Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

MITOLOGIA SI CULTUL LUCRULUI NETERMINAT LA ROMÂNI



Fantoma proiectelor neterminate

Uneori lucrurile nu trebuie sa fie duse pana la ultima lor consecinta, cel putin aceasta este concluzia la care am ajuns dupa mai bine de douazeci de ani de la caderea comunismului. Bineinteles, acest „trebuie” nu deriva dintr-o cerinta obiectiva ce guverneaza cumva destinul fiecaruia dintre noi. Nicidecum, ci mai degraba fac referinta la o anumita trasatura ce ne defineste in special pe noi romanii, mai precis asa-numitul „cult al lucrului neterminat”.
Printr-un fatal joc al destinului, fiindca nu doresc sa incriminez in vreun fel nobilele trasaturi ale natiunii de care apartin, a finaliza un proiect echivaleaza cu un fel de sacrilegiu, mai precis cu o incalcare a regulilor ce guverneaza spatiul si timpul in care ne aflam. Nu este vorba doar despre legenda „Mesterului Manole”, care la drept vorbind mi se pare a fi mai mult decat un mit, prin intermediul careia suntem initiati inca de pe bancile scolii in specificul autohton al perceptiei realitatii inconjuratoare. Dar mesteri sau calfe, mari sau mici, dupa caz, cu totii continuam sa dam dreptate celor care spun ca nu vom fi in stare niciodata sa ducem un lucru pana la bun sfarsit.
Si chiar daca, dupa un eroic, dar rar intalnit, efort, ajungem sa punem si ultima caramida pe un inalt edificiu, cu stupoare vom constata ca „voda” cel schimbator, la fel de autohton ca si noi, din invidie, nepasare sau dispret, va ordona ridicarea schelelor inainte ca nefericitii, si as spune nesabuitii, constructori sa fi coborat de pe inaltimile monumentalului asezamant. si astfel, mitul se repeta in diferitele perioade ale istoriei cu actori diferiti, dar cu acelasi nefericit deznodamant. Morala? Nu construi lucruri prea mari. Nu te lauda ca poti mai mult. Nu te fa remarcat. si mai ales, nu da crezare niciodata lui „voda”, indiferent cine este acesta. Actorii se schimba, dar metehnele raman aceleasi.

Cercurile nu trebuie neaparat sa fie inchise

Am citit de curand dintr-un anumit autor – numele il voi oferi cu o alta ocazie fiindca merita o dezbatere mai ampla – ca in fiecare dintre noi exista tendinta de „a inchide cercurile”. Mai precis, daca vom desena un arc de cerc, vom avea imediat dorinta de a-l continua pana la unirea sa cu punctul de plecare. De fapt, mintea umana are aceasta orientare de a finaliza cumva ceea ce a inceput.
De exemplu, ne-am indragostit, normal de persoana nepotrivita, dar cu toate acestea vom avea inclinatia de a persevera in respectiva relatie, chiar daca faptul in cauza devine nerealizabil. In ciuda absurditatii situatiei, daca realitatea ne va refuza finalizarea marii noastre iubiri, atunci imaginatia ne va da o mana de ajutor generand fantezii de tot felul si populandu-ne lumea viselor cu sperante dintre cele mai stranii, care se pot intinde pe perioade indelungate, ba chiar de-a lungul intregii vieti.
Cine dintre noi nu simte un fior launtric la amintirea primei iubiri? Sau cand treci pe strazile unde te plimbai de mana cu persoana iubita din adolescenta, eventual din prima tinerete, nu simti cum freamata interiorul tau asemenea frunzelor miscate de un vant ce inca mai adie cu putere? Imediat fantezia isi ia zborul si incepi sa te gandesti ce ar fi fost daca ai fi facut o alta alegere sau daca ai fi inteles faptul ca atunci ti se oferise sansa unei adevarate iubiri. si asa, cercul se inchide in orizontul imaginatiei ce nu cunoaste limite, ci doar culori, forme si trairi.
Mai nou, cercul se poate inchide si „virtual”, mai precis prin Internet, unde pe una dintre popularele retele sociale poti reintalni chipuri iubite din trecut sau compensa trecerea timpului cu substitute dintre cele mai inedite. si in incercarea de a inchide cercul cu orice chip, te trezesti facand cele mai absurde declaratii sau intrand intr-un joc ce te poate conduce departe de datoriile de moment ale conditiei in care te afli. Mai precis, sa uiti de sotia, sau sotul pe care il ai, sau de copiii pe care trebuie sa ii intretii.
De aceea, sa nu uitam acest lucru: „Nu toate cercurile trebuie sa fie neaparat inchise”. Multe constructii personale vor ramane vesnic neterminate, ca turlele unor ruine ce isi inalta silueta catre cer, dar in acelasi timp izolate si bantuite de fantasmele ipoteticei realitati alternative ale lucrurilor ce ar fi putut sa fie, dar nu s-au implinit din diferite motive.

Viata in lumina crepusculara a rasaritului si asfintitului

Desi ne-am dori cu totii o viata fara de sfarsit, evolutia noastra ramane limitata fiind determinati de lumini crepusculare. In zorii existentei suntem puternic luminati de soarele ce straluceste inaintea noastra cu promisiunea unei vieti puternice, viguroase si pline de impliniri. Sub aceste raze parcurgem cu rabdare treptele pregatirii profesionale si ne angajam in cele mai nastrusnice proiecte cu dorinta de ajunge la cele mai inalte cote ale realizarii interioare. O multime de cercuri se deschid in dreptul profesiei, iubirii si dezvoltarii personale, incat avem impresia ca asa va fi mereu.
Orbiti de lumina tot mai puternica a soarelui zilei pe care o traim, ajungem sa sfidam conditia muritoare in care ne aflam si sa fortam la maximum limitele impuse printr-o conditie ce ni se pare inrobitoare. Ne avantam plini de incredere in cele mai ciudate aventuri si gustam din plin senzatia pericolului pe care il sfidam cu profunda senzatie a biruintei.
Dar soarele sta doar putina vreme la zenit, dupa care incet, dar sigur, se profileaza crepusculul asfintitului. La inceput nu sesizam aceasta schimbare de tonalitate, fiindca ne simtim inca in putere, iar cercurile pe care le-am deschis ne ocupa toata mintea in incercarea de a le inchide. Dar treptat, constatam ca tot mai multe proiecte raman neterminate, ca nu mai dispunem de timpul si energia necesare pentru a le finaliza. Incet, incet ne obisnuim cu ideea de a abandona ceea ce am inceput, ba chiar ne facem obiceiul de a nici nu ne mai gandi la final. In aceasta etapa, forta mitului „Mesterului Manole” incepe sa fie simtita tot mai puternic, fiindca orice piatra pusa pe edificiul la care lucram ne costa tot mai mult, pana acolo incat ni se cere chiar ce avem mai scump: sanatatea, relatia cu cei dragi sau ceva similar.
Stam tot mai mult „peste program”, dar nesiguranta se simte. Ce astazi construim, maine se darama. Pamantul pare sa nu mai primeasca lucrarea noastra. Este mult prea impovarator pentru el ceea ce noi ii oferim si cauta sa scape de ceea ce noi vrem sa lasam pentru eternitate. Chiar si jertfa absurda a lucratorului care uita de sine si de tot ce are nu ajuta la nimic, fiindca intr-o maniera clasica, dar mereu adevarata, „voda” va ucide pe mesteri din dorinta de a-si insusi ceea ce altii au realizat. Normal, lucratorii nu au nici un merit, ci doar „voda” in numele caruia s-a realizat!
Iar lumina crepusculului dinspre asfintit se micsoreaza tot mai mult pe masura ce umbrele se lungesc si realitatea devine treptat doar o simpla imaginatie, un vis a ceea ce ar fi putut sa fie, dar printr-un ciudat joc al sortii, nu a ajuns la implinire. Nu-i nimic, alti actori se vor inrola pentru a relua proiectele neterminate sub nume diferite, dar de fiecare data dureros de similare.

Santierul lucrurilor incepute si mereu neterminate

Cert este ca in spatiul romanesc nu ai cum sa te plictisesti. O realitate contondenta te loveste la fiecare pas prin dezordinea ce te inconjoara si haosul pe care il genereaza. Langa un bloc de sticla, dizgratios prin design si amplasament, observi relicvele betonate ale perioadei comuniste inconjurate de ruinele perioadei interbelice. Atmosfera de maidan este completata de caldura tot mai insuportabila a unei clime modificate prin prezenta desertului urban. Praful se inalta sub forma unui colb gros ca de pe ulitele unei comune fara canalizare stradala in timp ce oamenii ce umbla pe marile bulevarde sunt preponderent incaltati cu slapi de proasta calitate, ca pe plaja, imbracati fiind in pantaloni scurti gen pijama de parca ar fi coborat direct din patul in care au dormit peste noapte.
Intr-o atmosfera de suburbie extinsa la scara intregii tari, proiectele neterminate ale comunismului se amesteca haotic cu fanteziile edilitare post-revolutionare intr-o sinteza a absurdului trait in fiecare zi la modul cel mai concret. Umbrele crepusculului ce precede asfintitul le distingi proiectate pe fiecare dintre acestea. Fantezii interbelice pre si post-carliste se amesteca cu fantasmele postbelice pre si post-ceausiste intr-o interferenta greu de deslusit a pre si post-comunismului generand un santier perpetuu al lucrurilor mereu incepute, dar niciodata terminate.
Mesterul Manole nu mai este usor de gasit, dar „voda” continua sa domine peisajul mediatic in cautarea unor noi megalomanii pe care sa le aseze drept tinte pentru masele de oameni aflate mereu in cautarea a ceea ce nu poate fi gasit, angajate in inchiderea absurda a cercurilor ce vor ramane mereu deschise si obisnuite mereu cu abandonarea timpurie a ceea ce ar fi putut sa fie realizat daca nu am fi fost bantuiti de un mit ce ne afecteaza inca fiinta la nivel individual si colectiv.

Octavian Lupu
Bucuresti
29.07.2013

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page