Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

DE VORBA CU SCRIITOAREA VAVILA POPOVICI din SUA



Poetei si prozatoarei Vavila Popovici stiinta i-a dat multe cunostinte, insa literatura a incercat sa o  invete ce sa faca cu ele. Stiinta i-a  exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o, atat cat s-a putut. Nascuta la Sulita, in judetul Hotin, in nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvantului adaptare, pentru ca a copilarit in diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a castigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea inceputului este legata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe langa Poarta Sarutului si Masa Tacerii. In adolescenta scria versuri, citea mult, in paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar in vacante facea sport, vara tenis si inot, iar iarna, patinaj. Cu toate ca visa sa imbratiseze o cariera artistica,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, in 1952, in toiul unor vremuri tulburi, in Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industriala. Absolva Institutul politehnic din Galati cu diploma de inginer.
I-a placut sa lucreze in fabrica si muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea in profesia pe care o facea, pana acolo incat viata de familie si cariera au avut prioritate in fata scrisului si aceasta din dragoste si simt al datoriei. Si-a iubit sotul si pe cele doua fiice, pentru care si-a dorit dintotdeauna sa fie sanatoase si destepte, si la fel de mult isi iubeste si nepoata pe care a crescut-o pana la varsta de doisprezece ani si pe care o considera ca fiind al treilea copil al ei. Ea insasi afirma ca nu a avut o viata usoara, mai ales ca adesea tanjea dupa clipe de liniste, in care sa poata scrie. Cu timpul, s-a consolat cu invatatura crestina care spune ca esential este ca timpul sa nu-l petreci in inactivitate, ci lucrand cu zel si sarguinta, cu harnicie, intr-o directie in care te dirijeaza inima. Asa a si facut, astfel ca din acelasi preaplin de dragoste au aparut in timp, douasprezece volume de versuri si paisprezece volume de proza. Vavila Popovici este in prezent, pensionara si locuieste in Statele Unite ale Americii.  „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cantata/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea si lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ daltuita de Michelangelo./ E o pirueta a Anei Pavlova.” Citind aceasta definitie pe care ati dat-o poeziei, am inteles ca sunteti un om pentru care arta reprezinta un alter ego, o a doua natura. Cat din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regaseste in poezia dvs.?

 Da, poezia este prietenul meu nedespartit! Impreuna cu ea m-am bucurat, alteori am plans, ea m-a consolat. A fost si ramane refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindca Jung si alti psihologi se grabesc sa afirme ca in domeniul creatiilor si al hobby-urilor se produce un dezechilibru intre sine, ego si super ego. Poate ca exista si aceste dezechilibre, dar atunci cand te nasti cu acest har, el nu poate fi decat, asa cum spuneti, un alter ego.
Cred ca poezia trebuie sa aiba din toate acestea, adica din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din taria si puritatea marmorei cautata si slefuita de Michelangelo, din gratia unei piruete... Ne  straduim noi, poetii, dar asta nu inseamna ca si reusim.

Ati debutat in revista „Chimistul” din Onesti, in anul 1965, pe vremea cand lucrati ca inginera la Combinatul Chimic din Borzesti, insa debutul absolut a fost in revista „Ramuri”, din Craiova, in 1982. Ce imagine ii pastrati lui Marin Sorescu, in conexiune cu momentul dvs. de debut?

La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le pastrez o amintire frumoasa. Combinatul Chimic era cea mai mare intreprindere la acea ora, din tara. M-au descoperit ca scriu versuri, desi ascundeam pe cat posibil aceasta preocupare si mi-au publicat cateva poezii. Pe Marin Sorescu regret, nu l-am cunoscut personal. I-am trimis doua poezii si mi le-a publicat. Inseamna ca le-a citit si i-au placut.  

De ce „13 poeti” si nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales ca erati castigatoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, in 1988? Cine erau ceilalti doisprezece?

Editura era in cladirea „Casa Scanteii”. Cand m-am dus prima oara sa intreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisa pe adresa mea, mi s-a comunicat ca din motive de economie de hartie, Elena Ceausescu a dispus sa se editeze un volum colectiv. Ceilalti doisprezece poeti erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinica, Petru Dunca, Liliana Gradinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Parvulescu, Teodor Purice, Ion Ruset. In 1990, adica dupa schimbarea regimului, cei care s-au perindat la directia editurii, toti, pe rand, mi-au promis ca-mi vor publica volumul de versuri si au plecat tot pe rand, foarte curand: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Rapeanu. Poeta Virginia Carianopol imi facuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), intrucat ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat ca volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut sa-l recuperez, s-a pierdut. Acelasi lucru mi s-a intamplat si cu primul roman, predat unei edituri din Bucuresti. Cu mari insistente l-am recuperat, dupa ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a inapoiat, m-a condus pe scarile editurii, spre iesire si m-a intrebat, pe un ton de repros: „De ce nu mi-ati spus ca sotul a fost condamnat politic?” Am ramas stupefiata, nu i-am raspuns, m-am uitat insistent in ochii lui, i-am intins mana si am plecat. Dedusese din paginile cartii.
Din putinul meu timp liber am incercat la o alta editura sa-mi public un volum de versuri, tot inainte de 1989 si am fost refuzata, spunandu-mi-se ca am prea multi ingeri si prea multa tristete in versurile mele. Un scriitor mi-a sugerat sa scriu macar o oda in volumul de versuri, inchinata „conducatorului”. Bine inteles ca nu am acceptat. Altii au facut-o, sincer sau duplicitar!
Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita inainte de 1989 ceea ce scrisesem in cartile mele, nu puteau fi marturisite gandurile si intamplarile neplacute, uneori dureroase, din acea perioada a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuita, ci speculata si pedepsita, tristetea era un pacat. Si oricum, pana la acea data, sa poti edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relatii, ori faceai compromisuri. Nu exista o alta cale! Mare talent nu eram, relatii nu aveam (poate mai curand piedici!), iar compromisuri nu am acceptat sa fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea si caruia m-am plans, mi-a spus, mai in gluma, mai in serios: „Astazi la putere este  banul, politica si femeia.” Ma gandesc acum, ce radacini adanci avem…
 
Ce a urmat dupa 1989, atat in versuri, cat si in proza?
 
Imediat dupa acele intamplari am hotarat sa-mi public  volumele pe cont propriu si le-am publicat pe rand, si iata ca am reusit sa public mai multe volume de poezie si proza.
 
„Te-ai aratat in ceasca de cafea / dimineata, in balconul plin cu flori. / Soarele stralucea pe marginea cestii / si tu erai piticul negru / din ceasca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gandul la mitologia scandinava, dar si la literatura fantastica a evului mediu. In ce masura se regasesc aceste accente in volumul “Piticul din ceasca de cafea”, ca un “semn ca sufletul nu cere odihna”?
 
Un critic literar din Iasi a scris despre aceasta poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceasca de cafea? Decat daimonul creatiei, care staruie in mintea si sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul « Piticul din ceasca de cafea », care da titlul volumului, are un efect aproape straniu, in care dorinta de reinviere te duce la mitul lui Horus si totusi cea mai puternica realitate este cea din puterea visului, pentru ca aceasta dezvolta, transforma, educa transcendenta traita, este adevar, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate desparti.”
Sa ne aducem aminte ca Mitul era pentru vechii egipteni o cale de cunoastere care ducea catre lumina. Criticul a facut aceasta comparatie, cred, avand in vedere impresionanta iubire conjugala a zeitei Isis pentru Osiris. La vremea cand i-am citit randurile, am fost profund emotionata.
Dumneavoastra v-ati gandit probabil, la cosmogonia scandinava, despre care se spune ca da frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, intrucat viata cu toate bucuriile si suferintele ei, nu este decat amanarea unui sfarsit... Mitologia nordica a fost si ramane o sursa de inspiratie in literatura, arta. M-a impresionat, spre exemplu, lucrarea „Inelul Nibelungilor”  a compozitorului german Richard Wagner in care sunt dezvaluite calitatile eterne ale personajelor portretizate in mituri, aventurile zeilor, uriasilor, gnomilor si oamenilor care lupta cu lacomia si tradarea pentru a ajunge la un final izbavitor; Brunhilde ia inelul magic si se arunca impreuna cu acesta intr-un rug funerar, pentru a-l distruge pentru totdeauna. Sacrificiul ei aduce inelul inapoi Rinului si purifica lumea, pentru o noua era a iubirii… Frumos, inaltator!
V-ati gandit probabil si la literatura fantastica a evului mediu, la povestea Graalului sau basmelor din ciclul „O mie si una de nopti”; la cei care au creat acea miraculoasa literatura a secolului al XIX-lea, Honore de Balzac, Jules Verne, Oscar Wilde, Bram Stoker in romanul Dracula.
Sau poate la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeana? Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului si iarna venind si vantul scuturand frunzele si ramanand doar sufletul fara haina... Da, el, sufletul care nu cere niciodata „odihna”!

Va urma

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page