Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Pontificatul lui Francisc



La sfarsitul saptamanii trecute, publicatii precum „The Telegraph" sau „La civilta cattolica" anuntau interviul cu Papa Francisc si rezumau ceea ce considerau a fi nou. Este limpede ca dupa sase luni de pontificat incep sa ia forma explicita schimbarile ce intervin in abordarea Bisericii, societatii si lumii odata cu noul pontif.
Fiind vorba de o institutie cu pondere majora in viata umanitatii, interesul pentru pontificat ramane, fireste, mare, chiar si in aceasta epoca de secularizare a constiintelor si de expansiune a unei religiozitati dupa ureche si frecvent improvizata. In plus, noul papa vine, in premiera, din cultura extraordinar de fecunda in urmari a iezuitilor (Karl Rahner fiind reperul sau dintre teologii secolului trecut), cu experienta pastorala din America Latina si cu o formatie teologica desavarsita la Frankfurt am Main, sub influenta lui Romano Guardini. Peste toate, staruie intrebarea: care va fi directia de actiune caracteristica a Papei Francisc?
Se stie prea bine ca papii alesi in perioada postbelica au marcat, fiecare, istoria. Bunaoara, Ioan al XXIII-lea si-a asumat acel aggiornamento teologic si eclesial ce a schimbat profund cursul lumii, Paul al VI-lea a condus grupul de teologi de rara calificare (de Lubac, Congar, Ratzinger, Kung si altii) care au lucrat la elaborarea declaratiilor de cotitura ale Conciliului Vatican II, Ioan Paul I a lansat tema angajarii Bisericii de partea democratizarilor din societate, Ioan Paul al II-lea a contribuit la restructurarea geopolitica a lumii largind aceasta tema, iar cel mai mare teolog care a urcat in scaunul petrin in ultimele patru secole a facut din raspunsurile crestinismului o referinta fundamentala in cultura timpului nostru. Cu Benedict al XVI-lea, s-a ajuns la etalonul neobisnuit de inalt ca suveranul pontif sa fie nu doar teolog de cea mai mare anvergura, legitimat de opera originala, ci si ganditor ce-si asuma sa dea dezlegari la framintarile omenirii. Solicitarea care se adreseaza celui care a succedat liniei tocmai evocate, in 2013, este, evident, cat se poate de mare. Cum va raspunde Papa Francisc?
Consideratii detaliate vor putea fi facute abia cu timpul. Sa ne oprim deocamdata asupra cartii cu care Cardinalul Jorge Bergoglio debuteaza ca Papa - volumul Il nuovo Papa si raconta. Conversazione con Sergio Rubin e Francesca Ambrogetti (Salani Editore, Milano, 2013) - si sa desprindem prefigurarile noului pontificat. Ce anunta, asadar, prima carte a Papei Francisc, in materie de directie de actiune a pontificatului? Ce promite noul pontif sa infaptuiasca?
Dupa instalarea lui Benedict al XVI-lea, comentatorii vorbeau de un timido care a simplificat complet viata curenta a papei, ceremonialul, si a lasat timp pentru reflectii in biblioteca. Dupa instalarea Papei Francisc, se vorbeste de o persoana discreta si deschisa, care locuieste si acum intr-un hostel destinat celor care vin cu treburi la Vatican. In acelasi timp, este notoriu faptul ca fostul cardinal Jorge Bergoglio raspundea personal la telefon, circula cu tramvaiul si trenul, vizita nevoiasii, petrecea dupa amiezi in carcerele inchisorilor, iar la instalarea ca primat al Argentinei a preferat straiele de ceremonie ale inaintasului sau, in loc sa lase sa se cheltuie cu confectionarea altora, noi. Dincoace de toate, se intrevede, prin multe indicii, un pontificat ce va accentua importanta felului personal, caracterizat de simplitate, modestie si umilinta, de a asuma viata pe Pamint si relatia cu ceilalti.
Noul suveran pontif afirma raspicat, in Il nuovo Papa si raconta, ca Biserica trebuie „sa faca o alegere si sa coboare in strada pentru a cauta oamenii, a cunoaste persoanele pe nume" (p.71). Biserica trebuie sa evite autoreferentialitatea. „O Biserica - spune el - care se limiteaza la a administra travaliul parohial, care traieste inchisa in comunitatea sa, ajunge exact ca o persoana autoreferentiala: devine paranoica, autista" (p.72). Papa Francisc se opune explicit „clericalizarii (clericalizzatione)" Bisericii si pretinde sacerdotilor sa fie nu „administratori", ci „pastori", in sensul genuin al termenului. Biserica are de revenit la caracterul ei misionar. Dintre predecesori, noul papa il elogiaza, sub acest aspect, pe Ioan al XXIII-lea, „care era, de asemenea, un pastor care iesea in strada" (p.75). El este de acord cu ideea pe care Benedict al XVI-lea a formulat-o in Spania, anume ca religia crestina nu este un „catalog de interdictii", ci o orientare spre actiune afirmativa. El cere crestinismului actual sa dea prioritate „intilnirii dintre persoane, pentru a merge impreuna (incontro tra le persone, al caminare insieme)" (p.76). Se anunta, astfel, un pontificat ce vrea sa smulga Biserica din ritualism printr-un angajament efectiv al preotilor in relatie cu viata credinciosilor si printr-o reevaluare a vietii insesi.
Una dintre actiunile lui Ioan Paul al II-lea in Biserica a fost izolarea „teologiei eliberarii", aparuta in America de Sud, sub impulsul unor teologi germani (mai ales J.B.Metz), cu deviza legarii mantuirii din crestinism de revolutionarea societatii. I-a revenit cardinalului de atunci Joseph Ratzinger sarcina sa respinga suprapunerea dintre religie si politica, iar prefectul responsabil cu doctrina a argumentat teza ca mantuirea transcende orice istorie concreta si orice subiect istoric (pentru detalii vezi Andrei Marga, Absolutul astazi. Teologia si filosofia lui Joseph Ratzinger, Eikon, Cluj-Napoca, 2010, pp.229-232). Era de asteptat ca un papa venit de America de Sud sa reia tema. In volumul Il nuovo Papa si raconta avem trei exprimari concludente - acordul cu teza lui Joseph Ratzinger, observatia ca in acea respingere a „teologiei eliberarii" s-a insistat doar pe „limitele" acesteia, fara a se epuiza pozitia Bisericii (p.78), si imbratisarea tezei ca Biserica face „politica in sensul evanghelic la cuvantului", la distanta de opticile inevitabil inguste ale partidelor politice (p.79). Papa Francisc lasa sa se intrevada un pontificat in care politica este asumata drept preocupare cuprinzatoare pentru soarta oamenilor, ce vrea sa evite „infiltrarea ideologica" de orice extractie. Denuntarea violarii drepturilor omului, a oprimarii si excluziunii sociale, a educatiei insuficiente si a alimentatiei carente detin locul central in politica pe care o preconizeaza, dupa cum „cultura muncii (cultura del lavoro)" si a capacitatii de creatie este socotita tema „nesubstituibila (nesostituibile)" a acesteia (p.103).
Conceperea relatiei cu alte religii si denominatiuni este teren de specificare a unui pontificat. Papa Francisc deriva aici consecinte din viziunea sa generala organizata in jurul „iubirii (amore)". Conceptul sau al „iubirii" - asa cum observa Marele Rabin de Buenos Aires - isi trage sursele din Deuteronom („Tu vei iubi, asadar, Eternul"), Levitic („Il vei iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti") si, desigur, din Evanghelia dupa Matei. In chip evident, Vechiul Testament si Noul Testament sunt preluate in unitatea lor indestructibila si asigura, impreuna, temelia abordarilor. Papa Francisc anunta un pontificat ce continua linia ecumenica a rezolutiilor Conciliului Vatican II, de la nivelul atins de predecesorii sai care au creat praguri istorice in materie, Ioan al XXIII-lea, Ioan Paul al II-lea si, mai ales, Benedict al XVI-lea.
Andrei Marga

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page