Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Reconstructia României (1)


Cu toate ca dezbaterea publica asupra directiei de evolutie a tarii s-a stins in ultimii ani, iar intelectualii, pe scara prea mare, se abtin sa discute, sunt mai multe propuneri de diagnoza a situatiei.
Unii considera ca tara ar fi in reforme (sanatate, educatie, salarizare, pensii etc.) care ar fi chiar „reforma statului", ce ar trebui sa fie dusa pana la capat. Altii acuza alunecarea Romaniei in statutul unei colonii, ca urmare a pierderii unor mari unitati economice prin privatizare („Petrom", „Banca Comerciala Romana", mari intreprinderi si banci), si sugereaza o revenire la statutul de suveranitate. Dupa unele voci, Romania ar plati si acum inceputul sangeros din decembrie 1989, cand dictatura ar fi fost inlocuita cu un regim plin de carente, ce si-ar vadi efectele si astazi. Sunt si voci - este adevarat, putine - care considera ca Romania s-ar fi abatut in 2012 de la cursul proeuropean si proatlantic, incat o actiune, fie ea si de natura presiunii externe, ar fi oportuna pentru a restaura directia.

Teza mea este cu totul alta: Romania a acumulat, chiar pe fondul succeselor politice majore (integrarea in Uniunea Europeana, apartenenta la Alianta Nord-Atlantica) de dupa 1996, probleme dificile - economice, institutionale, culturale - si tensiunile corespunzatoare, incat incheie un ciclu de evolutie si are nevoie de o reconstructie. Inteleg prin reconstructie o reorganizare pe o noua industrializare, o economie performanta, institutii functionale si democratie maturizata, precum si pe reorientarea resurselor culturale. Cu alte cuvinte, Romania a facut pasi mari dupa 1989 pentru a deveni membru al comunitatii europene si a inaintat pana la integrarile euroatlantice amintite. Dar, dupa ceea ce s-a petrecut intre timp (recrudescenta tentatiilor de dictatura, fie ea si tainuita si sterila), intreaga constructie de acum un deceniu are nevoie de o reconstructie. Habermas a numit cotitura din 1989, in tarile Europei Centrale si Rasaritene, drept „revolutie recuperatoare (nachholende Revolution)". Romania a parcurs aceasta revolutie, dar resimte nevoia unei reconstructii, care sa fie un prag nou al democratizarii si modernizarii proprii.

Orice discutie despre democratizare si modernizare depinde de conotatiile acestor termeni, in dreptul carora, in timpul nostru, spiritele se despart tot mai mult. Divergentele contemporane, stim bine, nu sunt atat intre democrati si antidemocrati si nici intre modernisti si opozantii lor traditionalisti, cat intre democrati feluriti si intre modernizatori diversi. De aceea, precizez ca, asa cum am argumentat in scrieri anterioare (Andrei Marga, The Destiny of Europe, Academia Romana, Bucuresti, 2012), fac distinctie intre „democratia aritmetica", „democratie cu majoritate politica rezultata din alegeri libere" si „democratie ca forma de viata". Fac distinctie, de asemenea, intre „modernizarea injumatatita", adica redusa fie la tehnologie si economie, fie la participarea politica, si „modernizarea reflexiva". Plec, in orice caz, pentru relevanta si precizia analizei, de la delimitarea in societate a sistemului economic, sistemului administrativ, sistemului politic si sistemului cultural. Economia asigura bunuri si servicii, administratia faciliteaza accesul la acestea pe baze de drept, politica exploreaza alternativele, iar cultura procura motivatiile de actiune. Societatea este rezultanta interactiunii dinamice si complexe a acestor sisteme.

Cum se prezinta Romania anilor nostri in aceste sisteme si din perspectiva acestor distinctii? Teza mea este aceea ca Romania a inregistrat, dupa 1989, importante schimbari pozitive, dar a intrat, chiar si in afara crizei incepute in 2008 in anumite tari, intr-o criza mult mai adanca decat criza din celelalte tari si ca nu se poate iesi din criza fara o reconstructie economica, institutionala, culturala. Vreau sa fac convingatoare teza printr-o succinta evocare istorica (A) si o explicitare sistematica (B), pentru ca apoi sa inchei cu o reflectie asupra noii ideologii care afecteaza unele tari din Rasarit (C). Orice discutie despre situatia si perspectivele unei tari intalneste politica. Sunt de parere ca discutia trebuie produsa chiar cu acest inconfort. O abordare bazata pe fapte si purtata cu sinceritate, inclusiv a politicii, este indispensabila.

 

Daca reconstituim succesiunea de evenimente istorice, atunci ne amintim, ca in 1996, Romania a obtinut promisiunea primirii in NATO, iar in 1999 a fost invitata sa deschida negocierile de aderare la Uniunea Europeana. ?ara noastra intarziase privatizarea si instalarea economiei de piata, pluralismul politic intampinase lunga vreme dificultati, orientarile culturale ramasesera mai mult spre trecutul interbelic. Anii 1996 si 1999, insa, au adus o cotitura, care avea sa fie salutata de majoritatea covarsitoare a cetatenilor. Din 2000, s-au inchis, pe rand, capitolele de negociere de aderare la Uniunea Europeana, incepand cu Educatia si incheind cu Justitia. Guvernele Isarescu si Nastase au facut ca Romania sa incheie negocierile si sa intre, in 2007, in Uniunea Europeana. Primirea in NATO a fost rezultatul evolutiei politicii tarii in contextul noilor constelatii geopolitice.

In aceste conditii, Romania a intrat practic pe calea privatizarii economiei, economiei de piata, pluralismului politic, democratiei functionale si a atasarii la comunitatea europeana. Ramaneau dificultati evidente - insuficienta capitalizarii, influxul prea redus al investitiilor straine directe, privatizarea lenta, liberalizarea inceata a mass media, coruptia galopanta, slaba elaborare culturala in noile conditii. Trendul era, insa, pozitiv si, cu toate ca ritmul schimbarilor democratice si modernizarea erau prea lente, semnele erau mai curand promitatoare. Anul 1996 a adus la putere o coalitie care a accelerat reformele economice si institutionale, dar a pierdut alegerile. In 2001, guvernarea a revenit social-democratilor, care au etalat eficienta, dar si o atmosfera de infatuare prea toleranta cu coruptia, care avea sa fie exploatata populist in 2004.
Alegerile din 2004 au fost cotitura spre blocaj. Dupa cativa ani de relansare economica, Romania a intrat, pana in zilele noastre, in criza cea mai grava a istoriei ei moderne. Care sunt indiciile crizei? Sa le rezumam.

Romania a ajuns in 2012 la cea mai scazuta cifra de lucratori (in jur de 5 milioane, dintr-o populatie de peste 20 de milioane de locuitori). Investitiile externe s-au prabusit, incat presedintele tarii a anuntat ca nu se mai pot accesa capitaluri din exterior. S-a aplicat cea mai drastica reducere a salariilor (de 25%) si scaderea cea mai dramatica a veniturilor (pana la 63%). Exporturile s-au redus la ceea ce realizau cateva firme straine (Dacia-Renault, Nokia etc.) Nu s-au putut accesa decat in jur de 15% din fondurile alocate de Uniunea Europeana, iar infrastructura (autostrazile in primul rand) a stagnat. Nu s-a obtinut, in 2009, majoritatea parlamentara prin alegeri, dar s-a „aranjat" o majoritate dislocand o bucata din opozitie. S-a ajuns la un proces legislativ de slaba calitate, iar la guvern au fost adusi oameni nepregatiti, ce puteau fi controlati mai usor. Din 2009, situatia s-a agravat: disparand si increderea guvernarii in proprii parlamentari, s-au adoptat, impotriva Constitutiei,o multime de legi prin mecanismul autoritar al asumarii raspunderii guvernamentale (deci fara dezbatere parlamentara), iar apoi propriilor parlamentari li s-a interzis sa voteze atunci cand in Parlament erau motiuni de cenzura impotriva guvernului. Presedintia, folosindu-se de interpretarea Constitutiei, s-a substituit guvernului. Multe dintre actiuni au amintit de momentele triste din istoria europeana (vezi Andrei Marga, Criza si dupa criza. Schimbarea lumii, Eikon,Cluj, 2012, pp.158-166).

Nemultumirea populara a explodat iarasi, in ianuarie 2012, cand orasele au fost cuprinse de demonstratii impotriva regimului. Nu numai ca acesta nu avea nici o realizare la activ, nu numai ca explicatiile oamenilor sai prin apel la „criza mondiala" nu convingeau, dar devenise clar ca in toti acesti ani, din 2009 incoace, un „pacat initial" conta: asa cum a remarcat fostul ambasador al Frantei, imprejurarea ca in 2009, presedintele nu a fost votat in tara si a castigat prin numaratoarea voturilor in ambasadele Romaniei din Paris si alte capitale, a creat tensiunea intre nevoile de democratizare si de modernizare si un regim depasit. Acest regim a perseverat sa-si foloseasca instrumentele proverbiale: incercarea de fracturare a randurilor opozitiei, comercializarea de bunuri nationale, atacarea opozantilor cu dosare fabricate, intemnitarea fara probe, controlarea indirecta a mass mediei si altele.

In cele din urma, in aprilie 2012, regimul a pierdut majoritatea parlamentara si guvernul, apoi a pierdut alegerile locale (doar doua judete, din 47, au fost castigate de regim). Iar la referendumul pentru demiterea presedintelui, in jur de 78% dintre cetateni au votat pentru demitere si 12% pentru presedinte, pentru ca la alegerile parlamentare din 2012, opozitia la presedinte sa castige 75% dintre locuri in Parlament. Acestea au fost nu doar patru victorii ale opozitiei, ci si indiciul situatiei Romaniei: o tara cu un potential remarcabil, prost administrata si luata prizoniera de un regim respins. Totodata, s-a putut sesiza mai bine derapajul Romaniei si originea acestuia, precum si orizontul in care este de cautat solutia. (Continua intr-un numar ulterior)

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page