Interviu cu criticul,
eseistul si teoreticianul Mircea Martin
(n. 12 aprilie 1940)
Director
al Editurii Univers in perioada 1990-2001 si editor al Revistei „Cuvantul” a
publicat peste 1000 de articole si
studii in revistele si ziarele
culturale romanesti:
“Romania literara”, „Contemporanul”, „Cahiers Roumains d'Etudes Litteraires”,
Revista "22" etc. In anii 1969, 1974 si 1981 i-a fost decernat
“Premiul pentru critica literara al Uniunii Scriitorilor din Romania”, iar in
2003 a fost distins de catre Guvernul Republicii Brazilia cu Ordinul National Crucea Sudului pentru
promovarea culturii si
literaturii braziliene, devenind Comandor al stiintelor si
al Literelor.
- Cine se mai ocupa,
dar la modul avizat si obiectiv de recomandarea cartilor publicului larg? Inainte
exista o strictete venita din adevaratul profesionalism. Acum se nasc prefete
pentru carti scrise pe genunchi, care ajung doar in bibliotecile prietenilor si
vecinilor de bloc...sau poate sunt prefatate, pozitiv recenzate dintr-o obligatie
ascunsa sau afinitate personala.
-
Da, s-a vorbit despre o criza a criticii si in primul rand a criticii de
intampinare, este adevarat, dar partial. Pentru ca, ceea ce lipseste cred ca e,
nu competenta, ci miza. Literatura, in primul rand, in consecinta comentariul,
critica ei, exegeza ei avea o miza infinit mai mare in vechiul regim. Acum, in
conditii de libertate, in care exista o oferta multipla pentru marele public,
interesul lui mergand spre alte domenii, alte atractii era si firesc ca
preocuparea pentru aceasta operatiune de interpretare si mai ales de clasare a
valorilor literare sa scada.
- De ce este mai greu
acum? Odata cu instaurarea pe piata a literaturii comerciale, de consum, am si
instrumentele mult mai exacte pentru a scoate in evidenta falsa literatura. In
trecut, bineinteles, valoarea – asa cum o recunoastem astazi – si pe care, de
multe ori o luam ca exemplu de scriitura se nastea sub presiunea anumitor
embargouri ale cenzurii. Probabil de aceea vorbim de marile valori si datorita
limitelor impuse.
-
Evident...limitele impuse faceau ca interesul sa fie extrem de puternic, de
mare pentru ceea ce scapa din curtile cenzurii. Atunci, chiar si acele jumatati
de adevar, care reuseau sa fie spuse aveau un ecou extraordinar. Acum, poti sa
spui adevarul intreg, ba chiar si contrariul lui si ecoul este mic. Din pacate
asista la despartirea dintre publicul mare, publicul larg si cartea in sine.
- Care ar fi motivele?
-
Unul este cel material si, in al doilea rand – sau, poate chiar in primul rand
este vorba despre formatia omului. In sensul ca generatiile vechi au fost
crescute in cultul cartii. Generatiile noi fac din, n-as spune dispret, din
indiferenta fata de carte un titlu, daca nu de glorie, macar de specificitate.
Pare a fi orgoliul celor mai tineri dintre noi sa nu citeasca, sa navigheze
doar pe internet. Prefera sa se multumeasca doar cu ceea ce ofera acest tip de
instrument.
- Cum ati descrie acet
tip de public? Totusi, vorbim despre o ignoranta asumata.
-
E un fel de ignoranta. N-as spune ca este chiar ignoranta, pentru ca tinerii
acestia stiu foarte multe lucruri pe care noi, cei mai varstnici nu le stim.
Dar ei le afla pe aceste cai. A spune ca ei sunt ignoranti, in comparatie cu
noi inseamna a nega uriasul progres tehnologic care s-a produs intre timp si la
care ei sunt racordati. In vreme ce noi, fireste, am pierdut pasul. Ideal ar fi, totusi, ca acesti tineri sa inteleaga
cat de importanta este cartea. Ca informatia pe care o da cartea e de
neinlocuit. Cand spun informatie inteleg multe lucruri. Nu este vorba doar de
aspectul pur informativ, dar mai ales de acela formativ. Lectura unei carti
este altceva decat navigarea acesteia pe internet. A sta singur cu cartea
presupune un alt tip de izolare si de reflectie.
- Atunci cum i-ati
descrie pe cei din generatia tanara despre care vorbim?
-
Din acest punct de vedere, al culturii cartii, eu cred ca ei sunt niste frustrati
inconstienti si foarte volubili, satisfacuti.
- Cred ca ei au un
astfel de comportament fata de carte si fata de relatia cu cartea, asa cum era
inainte de 1989, deoarece lor li se pare nu numai ca este desuet, dar si
incompatibil cu modul lor de a fi, atata timp cat au la dispozitie alternative
discutabile din punct de vedere formativ.
-
Da, insa marele avantaj al unei epoci in care am intrat este tocmai acesta,
care da libertatea de a alege. Cum, intr-adevar, fiecare este liber sa aleaga,
prin urmare, alegerile sunt cu adevarat edificatoare.
- Oare nu este cu adevarat
edificator faptul ca tot mai multi dau credit unor alternative, multe dintre
ele nocive in procesul de formare intelectuala? Despre ce fel de evolutie
vorbim?
-
Ma tem sa dau aici judecati de valoare, pentru ca ele pot fi, inevitabil,
subiective si, intr-un fel, predeterminate de propria mea conditie. Nu putem
spune ca toate alternativele sunt negative. Depinde ce face fiecare cu aceste
atractii, cu toate aceste oferte, cat loc le da fiecareia, cum le integreaza in
propriul spirit, in propria conduita de viata.
- Revenind la carte si
la editarea acesteia. Cum vedeti avalansa acesta de titluri publicate? Cum
putem face diferenta dintre o carte buna si una proasta?
-
E o caracteristica a ultimilor ani, aceasta multiplicare a ofertei. Apar enorm
de multe titluri, in comparatie cu ce se intampla inainte si, bineinteles ca
tirajul acestor carti este foarte redus. Publicul are acum mari dificultati in
alegerea unei carti bune, este adevarat. Ma tem ca foarte putini isi mai ingaduie
sa cumpere reviste care sa-i orienteze. Si intervine o alta problema: aspectul
material al situatiei. Presiunile cotidianului sunt atat de mari, incat oamenii
renunta la ce este mai facultativ. Nu poti renunta nici la mancare si nici la
plata intretinerii de la bloc, dar nici la cartile necesare unei profesii sau
alta, dar, in schimb, poti renunta la beletristica, de exemplu.
- Mentionati, va rog,
cateva titluri pe care le-ati recomanda cititorilor de carte buna?
-
M-au impresionat doua carti aparute la Polirom, una a lui Andrei Makine,
“Testamentul francez”, o carte remarcabila, dar acum am descoperit o alta carte
a lui, “Le Crime d`Olga Alberina”, pe care eu o consider magistrala din foarte
multe puncte de vedere. Recent am terminat primul volum din jurnalul lui Henri
de Montherland, care, iarasi, are un text sfasietor, care contine o marturie universal
care ne cuprinde pe toti cei care am trait sub un Stalinism mai mult sau mai putin
atenuat. Cam astea ar fi acum, la o prima analiza a lucrarilor parcurse recent,
cartile pe care le-as recomanda in vederea lecturii.
- Referindu-ne la
Uniunea Scriitorilor din Romania, multi spun ca nu mai este ce a fost. Cum ati
analiza diferentele dintre Uniunea Scriitorilor de azi si cea de ieri, cea
regretata, aproape uitata?
-
Depinde si cine spune acest lucru, dar este aici si un sambure de adevar pentru
ca, ne intoarcem la raspunsul meu de la una dintre intrebarile anterioare. Nici
literature insasi nu mai este ceea ce a fost. E o chestiune de miza. Inainte de
1989, Uniunea Scriitorilor a fost un fel de mic stat in stat. A reusit sa-si
mentina o anumita autonomie chiar in anii cei mai grei ai dictaturii comuniste.
Cuvantul scriitorilor reprezentativi, dicutiile care aveau loc in sedintele de
consiliu aveau un asemenea ecou, desi ele nu se popularizau sau mediatizau in
niciun fel. Dar ecoul acesta razbatea in public cu o asemenea forta incat
“Cabinetul 2” a si interzis sa se mai tina vreo sedinta la Uniunea
Scriitorilor. Asta arata, iarasi, ce miza mare era.
- Dar din punct de
vedere al avantajelor pe care USR-ul le oferea? Ma refer, nu doar la avantaje
financiare, dar si la casele de creatie care existau pentru scriitorii cunoscuti
ai vremii etc.
-
Acestea exista si acum numai ca implica niste costuri mult mai mari, adaptate
la noile conditii.
- Dar mai are Uniunea
Scriitorilor aceeasi valoare ca inainte de 1989?
-
Nu, evident ca nu. Pentru scriitorii adevarati este o forma de solidaritate, de
care eu cred ca, inca, mai au nevoie. Pentru numerosii veleitari care aduna brosuri
si plachete, ca sa se vada intrati acolo este o chestiune de vanitate.
- Cine este scriitorul
adevarat?
-
Acela care a dovedit ca poate ramane fidel sie insusi. Incercand sa ma apropii
de o definitie aproximativa, scriitorul adevarat este acela care a reusit sa ramana
fidel talentului sau.
- Dati-ne un exemplu de
un astfel de scriitor din istoria literaturii romane, nu din actualitatea
literara, ca sa nu se supere nimeni ca nu a fost si el nominalizat.
-
Nu poti sa nu-l pomenesti pe Eminescu, inainte de el Nicolae Balcescu, apoi
Lucian Blaga, Fundoianu, care are un destin exemplar, desi putin cunoscut la
noi…
- Cum a fost primit
de-a lungul vremii actul dumneavoastra critic – de altfel destul de riguros si
complex vizavi de o lucrare si cum priviti idea de critica, in general?
-
N-as vrea sa ma intorc in tinerete, in perioada cand scriam cronica literara.
Mi s-a intamplat, relativ recent, sa fiu invitat sa lansez anumite carti, de catre
anumiti autori. Eu vreau sa spun ceea ce cred despre respectivele carti, sa
spun ceea ce imi place, dar si ce imi place, evident, dar neintretinand – cum
se obisnuieste la noi – o atmosfera festiva. Ori, eu am o conceptie diferita. Facand
o observatie critica, spunand o anumita nemultumire e un fel de a verifica si
chiar de a sustine viabilitatea unui scriitor, de a dovedi ca el e viu, ca mai
are ceva de spus, dincolo de litera acelei carti la a carei lansare participa.
Avorbi numai elogios si a avea grija sa vorbesti numai elogios mi se pare un
fel de esec. Acest tip de interventie, acest tip de comentariu n-a fost inteles,
uneori, de unii dintre colegii care m-au invitat sa particip la lansarea cartilor
lor. Si unii s-au suparat pe mine. Dar, asta e. Poate ca, in felul acesta, sper
sa se fi aflat ca eu nu am o conceptie festivista despre lansari.
- Iar perceptia valorica
a acestor lansari, din punct de vedere al presei care oglindeste evenimentul in
sine este una falsa. Cum vedeti presa momentului, jurnalistii?
-
Din pacate si acelora din cadrul unor reviste sau ziare cu pretentii le reprosez
o lipsa de seriozitate. Nu prin temele pe care le abordeaza, nici macar prin
limbaj, care este de multe ori trivial. Privirea lor asupra fenomenelor pe c
are le prezinta este o privire neserioasa. Nu reusesc sa distinga ce este
important, nu au o prioritate care trebuie sa fie a judecatii lor. Daca ar fi
vorba despre o presa de scandal, atunci as intelege, dar, daca vorbim de o presa,
sa zic asa, normala, dar care mai are uneori si pretentii cultural, atunci, mi
se pare aberant. Prioritatea lor este cancanul, anecdoticul, intimitatea
persoanei. Interesul merge strict pe spectaculosul de moment, superficial al
situatiei. In felul acesta am ajuns sa pomenim ca exista acest gust al epocii
pentru asa ceva.
- Gustul acesta al
epocii pentru trivial, pentru comercial, pentru kitsch, nu va transforma pe
dumneavoastra, care faceti parte dintr-o alta generatie, intr-un personaj
desuet?
-
Fara indoiala ca da. Dar trebuie sa iti asumi aceasta situatie, nu inainte de a
incerca sa intelegi ce-i mana pe ei sa aleaga acest drum si de ce.
- Cenaclul Universitas…
-
A fost o mare bucurie. Privind in urma la acei ani, la acele seri petrecute
intr-o incapere mohorata si friguroasa, imi dau seama ca a fost o perioada
fericita. Insusi contactul acela cu o poezie care era vie si care se facea sub
ochii mei a insemnat mult pentru mine. Se implinesc anul acesta, in 2003, 20 de
ani de cand am infiintat cenaclul acela, astfel ca lucrez la o carte care se va
numi chiar “Universitas – A fost odata un cenaclu…”
- Mai credeti in eficienta
cenaclului?
-
Nu mai poate fi aceeasi ca inainte. Pentru foarte multi, cenaclul era singura
forma de publicitate, singura sansa de a-si publica poemele, cartile. Acum se
pot scoate cu ajutorul unui sponsor, a unei relatii…
- Cenaclul a fost o
rampa de lansare?
-
Nu, era o forma de supravietuire artistica, in sensul cel mai strict al
cuvantului. Asta a fost. A fost o sansa pe care tinerii studenti au avut-o de a
se face cunoscuti unii altora, de a se verifica in acest fel, de a auzi si pareri
mai autorizate ale unor oameni mai experimentati decat ei si, in felul acesta,
de a nu-si pierde increderea. Pentru ca, de publicat, oricum nu puteau publica
nimic. Pentru cei chinuiti de talent era singurul loc unde se puteau exprima.
- Dati-ne cateva nume
de tineri scriitori care s-au afirmat, dintre cei care au format randurile
Cenaclului Universitas.
-
Cristian Popescu, Radu Sergiu Ruba, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Razvan
Petrescu, Daniel Banulescu, Catalin Tarlea si multi altii.
- De ce ati oprit
existenta acestui cenaclu?
-
Am considerat ca, dupa 1989, nu-si mai avea rostul. A fost hotararea noastra
spontana. Disparuse miza continuitatii.
interviu
realizat de Gabriel Dragnea si publicat in volumul
„27 Dialoguri – Constructii
incomplete”,
Ed. Tiparg, 2013