Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

EDICTUL DIN MILANO (3) ; CREATIE, EVOLUTIE, CLIMAT TOLERANT AL LIBERTATII DE CONSTIINTA

Corneliu LEU


    In climatul tolerant al libertatii de constiinta umana proclamata pentru prima data in omenire prin acest Edict, si cealalta intrebare (de fapt, prima), cu directa referire la aproapele nostru – politicianul modern, capata raspuns tot prin actul intelept al asigurarii evolutiei pasnice si creatoare precum insasi Creatia in toata diversitatea lumii acesteia. Actul care nu distruge, ci valorifica; actul care nu alunga, ci tezaurizeaza; actul de intelepciune plasat intre conservatorism si inovatie, cel care perfectioneaza valorificand tot ce este de folos; care nu neaga ci adauga, nu arunca ci imbunatateste, nu blocheaza ci stimuleaza, nu sfideaza, ci incearca sa inteleaga mecanismul spiritual prin care afirmarea omului in diversitatea sa manifestata liber devine afirmarea omenirii. Actul care nu ascunde vreo intentie politica de alta natura ci, cu sinceritate, deschide cai pentru afirmarea naturii binelui, sau chiar pentru triumful binelui, daca ne gandim la „In hoc signo vinces”. Iar intrebarea devine retorica, deoarece politicienii Europei moderne, construita astfel din dorinta de cooperare solidara, asta au de facut daca doresc stabilitatea continentului: De renuntat la hegemonii, de perseverat in recunoasterea libertatii fiecaruia intru a-si afirma valorile de orice natura, materiala sau spirituala si, asta fiind chiar masura prin care li se poate aprecia contributia: de stimulat o asemenea afirmare a valorilor.
    Spiritul constructiv si tolerant al Edictului, eu cred ca spre asa ceva indeamna. Si, in vreme ce Biserica are dreptul sa-l considere doar ca un triumf al crestinismului, fiindca aceasta insemnatate priveste propria ei istorie, oranduirea laica este cea datoare sa recunoasca cealalta dimensiune: A triumfului social si uman al libertatii de constiinta. In vreme ce, ridicarea tolerantei la nivel de politica de stat nu este altceva decat punctul de pornire al dezvoltarii in diversificare, devenit astazi criteriul politicilor de intelegere dintre statele moderne practicat de Uniununea Europeana.
Din acest motiv, as propune ca pragul ideatic de la 313 sa fie evocat ca atare, an de an, recunoscandu-i-se primordialitatea in configurarea umanismului european, chiar si prin faptul ca este mai vechi decat oricare alt eveniment istoric devenit sarbatoare laica. Pentru ca, odata recunoscuta, aceasta primordialitate sa devina o pecete asupra politicilor care pot caracteriza un continent sau o zona a lumii bine definita si fizic si spiritual, adica si geografic si cultural. S-ar reajunge astfel, pe o alta cale, a ratiunilor superioare, la o regasire a rosturilor paralele pe care le-au capatat prin traditie institutiile laic-pragmatice alaturi celor spiritual-doctrinare, ambele putand capata autoritatea de a feri omenirea de exacerbatele extremisme ale secolului trecut. Un asemenea scop, cred eu, devine mai important chiar si decat batalia pentru o moneda unica, devine un factor cel putin tot atat de eficace in pastrarea echilibrelor politice cat un scut anti-racheta, devine un generator de opinie publica pozitiva si constructiva, concurent parti-priurilor parlamentariste. Creand convingerea ca evolutia in continuitate poate asigura mai bine adevaratele acte inovatoare din viata noastra decat revolutiile care vin sa nege totul provocand discontinuitate, actul politic constructiv al Edictului se confirma prin marile deschideri (demne de considerat cu adevarat revolutionar-nedistructive) ce  le-a adus el omenirii. Iar gestul pasnic al proclamarii intelegerii in locul vrajbei, al increderii in puterea Cuvantului mai mult decat in cea a brutalitatii, a indus un alt suflu,  pregatind noua civilizatie ce caracterizeaza continentul.
Acest neoconservatorism pe care il produce postmodernismul; aceasta reintoarcere la traditiile istoriceste confirmate pe care le impun experientele triste ale provocarilor politice si pseudorevolutionarismelor secolului trecut; aceasta lepadare a omului de spiritul distructiv apropiindu-l  de concretul realizarii, asa cum conduce conceptia umanismului integral, care este o modernizare a filosofiei crestine si, mai mult decat atat: concentrandu-i atentia pe ceea ce are de afirmat; acea chibzuinta de a crea inainte de a respinge si a aprecia inainte de a refuza, a innadi si a refolosi inainte de a arunca, a privi cu grija inainte de a se opune, a fi solidar inainte de a incrimina, a intelege fara a ataca si a convinge fara a impune -  toate aceste elemente de pozitivism politic ar avea drept rezultat cresterea prestigiului politicienilor respectivi si o mai mare solidaritate a lor cu societatea civila, cu aspiratiile populare, stergerea contradictiilor provocate de scepticismul doctrinar ce mineaza electoratul.
Este drept ca, pornind de la efectele marelui act de deschidere a erei care a configurat specificul culturii in care s-au format popoarele europene de astazi, trebuie sa fim realisti referindu-ne si la apostazia care nu piere. Trasasturile de iuda ale omului renasc in diverse forme, dar tot starnite de arginti; adica tradand pentru valoarea argintilor valoarea ideilor salvatoare. In acest mod se configureaza apostatii de astazi ridicandu-se pe ce-au reusit sa ruineze din ideea de democratie, din ideea de renuntare la orice gest hegemonic privind drepturile omului, straduind pentru a repune manipularea in locul afirmarii libere a gandirii umane si a globaliza in folosul lor nevoile altora. Acestia sunt apostatii ideii de afirmare a valorilor unor tari, de obicei nu ale lor, valori in numele apararii carora au iesit candva  in evidenta. Pentru ca, apoi - cu greu credibila scuza a „pragmatismului” pe care il pun in ghilimele pentru ca nu este vazut ca intelepciune si cumpatare, ci ca un rau necesar al atentiei pentru cele despiritualizate - sa le tradeze in slujba unor interese oculte. Care, in ultima instanta, tot apostazie se cheama.
Iata, asadar, cum evocarea crucialului act al Edictului aduce si o a treia intrebare. O intrebare in legatura cu stradania noastra de a-i pastra spiritul, care aduce si teama ca acest spirit nu se va permanentiza intrinsec si pur, ci impreuna cu corolarul sau apostatic ce-l altereaza. Adica inteleapta dorinta de evolutie pasnica in folosul tuturor se va insoti mereu cu provocarile care aduc revolutii in folosul unora.
Fata de o asemenea intrebare dubitativa, exista si un raspuns de certitudine: Cel ca evolutia a fost atacata mereu de provocarile cu aspect retoric de nemultumire critica si fond faptic de interes foarte meschin; dar n-a fost niciodata tradata din interior. Adica de cei care au slujit-o si i-au cunoscut avantajele. Ba, mai mult: acesti slujitori ai ei sunt foarte multi si, in majoritate, oamenii cei mai creatori de bunuri materiale si spirituale. Apostazia moderna s-a manifestat numai in politicile care s-au considerat revolutionare, tradandu-si apoi propriile doctrine.
Nu intamplator, ideea unei Creatii continue prin creatiile omului vine tocmai din doctrina a carei libertate o gireaza si astazi Edictul din Milano.
(Va urma)

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page