Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

NOI, "GENERATIA EXPIRATA”!



Dincolo de acele zavoare ale lacrimilor ascunse, prin tacuta trecere a timpului ne revin mereu in minte, mai ales cand "Miroase-a toamna-n fiecare an”, pasii, cei de demult, ai unui drum parcurs si ne trezim, imaginar, trecand prin holdele copilariei.
Ne revine in minte ceva organic, legandu-ne, ca un cordon ombilical, de acel trecut spre care privim, din cand in cand, noi, cei cu anii adunati in carca, luati peste picior si numiti de catre unii guralivi, intr-o bascalie postdecembrista, "generatia expirata”.
Noi, cei facand parte, dupa cum spun guresii aceia, din "generatia expirata”, unii ne petrecem zilele, de la o vreme, pacalind moartea, pasind pe scarile nevazute ale timpului, in minte, in suflet, in amintiri cu icoana dusilor nostri dragi bunici, parinti, frati, surori.
Ne retragem mereu acolo, in icoana satului in care ne-am nascut si am crescut.
Ne retragem tot mai des in satele obarsiilor care ne-au dat, in care ni se pastreaza radacinile neamului vesnic romanesc.
Noi, cei de acolo plecati, din pacate dam, uneori, atat de putin locului ivirii noastre pe lume, fata de cat satele noastre ne-au dat: buna-crestere, simt al masurii, educatie sanatoasa, echilibru in toate. Si, mai ales, mai presus de toate, "cei 7 ani de acasa!”. Parcurgeam desculti, de prin aprilie pana prin septembrie, frumusetile neasemuite ale "codrului batut de ganduri”, ascultand cantecul pasarelelor, fermecati de atata liniste si lumina, de atata desavarsita armonie, de atata pace trimisa de Dumnezeire. Era acea libertate suprema, acea necesara impacare cu natura din jur, acel echilibru om- frumusete, reverberand si azi in mintea, in memoria noastra afectiva a copiilor de tarani de atunci. Parcurgeam peisajul cu mica turma de mioare, coborand din Miorita aceea, laie, bucalaie, a existentei noastre, imbatati de inaltul linistii pierzandu-se in albastrul nemarginit. Era acea frumusete prin care, cu sfiala privirii atingand cerul, parcurgeam peisajul trairilor spontane, o frumusete tamaduitoare pe care mereu o purtam intr-un colt al trairilor tarzii. In coltul drag al inimii, alaturi de parinti, de frati, de toti cei ai mei, ii pastrez pe dascalii nostri din Idicel-Sat, invatatorii Sofia si Gavril Popovici, ambii moldoveni ajunsi pe meleaguri ardelene, asezati amandoi in icoana aceea luminoasa a adevaratilor "apostoli sfinti ai natiei”, in postura binemeritata de sadovenieni "Domn Trandafir”.
Noi, cei de azi, "generatia expirata”, am trait, in valmasagul uraganelor, vremurile abatute, ca o furtuna nimicitoare, ca o napasta asupra Neamului romanesc, peste destinul lui, in acel "obsedant deceniu” din invocata, de Marin Preda, "era a ticalosilor”.
Tara ardea, slabita sub povara despagubirilor unui razboi nimicitor, in urma caruia s-au imputinat, drastic, vietile tinerilor secerati pe campurile de lupta, iar Romania traia un dezastru al pierderilor teritoriale si al putinatatii economice.
Moldova, parjolita de seceta, isi trimitea copiii flamanzi in Ardealul omeniei. Oameni milosi, cu aceea credinta in Dumnezeu si in Biserica Neamului, ardelenii ii luau, marind membrii familiei cu inca un copil in plus la masa.
Fii de tarani "buni si sarguinciosi”, la ei ma refer in aceste randuri, in anii imediat de dupa razboi, faceam primii pasi ai urcusului, nu de putine ori strangand din dinti, scrasnind chiar, din cauza atator greutati si stramtorari materiale. Dar scoala am facut. Imi amintesc, cu nostalgie, ziua plecarii, pentru a urma "ciclul doi”, asa se numeau atunci clasele V-VII, de la Ideciul de Sus. Redau pagina din jurnal, cuprinsa in cartea "Memorii. File de jurnal. Confesiuni”: "Acea zi n-am uitat-o si n-am s-o uit niciodata! Zi mohorata. Era o traire ciudata in fata necunoscutului, de spaima, de retinere chiar, traind o stare de angoasa chinuitoare. Pe car, de-a curmezisul, tata a asezat patul, din scanduri. Sub el salteaua (strujacul) plin cu paie, alaturi de oalele cu unsoare si magiun (silvoiz), cum se spune in Ardeal, traistele cu fasole, faina de grau si de porumb, sacul cu cartofi.
Pe vremurile acelea, la Ideciul de Sus exista un internat si o cantina, la care bucatareasa era o sasoaica, al carei sot a cazut pe frontul de Rasarit, mama unui coleg de-al nostru. Eram saracuti, prost imbracati, unii in port taranesc, dar, paradoxal, bine hraniti si invatam carte. Scoala de la Ideciul de Sus era, intr-un fel, prin seriozitate, prin sarguinta, o netezire a drumului meu spre Liceul "Al. Papiu Ilarian” din Targu-Mures, prestigioasa institutie de invatamant romanesc, carte de vizita si emblema a culturii muresene, careia, prin dascalii lui, pregatirea elevilor, dobandise faima de un fel de Cartier Latin al Orasului Florilor.
Am spus de atatea ori: sunt mandru ca sunt absolvent (promotia anului 1957), alaturi de alte mari personalitati iesite de pe bancile lui, al acestui liceu, azi Colegiul National "Al. Papiu Ilarian”. Am fost, sunt si voi fi mandru, pana ce Maritul Parinte al Indurarilor ma va tine pe acest pamant, cu radacinile mele taranesti!
Sunt mandru cu acest titlu de noblete – "fiu de taran”!
Noi, fiii de tarani, purtam ca o medalie aceasta mandrie stramoseasca, innobiland "generatia expirata”.
Liceul la vestitul "Al Papiu Ilarian” a facut sa ma intalnesc cu mari dascali ai acelei vremi, pastrati in memoria mea afectiva, in succesiunea cronologica a locurilor de referinta, atunci cand te intorci din departarea amintirilor, printre ei fiind, drept modele, Dumitru Martinas, Ion Lupsa, Bazil Ciacoi, apoi profesorul meu de limba si literatura romana, diriginte in acelasi timp, Alexandru Nedelcu, omul caruia ii datorez enorm drumul meu ulterior.
Oameni minunati, care, la mijloc de veac 20, mi-au netezit drumul hotarator spre Filologia Universitatii clujene, Heidelbergul Ardealului, cum mereu imi place sa-i spun acestui luminator loc al Romaniei. Acolo, in Clujul studentiei mele, i-am avut mari dascali pe academicianul Emil Petrovici, vorbind 11 limbi, pe tanarul de atunci, si el absolvent al Papiului, Ion Vlad, viitorul rector al Universitatii "BabesBolyai”, pe Ion Rahoveanu, la "Istoria literaturii universale”, pe domnul Petrutiu. Printre mai tinerii asistenti universitari se numarau Pompiliu Dumitrascu, Leon Baconsky (fratele poetului A.E. Baconaky), Stefan Bitan, D. Drasoveanu. Si pe cel mai bun prieten al studentilor saraci - Onufrie Vinteler! Atunci pentru mine incolteau mugurii unei autentice chemari si vocatii viitoare, acolo, la Alma Mater, Heidelbergul Ardealului, unde dascalii mei mi-au insuflat pasiunea rascolitoare a scrisului. Am trudit enorm, impartind indeobste soarta fiilor de tarani care nu au o alta cale de reusita in viata, decat munca enorma, truda uriasa, chiar si sacrificiul! Acolo, in Clujul tineretilor noastre, a inceput anevoiosul drum, trudnica, dificila cale a urcusului pentru fiul de tarani din Idicel-Sat, pornind din anii ’50 ai "obsedantului deceniu”. Ziua la cursuri si seminarii, pentru ca se facea carte serioasa, noaptea - la descarcat vagoanele cu cartofi, varza, morcovi, patrunjel in gara Clujului. Trudeam pentru acel banut necesar, copii de tarani fiind, prea stramtorati financiar.
Munca nu-i o rusine! Mai ales ca, de mici, eram obisnuiti cu truda zilnica! Conta acel zbor al sufletului si al mintii tineresti! Urcam scara aceea nesfarsita a trairilor.
Mai apoi, asistent universitar la Institutul Pedagogic de 3 ani din Targu-Mures (Universitatea "Petru Maior” de azi), ca parlamentar (in doua mandate: 1992-1996; 1996-2000, deputat), consilier judetean, ca gazetar, vreme de 53 de ani, ca presedinte al Despartamantului Central Judetean Mures al ASTREI, ca membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Uniunii Ziaristilor Profesionisti.
Ca om de cultura, alaturi de truditorii acestui pamant, fiecare prin contributia zilnica, unii in fabrici, in laboratoare, pe santiere, altii la catedra, in spitale, in scoli si universitati, pe ogoare, am ridicat o tara, o Romanie intreaga, pentru totdeauna lasata urmasilor. Unii au avut ascensiuni fulminante, altii au parcurs un urcus temeinic, pas cu pas, cu rabdare ardeleneasca, gospodareste inaintand, urcand trepte profesionale, culturale si stiintifice.
Cu credinta in Dumnezeu si in Biserica Neamului, "Mama noastra, a tuturor”, cum spunea Inaltul Domn al Limbii si al Poeziei Romane – Mihai Eminescu, aceasta "generatie expirata” a pastrat, drept mostenire sfanta, si legea stramoseasca, cea care "Prin veacuri de furtuna / N-a putut s-apuna / strivita de pagani”, deoarece "Ne-a fost Cel Sfant tarie / Si-n veci o sa ne fie!”.
Intr-o perioada cu zbuciumul in suflet, prin spinii si ciulinii timpului involburat al zilnicei ingenunchieri, incovoiat de poveri, cu frigul Siberiei anilor ’50 in noi, adus de straini, sub senilele tancurilor ocupantului sovietic, in acea anestezie a sufletului, in prelungita vreme a apasarilor, romanul nu si-a pierdut credinta, convinsa fiind "generatia expirata” de spusele poetului – academician Nicolae Dabija: "O casa care nu are in ea macar o singura icoana e ca o casa fara ferestre”.
Noi, romanii, aici, la Portile Rasaritului, in calea tuturor viforelor si rautatilor, ne-am pastrat Neamul prin lupta si credinta stramoseasca!
Pasind dintr-un secol in altul, noi, "generatia expirata”, am facut ce ne-am priceput mai bine si dupa puterile noastre. Si am facut temeinic!
Trecand azi prin aceste nesfarsite pamflete ale tranzitiei, atat de subtirica in merite postdecembriste, noi, "generatia expirata”, care, prin timpul jertfei, am lasat o tara prospera urmasilor, privim azi, cu uimire, aceasta nestapanita lacomie de bani, in fuga nebuneasca dupa avere si putere a mai-marilor clipei! Iar printre jertfe si tradari se aud zornaind argintii Iudei, ai vanzarilor de neam sau ai cumpararii constiintelor de taraba. Ca tot una e! Constiinta nationala nu mai conteaza! Iar asta ne doare.
De peste 23 de ani, jucand scenete instrumentate de un regizor beat, de la o zi la alta – o spunea Adrian Paunescu – "Ne potrivim tristetile cu ale tarii”, spre satisfactia "veneticilor fara tarina”, prin care pasarile cantatoare ale dusei noastre copilarii "strabat azi un pustiu!”.
Noi, cei din "generatia expirata”, cum mereu suntem luati peste picior si etichetati, prin aceasta nefericita sintagma, pastram ceva trainic in noi, ceva valoros si de demult: chemarea dacica a destinului nostru, ca tacerea unui munte. Iar peste timp mai raspundem chemarii radacinilor. Poate mai rar si dupa imputinate puteri, intr-o vreme cu prea multe si uneori obositoare praguri de trecut. O facem, dorind o bogatie a tarii, nu doar in bani, ci, inainte de toate, in romanism! O facem, tocmai pentru a lasa in memoria romanilor o placuta si frumoasa amintire. Sa lasam nu averi trecatoare (sa ne amintim, mereu, legenda conform careia imparatul Alexandru Macedon a cerut sa fie ingropat cu mana afara, sa se stie ca nu ducem dincolo nimic, nicio bogatie, cu noi!), ci numele bun. Si acel inaltator indemn: sa arzi, ca roman, pentru o idee nationala!
LAZAR LADARIU

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page