Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

FORMULA LUI DUMNEZEU

CARAGEA Dan



Arta plastica a lui Romeo Niram este, inainte de toate, o provocare. Publicul sau va trebui sa-si depaseasca limitele comprehensive si perplexitatea „repulsiva” pe care prezenta portretelor unor personalitati, dar, mai ales, ale contemporanilor si intimilor artistului, i-o poate provoca. (Iata-ma privindu-ma intr-unul din tablourile cheie ale acestei expozitii, neputand sa-mi rezolv satisfacator gandul de a fi privit si recunoscut!…). De aceea, iesirea lucida dintr-o astfel de capcana afectiva nu se poate face decat malgré le public. Nu pot hotari de pe acum numarul celor care se vor interesa cu adevarat de aceasta noua si intriganta viziune artistica. As spune, totusi, ca meditatiile mele despre arta lui Romeo Niram m-au condus la descoperiri neasteptate, ajungand la o intelegere holografica a operei sale. si asta pentru ca exista la Niram o ordine desfasurata si o ordine infasurata pe panzele sale, care merita cercetate cum se cuvine.

Romeo Niram se afla printre artistii de astazi care au croit un drum original, plin de riscuri, aducand probleme „grele” in spatiul artelor plastice. Intaia dintre acestea (istorica) ar fi reintoarcerea la intelepciune, la lectie, asa cum se obisnuia in pictura europeana la inceputul Renasterii, dominata de acea insolubila confruntare intre constiinta critica si existenta tragica. A doua problema (formala) tine de ispita nebuniei, de o profuziune a sensurilor, a unei tesaturi de semnificatii care risca sa-si piarda figura printr-un exces referential, si care implica o privire mijlocita, rabdatoare, de analist. A treia problema (epistemica) se leaga de recursul la stiinta, vadit in opera niramiana, si ale carei cicluri sunt, pana acum: constiinta (Eseu despre neluciditate), Celalalt (Simbioze, Umanografie), umanitati (Eseu despre luciditate) si Universul (Brancusi: E = mc2). Nu voi starui, in cele ce urmeaza, decat asupra celei din urma serii, desi, cum vom vedea, exista numeroase afinitati cu ciclurile anterioare.

***
FORMULA LUI DUMNEZEU

„Frumosul este echitatea absoluta.”
(Constantin Brancusi)

Sa trecem acum si cel din urma prag, acela al panviziunii niramiene.

In 1508, sub obladuirea aprigului papa Iuliu al II-lea, Michelangelo (care incepuse sa se iscaleasca, de pe atunci, si „sculptor”) avea sa inceapa, cu marturisita cazna si in contra imboldurilor sale launtrice de „cioplitor” decorarea tavanului Capelei Sixtine de la Vatican, opera murala inca fara egal in intreaga istorie a picturii.

Doar Michelangelo a mai putut, dupa cincisprezece ani, sa se intreaca pe sine cand, la staruintele lui Paul al III-lea, s-a decis sa picteze, in 1537, Judecata de Apoi, colosala fresca ce acopera peretele din fund al capelei. Patru ani i-au trebuit lui Buonarroti sa-si desavarseasca zisul, ducandu-l dincolo de hotarele banuite ale cutezantei artistice. Pretutindeni vedem antropomorfismul sau exacerbat si energic: o supralume de atleti musculosi si goi, triumfatori sau damnati. Nimeni pana la el, si mult timp dupa aceea, nu a mai indraznit sa izgoneasca din cer „moliciunea” cucernica si tematoare, izvorata din simtamantul crestin al fiintei, si sa o inlocuiasca cu „vigoarea” paranoida si sfidatoare, nascuta din propria-i Biblie despre Om. La Michelangelo, personalismul energetic, daca imi este ingaduita expresia, atinge plinatatea sa artistica.

Patru sute de ani mai tarziu, Constantin Brancusi va „detrona” grandilocventa renascentistului, opunandu-i cu indarjire o noua paradigma a maiestriei sculpturale, inlocuind antropomorficul cu scheumorficul. Altfel zis, arta sa va cobori in abisurile mintii si simtirii, pentru a scoate la lumina Ideea si Simbolul ingemanate in universalitatea Formei. Raspunsul lui Brancusi, ca si cel al lui Einstein pe taramul fizicii, este, astfel, o noua formula.

Die Gottesformei [Formula lui Dumnezeu] ar trebui privita incepand cu planul al doilea, unde Romeo Niram plaseaza un diptic creationist (acelasi sasiu pe dos, ca si in Legea relativitatii): fata in fata, stau acum religia si stiinta. In partea dreapta a acestui „tablou in tablou”, pictorul a figurat, dupa tavanul Capelei Sixtine, nasterea lui Adam, a primului om. In stanga insa apare Dumnezeita (cred ca acesta ar fi cuvantul potrivit), cu un chip deloc renascentist, si care sloboade formula einsteiniana a energiei. Ambii Dumnezei sunt inconjurati de suite de pubere si prunci. Suntem, neindoios, in fata unei erezii (artistice). Sa fie vorba doar de un capriciu? Fireste ca nu. Facerea Lumii dupa Niram este, la el, dubla, rod al Perechii Supreme (masculinul si femininul ca arhiprincipii) si care da nastere Universului fizic (materie si energie), Universului noetic (religie si stiinta) si Universului uman (trup si suflet). La Niram, energia, stiinta si alma (sufletul) sunt feminine, in timp ce pamantul (materia), sacrul (religia) si trupul sunt masculine. Iar Universul, ca si Omul, nu este altceva decat germinarea acestor interferente.

Imi veti ingadui acum sa transcriu, dupa priceperea mea, aceasta Geneza niraminana in sase timpi (ceasurile figurate in fundal).

La inceput a facut Dumnezeita un ou mic, dens si fierbinte. Ceasul intai.
si spatiul era netocmit si gol. Intuneric era pretutindeni.
si a zis Dumnezeita: „Sa fie lumina!” si a slobozit formula energiei in gol. Oul a explodat si lumina s-a despartit de intuneric. Ceasul al doilea.
si a vazut Dumnezeita ca energia este buna, iar aceasta s-a prefacut in materie.
si s-a nascut prima stea, apoi o alta si alte mii si mii. Era Anul Nou al Universului. Ceasul al treilea.
si s-a nascut mai apoi si Pamantul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pamant, iar adunarea apelor le-a numit Dumnezeita mari. Era la sfarsitul lui septembrie. si au vazut Ei ca este bine. Ceasul al patrulea.
Apoi i-a zis Dumnezeu Dumnezeitei: „Sa dea pamantul, cu voia Ta, verdeata: iarba cu samanta intr-insa, dupa soiul si asemanarea ei, si pomi roditori, care sa dea fruct cu samanta in ei, dupa soi, pe pamant!”. si asa a fost.
Pamantul a dat, cu voia Dumnezeitei, din sine verdeata: iarba, care face samanta, dupa soiul si dupa asemanarea ei, si pomi roditori, cu samanta, dupa soi, pe pamant. si au vazut Ei ca este bine. Ceasul al cincilea.
Apoi a zis Dumnezeu Dumnezeitei: „Sa misune, cu voia Ta, apele de vietati, fiinte cu viata in ele, pasari sa zboare pe pamant, pe intinsul tariei cerului!” si asa a fost.
S-au nascut apoi animalele cele mari din ape si dinozaurii pe pamant. Era pe 26 decembrie, dar dinozaurii au disparut dupa patru zile, caci erau prea mari si au vazut Ei ca nu era bine. si asa a fost.
si a zis Dumnezeu Dumnezeitei: „Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele si toate vietatile care se tarasc pe pamant si tot Pamantul!”. Erau opt minute pana la miezul noptii, in ultima zi a anului.
si l-au facut pe barbat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, si au facut-o pe femeie dupa chipul si asemanarea Dumnezeitei. si apoi le-au zis: „Cresteti si va inmultiti si umpleti Pamantul si-l supuneti; si stapaniti peste pestii din mari, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste vietatile care se misca pe pamant si peste tot Pamantul!”. Ceasul al saselea.
si au sfarsit Dumnezeii in ceasul al saselea lucrarea Lor, pe care au facut-o; iar in ceasul al saptelea S-au odihnit de toate muncile Lor, pe care le-au facut.

Istoria Lumii se petrece, in aceasta „apocrifa” Geneza, condensata intr-un an pamantean, pentru ca, pe panza, avem de-a face cu o „aproape sincronie”. Fundalul este, la Niram, insasi Universul unde percepem figurate spatiul curb (cu primitive geometrii romboidale si radiante, ca pe covoarele oltenesti), timpul infinit (prin reprezentarea celor sase ceasuri), big bang-ul lui Gamow, si Suprema zeitate a Creatiei (principiul prim, feminin, Eva) odihnindu-se, cu spatele, si reflectata in propriu-i spatiu. Dumnezeul biblic nu apartine acestui Univers fizic, ci doar aceluia „povestit”, din mitul uman, creationist.

In planul intai al tabloului, Romeo Niram transpune brancusianul Inceput al Lumii, pictat ca si in Cosmos. Pe el, in oglindire, se zaresc tablele lui Einstein (Noul Moise), cu intaia Lege a Fizicii si degetul dictator al Fiintei supreme (notam, in treacat, ca referirile la mana sau degetul lui Dumnezeu au fost „sterse” in traducerea greceasca a Vechiului Testament). Indirect, Niram proclama aici o lume noua si un crez renovat. Pe viitoarea panza a reprezentarilor umane (dipticul) se vor intipari poate, cu vremea, noi plasmuiri in locul vechilor „icoane” caduce, deja deteriorate pe la colturi. Dar omul va continua sa viseze, sa creeze, sa spere. Oricare ar fi raspunsul sau la acel „Incotro ne ducem?”.

Holograma este un tablou inselator, caci spune mai mult decat arata. Pe pupila unei ochi imens (un ovoid) sunt reprezentate Oul lui Brancusi si formula E=mc2. Dar titlul ne indeamna sa privim mult mai adanc.

In 1947, Dannis Gabor a descoperit principiul matematic al holografiei pentru care a si primit premiul Nobel. Dar confirmarea nu a venit decat tarziu, in 1965, prin inventarea laserului. Acesta emite un fascicul de raze ale caror unde au aceeasi frecventa (este lumina cea mai pura de care putem dispune). Cand doua raze se interfereaza, se produce o alternare a ondulatiei luminoase si intunecoase si care poate fi inregistrata fotografic. Daca o raza este reflectata de un obiect, sa spunem de Oul lui Brancusi, configuratia rezultanta, extrem de complexa, produce holograma ovoidului.

Pe placa fotografica (pupila, la Niram) lumina provine din doua surse: direct, de la ovoid, si indirect, printr-o oglinda ce deviaza spre placa (pupila) un fascicul de raze provenit de la ovoidul privit. Reprezentarea ovoidului poate fi reconstituita cu ajutorul unui fascicul de laser. Astfel, ne apare, proiectata in spatiu (si ca atare vazuta), o imagine tridimensionala la distanta de placa fotografica (ochiul, la Niram). Asa cum se stie, proprietatea de baza a hologramei este urmatoarea: daca holograma ar fi distrusa, atunci orice particica a ei, fie si infima, ne-ar permite reconstructia ei integrala. Intregul se afla deci in fragment, dupa cum timpul se concentreaza in moment.

Regasim o serie de consideratii interesante la David Bohm, dar mai ales la neurologul Karl Pribram, care preia acest model descriptiv pentru a intelege functionarea creierului. Pribram crede ca impulsurile nervoase se manifesta prin unde lente care permit procesarea matematica in structurile adanci ale creierului. Un rol fundamental l-ar juca aici neuropeptidele, macromolecule descoperite cu mai bine de douazeci de ani in urma si inca in studiu. Mai mult, Pribram afirma ca informatia este distribuita in creier ca o holograma. O astfel de reprezentare holografica ar explica faptul ca memoria nu apare localizata ci distribuita in creier, permitand asociatii informationale „bizare”. Sincronicitatea, coincidenta gandurilor devin astfel normale intr-un univers holografic dotat cu inteligenta.

„Teoria holografica, dupa cum noteaza Solomon Marcus, aduce aminte de ideea lui Pierre Teilhard de Chardin privind reprezentarea noosferei sub forma unei panze planetare invizibile a constiintei in evolutie. La frecvente care in mod normal nu sunt percepute, apar aspecte noi ale realitatii. In arta, universaliile ar putea reflecta realitati fundamentale de simetrie, frecvente, relatii de faza la care creierul nostru raspunde” (cf. Provocarea stiintei, Bucuresti, Editura Politica, 1988, p. 116).

Iata de ce „metaforele” lui Niram sunt tot atat de adevarate ca si cele ale religiei, filozofiei sau stiintei, iar arta lui apare ca un tulburator eseu. La urma urmei, la staruitoarea intrebare: „Nu sunt oare reprezentarile cerebrale o anume stare a Universului?”, Niram nu sovaie in raspunsul sau afirmativ. Brancusi si Einstein, puteau, neindoios, „sa comunice”. Acesta este mesajul major al expozitiei sale.

Cu aceasta ultima viziune intregitoare a picturii niramiene, atingem, cum am mai spus-o, o borna noua in prea vasta si deconcertanta arta postmoderna. Romeo Niram este, oricat de timpurie si riscanta pare aceasta apreciere, un vizionar. Ispita a nebuniei lucide? Nu stim…

Criticul propune, iar publicul dispune. Si asa va fi.
-----------------------------------------------
CARAGEA Dan (n. 16 iunie 1954), profesor universitar, critic de arta, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist si traducator roman. Este lusitanist, specialist in psihologie ?i lingvistica computationala. Debutul sau in critica a avut loc inca din clasa a X-a, in revista liceului „Fratii Buzesti” din Craiova, publicand de atunci o serie de articole ?i studii de specialitate in reviste din tara si din strainatate. Treptat, eseurile si studiile sale si-au largit tematica, indreptandu-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei si analizei automate a discursului. Este Licentiat in Limba si Literatura Romana si Limba si Literatura Portugheza, la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti si Doctor in Psihologie, la Universitatea din Bucuresti. (George Roca)


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page