Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

ZORI SI ASFINTIT




(Continuare din editia precedenta)

Parintii mei pleaca, raman la bunici, ce viata frumoasa e vara aici.  E satul stupina, ca-i vreme de munca, bunicul spre seara imi da o porunca, bunica-i batrana, trebuie ajutata, in tine-i nadejdea, draga nepoata!
Mandra de mine, nevoie mare, imi iau motanelul si plec la culcare.
Bunicii se scoala cand canta cocosii, amnarul scanteie, tigara s-aprinde, in tinda  miroase-a tutun. Ma-ntorc iar pe-o parte, s-adorm ...

“Sa nu cumva sa te muste sarpele de inima sa comiti fapte reprobabile!”
Impreuna cu parintii mei petreceam concediul la bunicii din Coslugea. Copil fiind imi facea placere sa-i ajut in fiecare zi, implicandu-ma plenar.  
Uneori, duceam oile la adapat la cismeaua satului, calare pe cal, insotita de trei  caini ciobanesti. Oile beau apa rece din ulucele cismelei apoi se asezau pe burta, somnolente, in arsita soarelui. Numai cu ajutorul nepretuit al cainilor, care se dadeau la ele latrandu-le, reuseam sa le aduc acasa.
Alteori, duceam caii la potcovar si priveam uimita cum foalele sufla intetind arderea carbunilor, care inroseau bara de fier. Urma transformarea in potcoave a acesteia. Cu un cleste special, potcovarul taia metalul incandescent in bucati de dimensiunea necesara, apoi le indoia cu alti clesti dandu-le forma potcoavei. Pe nicovala, sub bataile ciocanului, continua finisarea potcoavelor, datul gaurilor si in final racirea acestora intr-o baie de apa rece.  Unul dintre mesteri dadea jos vechea potcoava, taia copita calului si o curata, apoi aplica potcoava, tintuind-o in caiele. Calare, poposeam la cismea, adapam caii si apoi ne indreptam spre casa. Vecinii-si ziceau, uite-o pe nepoata lui Costea, mai curajoasa si harnica decat toti baietii nostri la un loc. Mandra si plina de incantare ma grabeam, spre casa, mai tare. Bunicul ma lua in brate si ma saruta zicandu-mi „Sa traiesti fata mosului si sa te bucuri de viata, ca ne esti de mare ajutor!” si ochii lui aveau un zambet poznas, admirativ.
Dimineata cand ma trezeam, alergam din casa de oaspeti, unde ne primeau bunicii, la bucatarie, si-mi beam, pe nerasuflate cana cu lapte fierbinte, muls dis-de-dimineata de bunicul meu. Pe furis, ii turnam un pic de lapte in strachinuta si lui Petrisor-motanul, care nu prididea sa se alinte de mine, pe sub masa rotunda cu trei picioare, stiind ca-l voi rasfata negresit cu bunatati.  
Bunica-mi facea cu ochiul, imi dadea un cosulet si eu alergam sa strang ouale din cuibare, in cotcodacitul gainilor mandre de isprava lor.
Mai tarziu, cand soarele sorbea roua diminetii, cu sortul bunicii prins in brau, trageam o raita prin gradina si strangeam bumbacul alb din capsulele deschise, apoi adunam intr-o strachina din lut ars, rosii si castraveciori proaspeti, pentru masa.
Inainte de ora pranzului mai trageam o fuga pana la cismea sa aduc apa rece pentru masa. In drum, ma opream la baba Iana (o batrana anchilozata de reumatism, pe care copiii ei o scoteau in ulita, pe-o banca, sa nu se plictiseasca), schimbam cu ea cateva vorbe si-i lasam o cana cu apa. De fiecare data imi zicea, in semn de multumire, „Sa traiesti maica!”.
Alergam apoi grabita catre casa, unde mama mea, punea deja masa pentru toti. In farfuria mea de supa ma asteptau piciorusele si gatul puisorului pe care le savuram impreuna cu Petrisor. Uneori bunicul il lovea, in gluma, cu coada lingurii de lemn zicandu-i „ai rabdare ca va fi destula mancare si pentru tine”.
Dupa masa de pranz, incheiata cu placinte dobrogene, si vin din recolta anului trecut, puneam discuri la patefon si ascultam muzica. Ulterior, cand n-a mai gasit ace de patefon, bunica a transformat placile in capace pentru acoperirea cratitelor, spre a feri mancarea de muste, unele s-au spart, altele s-au curbat din cauza aburilor fierbinti.
Intr-o duminica, dimineata, trezindu-ne din somn, tatal meu zise: hai sa mancam dulceata de tranfiri ce a mai ramas in borcanul de pe noptiera si sa bem un pahar cu apa. Bucuroasa am sarit din pat sa iau carafa cu apa de pe masa, dar ochii mei au descoperit in acea clipa un sarpe mare, galben incolacit in jurul piciorului mesei si scaunului, care tocmai isi ridica amenintator capul. Am strigat: sarpele! si am ramas incremenita, cu bratele in aer; in acea clipa, tata m-a luat in brate si l-a strigat ingrozit pe bunicul ce trebaluia prin curte: tata, vino repede, avem un sarpe in casa!
Cu biciusca din piele impletita in mana, bunicul l-a pocnit in cap pe sarpe, apoi l-a luat pe bat si l-a dus in curte. Pana catre seara, la apusul soarelui, sarpele s-a tot zvarcolit desi avea capul sfaramat. A doua zi, bunicul a incarcat sarpele mort in roaba si l-am dus la groapa cu gunoi de la marginea satului.
Acea imagine si ulterior icoana Sfantului Gheorghe (care-l reprezenta calare pe un cal, omorand un balaur cu sulita), m-au impresionat negativ, inspirandu-mi frica si vise de cosmar cu serpi, de-a lungul vietii mele. Unii ziceau ca acel sarpe era sarpele casei si nu trebuia omorat.
Ulterior, de cate ori intram in acea casa, controlam din priviri toate ungherele sa descopar un eventual sarpe, inainte ca el sa ma atace.  
Am mai vazut serpi la gradina zoologica in captivitate, in filme de groaza cu sfarsit tragic, in natura. In Turkmenistan am vazut un sarpe gri-vinat lung de cativa metri, ce traversa autostrada. Dimensiunile lui m-au ingrozit. Ajuns la parapet s-a ridicat asemenea unei cirje prelingandu-se apoi ca apa in cultura de bumbac. In alta zi, intorcandu-ne de la un strand am vazut in mijlocul soselei, fata in fata, doua cobre unduindu-si amenintatoare corpul, cu gatul umflat, avand capetele ca o cagula cu ochelari.
Chiar de curand, am avut un vis in care o naparca ma musca de mana dreapta, altul in care spatiul dintre doua blocuri era in fapt o groapa proaspat sapata, colcaind de serpi iar eu incercam sa scap de acolo, cat mai repede, calcandu-i la intamplare in timp ce ei se miscau sub picioarele mele ingreunandu-mi astfel mersul, tinandu-ma in loc, umplandu-mi sufletul de groaza ca toate eforturile-mi sunt inutile, si m-as fi putut scufunda in orice clipa, prin urzeala miscatoare de serpi. Alteori, in vis, sunt atacata din toate partile de tot felul de serpi, uneori colorati in verde sau cenusiu, avand dimensiuni inspaimantatoare.
Se pare ca experienta din copilarie si toate povestile in care oamenii sunt atacati de serpi m-au marcat pentru totdeauna, desi in realitate n-am fost muscata niciodata de sarpe.
Vorbele tatalui meu, “Sa nu cumva sa te muste sarpele de inima sa comiti fapte reprobabile!” au fost laitmotivul vietii mele si au constituit pentru mine un avertisment, care sa ma atentioneze si sa ma fereasca, in permanenta,  de capcanele vietii prezente la orice pas.

Manzul
In gajdul plin de fan proaspat cosit, caii-si iau tainul. Un nechezat usor ma trezeste in zori si am simtamantul ciudat ca se intampla ceva.
Propagata in tonuri calde, ca o mangiere, vocea bunicului imi incanta auzul si curiozitatea ma impinge in tinda.
Un manz roscat, cu stea in frunte, cu picioare ca niste lujeri, sustinut de mainile puternice si protectoare ale bunicului, incearca sa se ridice.  Imi era teama ca nu va reusi. Deodata, bunicul Costea il ridica si-l pune pe picioare. Manzul se clatina o clipa, apoi voinceste pare ca se infige in rogojina ce acopera podeaua. Se scutura o clipa, isi incordeaza trupul, coada se ridica usor si pare gata s-o ia la goana. A reusit!
Ma apropii si manuta mea mangaie usor grumazul caldut si umed al manzului. Simt o mare bucurie cand bunicul ne ia in bratele-i puternice si intram in grajd.
Iapa intoarce capul, priveste manzul cu ochii ei mari si blanzi, il adulmeca cu narile aburinde, calauzindu-l spre sursa vietii. Flamand si insetat, manzul suge lacom laptele ce i se prelinge pe botic.
Bat din palme, plina de incantare si ma bucur ca asa mic si plapind, impreuna cu iapa, arata ca descrierile  din basme.
Bunicul il numi „Roibul” si-mi spuse ca va fi un armasar de toata frumusetea – lucru ce avea sa se adevereasca in timp.
Urechile ciulite, pivirea agera, botul umed, trupul cambrat si coada in vant ii dau alura de campion. Cand necheaza-i vad dintii – asemeni unor perle albe, ca steaua-i din frunte, ce fac un puternic contrast cu roibul pursange.
In cateva luni Roibul crescu si i-am atarnat la gat un clopotel sa sune – cling-cling – sa stim unde este manzul minune. Adeseori isi urma mama si invatase sa alerge, cand la trap, cand la galop.
Caii tesalati si periati in fiecare dimineata straluceau in soare. In zile de sarbatoare, bunicul le impletea cozile si coama, impodobindu-i cu coliere din margele albastre, cu clopotei.
Bunicul era mandru de caii sai. Le facuse harnasamente din piele si periodic mergeam cu ei la potcovar, prilej de intilnire cu alti posesori de cai si discutii despre bunul mers al treburilor satului.
Asezata pe un trepied priveam cu uimire la foalele ce atatau focul, la bara de fier inrosita care urma sa fie transformata in potcoave. Cu un cleste-foarfeca cu brate lungi, potcovarul taia dimensiunea potcoavei, o indoia si apoi, cu un bros, o batea pe nicovala. Dupa ce-i dadea gaurile necesare prinderii, potcoavele erau scufundate intr-o baie de apa. Odata facute potcoavele, fierarul le scotea pe cele vechi, curata meticulos copitele calului, le taia si apoi fixa noile potcoave cu caiele cumparte de la pravalie.
Mai tarziu, cand am invatat sa calaresc, aceasta sarcina imi revenea mie. Mandra, ca pot fi de folos, ma implicam in treburile gospodariei. Cind ma vedeau venind la potcovar ceilalti clienti glumeau binevoitori zicand: iata-l pe nepotul lui Hogea, ce faci mai baiete?
Roibul a crescut transformandu-se intr-un armasar de toata frumusetea, ce a procreat serii intregi de urmasi, castigand multe trofee la intrecerile organizate-n sat vara de hramul bisericii Sfinetei Marii sau iarna, de Boboteaza.
Dupa multi ani, pe un hipodrom din Turkmenistan - Ashabat, urmarind intreceri ecvestre, am realizat valoarea si frumusetea cailor Ahaltekin atragandu-mi atentia un cal roib, cu stea in frunte.
Gandurile mi s-au limpezit si din strafundul memoriei mi-a aparut ca pe un ecran imaginea Roibului copilariei mele – Manzul.
Va urma

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page