Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

CÂMPENI



„Avem o tara unde au stapanit odata/ Vitejii daci, barbati nemuritori./ Si unde stau de veacuri laolalta/ Izvoare, vai si munti cu fruntea-n zari.”  
Radu Demetrescu Gyr


(Continuare din editia precedenta)

    Tata avea o masina marca Ford cu care se deplasa si de multe ori ne lua si pe noi, pe mama si pe mine, spre Abrud sau spre Rosia Montana. Conducea, oprea masina, ne dadeam jos, ne mai plimbam prin paduri si tata ne facea poze. Paseam prin padurile de conifere, ne odihneam cand descopeream cate o pajiste mica, intima, odihnitoare, cu cerul descoperit, albastru si stralucitor, pitita printre copacii muntilor, cu flori salbatice mici si divers colorate, imprastiate printre ierburi. Mai pastrez si acum cateva din acele fotografii. Una in care mama era legata la cap cu o basmaluta. Legat de aceasta, imi mai amintesc ca odata tata venise din deplasarea sa, din capitala, si ne adusese multe daruri. Dintre ele mi-a ramas in minte o cutie mare, cilindrica, cu multe palarii pentru mama si alta cutie din care mama scosese cateva perechi de manusi colorate din piele fina. Ma mirasem de cutia din care ieseau palariile suprapuse; ma incantasera culorile, materialul catifelat al manusilor si le mangaiam ca pe niste animalute. Atunci am primit in dar  jucarii cu care m-a fotografiat tata. Imi alesesem o papusica frumoasa de care nu ma mai desparteam, dormeam si noaptea cu ea in pat. O botezasem Sabina. Intr-o zi cand ma jucam cu o fetita, aceasta imi ceruse toate jucariile si eu i le dadeam sa se joace cu ele; cand a ajuns sa-mi ceara papusa, am refuzat sa i-o dau, ea m-a muscat de mana asa de tare incat am zbierat, a venit mama si cu toate ca ma muscase pana la sange, nu i-am dat papusa, am strans-o in brate cu lacrimi in ochi. Nici mamei nu am vrut sa i-o dau. „Ai sa-ti iubesti mult copiii!” mi-a prezis cineva mai tarziu… Era varsta cand imaginatia copilului dadea viata papusii…
   Intr-o zi tatal meu ma dusese sa vizitez steampurile din lemn care erau folosite la zdrobirea rocilor in procesul de extractie a aurului. Ce puteam intelege la acea varsta de cinci-sase ani? M-a impresionat apa care curgea pe steampuri, zgomotul ei si formele pietrelor care purtau cu ele aurul stralucitor, bogatia tarii. In urma vizitei, stemparii facusera o macheta pentru copila sefului, cu steampuri, apa si pietre incrustate cu aur. Macheta a stat in casa noastra multi ani de zile, pana cand parintii au trebuit sa restranga spatiul de locuit si pe atunci… a disparut. Imi povestea, mai tarziu, cum in timpul Primului Razboi Mondial multe mine s-au inchis, minerii au fost trimisi pe front, iar, dupa razboi a trecut ceva timp pana cand mineritul a revenit la ritmul anterior razboiului si s-a recuperat tot ce s-a pierdut. „Pe atunci, imi spunea tata, totul mergea bine, minereul era scos din galerii, dus la steampuri; era folosita forta apei, care inlocuise forta animala sau umana folosita pe vremea romanilor. Munca o faceau stemparii, barbati dar si femei. Se folosea diferenta de nivel pentru curgerea apei, asa incat steampurile erau amplasate in cascada de-a lungul vailor, apa folosindu-se la zdrobirea si separarea aurului. Totul era organizat ca pe banda rulanta. De atunci tehnica a evoluat, steampurile au fost puse in miscare de motoare electrice…”
   Din mosi stramosi, iata, aceasta bogatie a fost exploatata rational si nu a fost uitata. Tara noastra sta pe tone de aur, este necesar doar sa veghem a nu se distruge aceasta bogatie in numele lacomiei. Nu putem actiona nici in mod egoist, neavand respect pentru vremurile trecutului, dar nici fara sa gandim la avantajul tehnologizarii, pentru cei care sunt in viata si pentru generatiile viitoare. Cred ca tara noastra ar avea de castigat prin exploatarea eficienta si folosirea proceselor tehnologice moderne, prin incheierea unor contracte clare, pe baza unor legi clare, tinandu-se cont de faptul ca Rosia Montana este o suprafata minunata de pamant cu flora carpatica si cu o populatie densa in satele respective. Oare nu se pot face lucrari cu propuneri si solutii de extragere a metalelor pretioase fara sa se foloseasca substante toxice pentru mediu? Credinta mea este ca lucrurile trebuie sa se miste din loc si totul sa fie facut in folosul tarii si al protejarii vietii oamenilor. Sa nu ne batem joc de acesti munti care poarta aur in pantecele lor si… sa nu mai cersim „din poarta-n poarta!”

***

   Peste multi ani am plecat in regasirea timpului pierdut, am ajuns in Campeni, am cautat casa in care mi-au spus parintii ca am locuit, m-am uitat din strada si, ca si cum as fi vazut un film candva, asteptam sa vad la una dintre ferestre pe cei doi parinti, tineri si frumosi cum erau… Ne-am urcat in masina si am plecat mai departe. Foarte aproape de Campeni, la aproximativ 15 km distanta, am dat de satul Avram Iancu. Am plecat apoi spre Pestera Scarisoara de care mi se povestise cu entuziasm, fiind al doilea ghetar subteran ca marime din lume. Pestera, la 40 de km distanta de Campeni, se afla la o altitudine de peste o mie de metri si este renumita datorita prezentei in interiorul ei a unui ghetar imens, cu vechime de peste 3000 de ani. Legenda spune ca in pestera traia, in vremuri vechi, un balaur care fura cate o fata frumoasa, fie in Noaptea de Anul Nou, fie in noaptea dinaintea Targului de Fete de la Gaina si le ascundea intr-un palat de gheata pe care niciunul dintre localnici nu avusesera ocazia sa-l vada. Dar, cum orice legenda este o povestire traditionala transmisa, de obicei, pe cale orala, faptele fantastice pot avea un suport istoric real, intrucat legendele combina fapte reale cu intamplari imaginare, adevarul neputand niciodata fiind dovedit. Chiar viata fiecaruia dintre noi pare a deveni o legenda… Imparatul roman Marcus Aureliu spunea: „ unii mai sunt pomeniti catva timp, altii devin legenda…” iar altii inceteaza a mai fi si legenda. Pestera este impartita in mai multe sectoare cu diferite denumiri. Senzatia pe care am avut-o vizitand aceasta Pestera, a fost a unei lumi de basm, nimic nu parea natural, ci spectacular, fantastic. Dupa ce ne-am racorit in Pestera, temperatura ei fiind in jur de un grad, am iesit la suprafata. Era cald, era vara si le-am povestit celor cu care venisem despre Targul de fete de la Gaina, ceea ce stiam de la parinti. Nu ne mai puteam incumeta sa urcam muntele, dar de povestit puteam povesti. Eram doar in atmosfera fantasticului acestor locuri ale motilor.
   Cat am stat in acest orasel, parintii nu puteau lipsi de la frumoasa sarbatoare a Targului de fete de pe Muntele Gaina. Se spune ca este politicos si instructiv sa incerci sa cunosti traditiile locului in care traiesti si sa te adaptezi lor. Asa au si facut. Dar mergand la sarbatoarea Targului de fete, au cunoscut unicitatea acestui mit arhaic romanesc, si-au dat seama si de diversitatea, bogatia si frumusetea geniului nostru popular. Mircea Eliade scria: „Creatia folclorica este un proces nedisociat de subconstientul uman din toate timpurile. Este un contact direct cu fantasticul”. Targul este atestat documentar din 1816, dar are o vechime mult mai mare. Exista si aici mai multe legende legate de zona muntelui. Si cum intotdeauna mi-a placut legenda - mitul care amesteca cerul cu pamantul -  am fost foarte atenta si la aceasta legenda a muntelui Gaina. Se spune ca inainte, cand motii se ocupau cu extragerea aurului, o gaina de aur venea din mina si se aseza in varful muntelui, unde era cuibul sau in care erau oua de aur. Locuitorii au vrut de multe ori sa o prinda, dar gaina fugea, luand cu ea si aurul din munte… Ma intreb: Oare nu mai vin si acum niste „gaini” sa ne fure aurul? Ca de stiut, stim bine ca el exista acolo. In prima zi a targului, feciorii veneau sa petreaca si abia a doua zi veneau fetele si nevestele si atunci se incingea dansul. La targ participau fetele de maritat si fetele mari (cate or mai fi ramas acum?) si care doreau sa fie petite. Fetele care luau parte la targ se pregateau din timp, pentru ca luau si zestrea cu ele. Cel mai important moment era si a ramas targuirea fetelor. Purtau costume populare, multe cusute cu fir galben, firul galben fiind simbolul aurului Apusenilor; costumele cu acest fir erau purtate mai ales de fetele de mineri care erau mai bogate. Dupa ce cadeau la intelegere, fata era invitata la joc si apoi cantarita pe o scandura, in balans, la capatul careia era pusa zestrea. Motii aveau credinta ca cele targuite pe culmea Gainii aduceau noroc. Femeile cantau din bucium chemand oaspetii, anuntand inceperea sarbatorii, fiindca tulnicele se foloseau, in general, pentru semnale, chemari. Un loc - simbol a fost si a ramas, acest munte supranumit si Muntele dragostei, prilej de bucurie, de cantec, de dans.
   Tulnicele - vechi instrumente muzicale de suflat, sunt obiecte de lemn confectionate din trunchiuri de molid fara noduri, scobite inauntru si apoi legate cu cercuri de lemn, iar intre cercuri au diferite desene populare. Slefuite de mainile taranilor, cu lucratura minutioasa si delicata, sunt facute din dragoste de frumos, cu incrustari si desene fermecatoare prin simplitatea lor. Tata imi spunea de cei care fac desenele, ca le fac de fiecare data imaginand altceva, si eu imi inchipuiam ca ei sunt asemanatori poetului care de fiecare data, desi simte la fel, gaseste alte cuvinte sa-si exprime simtirea. Dar ce nu faceau harnicii locatari ai acestui tinut! Femeile duceau cofitele cu apa sau cu lapte pe care le purtau deasupra capului. Apa de baut era pastrata in casa intr-o asa numita donita, un fel de galeata lucrata din lemn si care avea un capac. Cand mi-era sete trebuia sa astept ca mama sau servitoarea sa umble la donita si sa-mi umple cana cu apa. Rufele se spalau, imi amintesc, si am si o fotografie, intr-o copaie din lemn, lucrata si ea cu maiestrie, care folosea si la imbaiat.
   A fost candva, dar astazi nu mai este… Pe-aici, mi-s niste ani ramasi cu cateva amintiri razlete, dar frumoase, din acele locuri minunate. Un astfel de tulnic a stat sprijinit in coltul unui perete din casa noastra, tot pana cand spatiul de locuit al familiei noastre a fost restrans. Ma uitam uneori la lucraturile delicate, colorate in culoarea cojii arborilor si mi se parea ca seamana cu o poezie scrisa; suflam uneori in tulnic si mi se parea ca sunetul era jalnic, suna a dor, a instrainare… Imi inspira un sentiment de tristete, de regret, precum cantul specific poporului roman, acea „Doina ce strapunge timp si univers/ doina ce e soapta Tatalui Ceresc/ doina ce poetul a numit-o vers/ doina ce mai tine neamul romanesc… ” Da, tulnicul suna a jale…
   Nu stiam, insa, la acea vreme, dar mentionez acum, faptul ca cea mai veche scriere din Europa (atestata arheologic in 1961) a fost in satul Tartaria din comuna Salistea, pe raul Somes, in acest judet binecuvantat. Profesorul Nicolae Vlassa de la Universitatea din Cluj a descoperit trei tablite din lut ars inscriptionate cu o scriere pictografica asemanatoare cu cea sumeriana, dar mult mai veche, de peste 7000 de ani, deci cu peste un mileniu mai vechi decat cele sumeriene, tragandu-se concluzia ca „sumerienii au ajuns in Mesopotamia, migrand de pe teritoriul vechii Dacii, si ducand cu ei o scriere deja cunoscuta”. Cu alte cuvinte, locuitorii de pe aceste meleaguri stiau sa scrie acum 7000 de ani. In 2003 a fost ridicat un monument drept marturie a primului mesaj scris din istoria omenirii, aici, in tara noastra - Romania.

 Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord
(Fragment din cartea „Popasurile vietii”- in pregatire)

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page