simt si acum mirosul de lemn impregnat cu petrol al gardurilor ce delimitau intre ele gradinile dintre case si frontul stradal al acestora. Vechimea lor ma atragea, chiar daca timpul isi pusese pecetea asupra lor subrezindu-le structura de rezistenta.

Revenind la imaginea scolii, revad culoarele lungi, salile de clasa, biblioteca si ferestrele inalte pe care le intalneam mereu. Dintotdeauna mi-a placut sa privesc cerul in timp ce stateam in banca. Cumva, desprins de contextul locului si al timpului, bolta sa albastra brazdata de nori albi si pufosi imi oferea un prilej de contemplatie asupra vastului univers ce ma inconjura. La fel ca in Brasov, era imposibil sa nu distingi o coama de munte oriunde ti-ai fi intors privirea. Cerul si muntele faceau parte din fiinta mea launtrica, alaturi de padurile ce se intindeau aparent la nesfarsit oferind perspectiva si adancime intregului peisaj.

Revad profesorii si colegii si simt emotiile momentelor cand eram invitat sa raspund in fata clasei. Tabla inmultirii am invatat-o in acest loc. Nu a fost usor. Memorarea mecanica a cifrelor in jocul insiruirii lor impreuna cu operatiile matematice ma infricosa. Experienta avuta in anul anterior la Brasov, cand invatarea alfabetului fusese umbrita prin comportamentul brutal al cadrelor didactice ma urmarea. Dar atmosfera era cu totul alta. Invatatorii se purtau frumos cu noi si cautau sa ne ajute. Dupa-amiaza, ramaneam la ore de meditatie in care ni se clarificau subiectele mai dificile ale materiilor de invatamant.

Astfel, m-am indragostit de aritmetica asteptand cu nerabdare orele de curs ale acestei materii abstracte, dar mereu fascinante. Zambesc fara sa vreau. Imi dau seama ca de fiecare data cand ma intorc la Petrosani simt nevoia sa ma plimb din nou prin Colonie, sa revad, macar de departe, scoala la care am stat numai un an de zile. De fapt, a fost singurul an in care m-am simtit bine ca elev intr-o unitate de invatamant.

Colegii de clasa erau prietenosi. Nici vorba de brutalitate in relatiile dintre elevi. Nu am asistat la nici un act de agresiune si la nicio bataie intre copii. In Brasov lucrurile erau complet diferite. Oras mult mai mare, aflat in plina expansiune economica prin construirea marilor platforme industriale, Brasovul oferea ocazia manifestarii brutalitatii. Amestecul fortat de oameni veniti din toate partile intr-un timp foarte scurt genera o presiune sociala enorma asupra celor care locuiau in cartierele muncitoresti.

Dar in Valea Jiului, perioada colonizarii se afla undeva in trecut, fiind desfasurata pe o perioada indelungata. In plus, lucrul in mina modela diferit comportamentul interuman. Cand se intra in subteran, orice disensiune trebuia sa dispara. Un singur adversar pandea din intuneric in adancimea muntelui, fapt ce obliga actiunea coordonata a intregului grup. Acest lucru isi punea amprenta si la suprafata, oamenii fiind mai putin inclinati spre conflict. Pe cale de consecinta, copii minerilor se purtau mai frumos si erau mai amabili decat cei ai muncitorilor din fabricile brasovene.

Caramida rosie a cladirilor publice din Petrosani reprezenta un alt punct de atractie pentru mine. Imi placea sa ating zidurile construite din acest material. Toate casele erau construite din astfel de caramizi, dar de regula o tencuiala groasa le ascundea privirii. In Brasov, toate cladirile din zona muncitoreasca erau construite din beton. Astfel, frigul isi facea usor simtita prezenta. Insa caramida oferea protectie, chiar daca incalzirea se facea cu sobe de teracota avand drept combustibil carbunele.

Acasa, la scoala si in orice alt loc, carbunele reprezenta principalul agent folosit in obtinerea caldurii. Atunci am indragit mirosul sau inconfundabil, venit din adancul pamantului de unde fusese extras cu mare dificultate. si acum, de indata ce intru in Valea Jiului, caut sa identific prezenta sa, tot mai restransa din cauza inlocuirii cu gazul metan si cu alti combustibili mai mult sau mai putin fosili.

Un claxon puternic al unei masini asteptand la semafor ma trezeste brusc din reverie. Agitatia din Bucuresti isi face din nou simtita prezenta. Cateva injuraturi intre soferii participanti la trafic se disting cu claritate pe fundalul zgomotos al orasului. Evit cateva baltoace si sar peste mai multe cabluri uitate de-a lungul drumului. Inca o suta de metri si voi ajunge la  locul de munca. Cerul este plumburiu si se distinge cu greu din cauza cladirilor inalte. Din fericire, am ajuns la timp si ma felicit pentru acest lucru. Dar undeva, in adancurile sufletului, imaginile culese in perioada copilariei si adolescentei continua sa ma urmareasca cu dorinta reintoarcerii.

Octavian Lupu
Bucuresti
11.11.2013

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page