Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Duminca Mare

Se pare, ca zefirul amintirii incepe sa adie la poarta ramasa mereu intredeschisa. E poarta raiului copilariei, cu zile pline de farmec si chiar de neuitat.

Pentru mine, una din ele este, asa cum o numeste poporul, Duminica Mare. Biserica o praznuieste sub numele de Pogorarea Duhului Sfant sau Rusaliile. Candva, am citit despre aceasta straveche sarbatoare, minunat explicata de Vasile Parvan, in a sa lucrare intitulata "Memoriale". Din pacate, nu mai am la indemana acel izvor si de teama ca timpul a mai sters din ce retinusem, nu fac decat s-o amintesc cu recunostinta si caldura.

In Romania, obiceiurile de Rusalii sunt multe si deosebirile tin de regiune. La noi in Moldova, datina era sa se puna ramuri de tei la poarta, in casa si mai ales la icoane. Aceea, era singura zi in care tata ingaduia sacrificarea unor copaci din padurea noastra. Era ca un ritual. Intai, se ducea el singur, alegea arborii, ii insemna si spunea o ruga prin care isi cerea iertare ca trebuia sa-i reteze. Dupa asta, tata ajutat de fratii mei si de sateni ce veneau cu carele, aducea unsprezece tei. Oare de ce acest numar? Casa noastra, avea de-a lungul prispei unsprezece stalpi. Deci, un copac pentru fiecare stalp. Era ca si cum ar fi adus padurea acasa. Teii, care la vremea aceea din an erau in plina floare, isi uneau coroanele si ne inchideau intr-un umbrar viu. De acum inainte, o tineam tot intr-un freamat. Timp de patruzeci de zile, cat se tinea teiul, toti ai casei – sau mai bine zis - cati incapeam, dormeam in cerdac.

La lumina lunii, care ne dezmierda cu raze trimise printre ramuri, se spuneau povesti, mult dupa miezul noptii. Asa mi-a fost dat sa aud cele mai minunate basme din viata mea. Dimineata, fiecare se ducea la rosturile lui. Eu, fiind cea mai mica, dormeam mai tarziu si ma trezea cate o raza de soare sau zumzetul albinelor atrase de dulceata florilor de tei… Ne este cunoscuta povestea Sheherezadei, dar pentru nimic in lume, n-as da cele patruzeci de zile, nici chiar pentru o mie si una de nopti!

Cum parintii mei, toata viata lor au fost oameni de bine, au botezat si au cununat, aveau o droaie de fini. In semn de respect si recunostinta, obiceiul cerea ca in duminica mare, finii sa vina la nasi. Cand incepeau "sa curga" inspre noi, ai fi zis ca-i un popor migrator. Unii veneau pe jos, altii cu trasura, caruta sau carele, dupa lungimea drumului si starea ce-o aveau. Fiecare aducea cate un dar. Imi amintesc acele minunate camasi de noapte pentru nasi, tesute si migalite, cine stie cata vreme, in serile de iarna. Iar pentru nasica cea mica (aceea eram eu!) o camasuta ca spuma, din cel mai delicat borangic, si care, avea florile de camp prinse ca intr-o altita a dragostei.

Imi vine in minte, ca odata, cand parintii mei urmau sa fie nasi, mama s-a imbolnavit. Nunta nu putea fi amanata si atunci, m-au luat pe mine ca nasa. Mirii, aproape au ingenunchiat ca eu sa le pot atinge cununiile.

Cu o zi inainte de Duminica Mare, se serbau Mosii de Vara, cand se faceau pomeni pentru cei plecati. Cu acel prilej, primeam, dar si noi imparteam cani si strachini de lut cu tot felul de poame de vara: capsuni, mere, pere, zmeura, struguri si faimoasele ciresi pietroase, pe care noi, copiii, ni le atarnam la urechi, in chip de cercei. Si Doamne, ni se parea ca suntem atat de frumosi! Si stiti ceva? Chiar si eram.

Nu se impartea nimic fara lumanarea aprinsa pentru sufletul celui plecat. Si asa, timp de trei zile, se impleteau sfintenia cu bucuria neofilita si curata a vietii.

Cum era prea multa lume ca sa mai putem sta la mese, mama intindea fete de masa pe iarba, la umbra copacilor. Se manca, se bea, se canta, spuneau glume si ghicitori. Ieseau la iveala veselia si hazul neamului nostru. Totul insa cu mare cuviinta.

Am uitat sa spun ca mama, a carei zi de nume era de Rusalii, se zdrobea cu pregatirile, inca cu mult timp inainte. Atata grija a avut ea de noi toti, ca eu si acum o numesc "martir de buna voie"!

Oamenii nu veneau cu mana goala; aduceau si ei, colaci cat roata carului, carne fripta, vin, fiecare dupa priceperea si puterile lui. Ce stiu, e ca nu se pomenea masa fara o rugaciune. Una, inainte, pentru binecuvantare si alta la sfarsit, de multumire.

O parte din lacul ce-l aveam acolo, se intindea chiar in fata casei noastre. Alt temei de ghidusii, veselie si larma cand toti se duceau la scaldat. Unii prindeau peste, tipari, scoici sau raci.

Ei, dar poate va-ntrebati unde dormeau atatea suflete, timp de trei nopti? Cand nu mai ajungeau paturile (lucru ce nu era deloc greu) se duceau pe camp sau in poiene si coseau cele mai inmiresmate brazde de iarba, lucerna sau sulfina. Le asterneau frumos in carute si tot mama, le impartea albituri, paturi, laicere, covoare si perne. Se odihneau sub cerul liber, ca pe un binecuvantat taram biblic. Seara, cand mateola isi raspandea miresmele ce se uneau cu cele trimise de regina noptii si parfumul florilor de tei, desprinsi cumva de pamant, cred ca intram intr-o stare de har. Poate in acele clipe, se trezeau in noi stramosii nostri, vechii Daci – oameni ai lumini…

Dar sa revenim. La plecare, toti primeau fructe, legume si mai ales uriasii pepeni verzi (harbuji cu miezul ca bruma – sau cum ii numeam noi "harbuji de zahar") si pepeni galbeni (zamosi) a caror dulceata si aroma mi le pot evoca atat de bine, incat inghit in sec.

De buna seama ca oamenii erau si atunci impresurati de griji si necazuri. Aveau insa in ei lumina pe care, intunericul n-o cuprinsese. Si erau insufletiti de o arzatoare credinta care, le dadea acea darzenie, seninatate si impacare cu soarta. Nu era vorba de resemnare ci de o adanca intelegere a rosturilor vietii. Multumesc lui Dumnezeu, ca pe toate mi le pot readuce aminte, in limba noastra atat de frumoasa, bogata si nespus de mangaietoare. Sunt recunoscatoare ca m-am nascut acolo, de unde am atatea comori, chiar daca sufletul sangereaza.

Cand Apostolii Domnului Iisus au primit Duhul Sfant, in aceeasi clipa li s-a extirpat frica. Au fost vindecati de neputinta si investiti cu puteri depline si curajul de a-L marturisi.

Fie ca Duhul Sfant sa coboare peste lume si peste mult-ingenunchiata noastra Patrie, Romania, care, presimt ca va avea un viitor cu mult peste imaginatia noastra de acum.

Elena-Veronica Ghedoian

Los Angeles, 25 Mai, 2009

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page