Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

PROVINCIA DACIA – REVOLTELE DACILOR SI ÎMPARATII ROMANI (I )



Teodor Filip

ORGANIZAREA PROVINCIEI

La data de 11 august 106 se incheie cel de-al doilea razboi daco-roman si are loc constituirea provicniei romane. Acest lucru este atestat si de „Diploma militara” (CIL 16,00068) descoperita la Porollissum (azi Moigrad, in judetul Salaj).
Pentru organizarea noii provincii, Traian a mai ramas aici aproape un an. Au loc mai multe recensaminte facute de romani (atentie cei care sustin ca teritoriul cucerit a ramas pustiu de daci – ori au fost ucisi, sau luati prizoniei ori s-au refugiat la dacii liberi). Din masuratorile topografice facute tot de romani, ne-a ramas marturie faptul ca a fost ocupata o suprafata de circa 240 km patrati, fiind incluse Oltenia, Banatul si Transilvania intercarpatica (actualele regiuni).
„Dacia Traiana”, cum a fost numita initial provincia, a fost asimilata provinciilor romane de rang imperial. Adica era condusa in numele imparatului de catre un guvernator de rang senatorial, ce purta titlul oficial de „Legatus Augusti pro praetore”. Primul guvernator a fost Decimus Trentius Scaurianus – pana in anul 109. Acest mandat era pentru o perioada de 3-5 ani, apoi fiind redusa la maximum doi ani. Din aparatul administrativ/birocratic faceau parte persoane de diferite categorii, inclusiv liberti sau sclavi. Intre anii 108-110 se construieste orasul Ulpia Traiana Augusta Dacica, care devine capitala provinciei, sediul guvernatorului si al intregului aparat adminsitrativ, fiscal si religios.
Traian a crezut ca prin opera lui de organizare sociala, economica, administrativa si militara stapanirea romana ramane sigura, dar n-a fost sa fie asa.
Masurile severe luate de catre Traian, dupa terminarea ostilitatilor, in loc sa asigure ordinea, au creat neliniste, autohtonii se simteau inchisi, supravegheati intr-un spatiu in care nu se puteau deplasa in voie. In aceasta etapa istorica, autohtonii nu s-au impacat cu situatia impusa, la care nu s-au asteptat. Ca urmare Traian impusese dacilor un greu cens “ca pedeapsa pentru ca rezistasera cu incapatanare” (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23)
Ca un popor darz si viteaz, dacii nu s-au resemnat sa fie subjugati si exploatati in propria lor tara. Dorinta de eliberare s-a nascut. Flacara luptei de eliberare a crescut si a fost intretinuta, in primul rand, de dacii liberi care tinusera o legatura permanenta cu fratii lor asupriti. Cu toate ca se construiau drumuri si orase si se deschideau noi targuri si viata era prospera, organizarea rigida a societatii produce o fierbere continua, iar in jurul hotarelor provinciei dacice ocupate, se naste o permanenta alarma de frica unei cotropiri romane.
In aceasta perioada, Dacia Traiana a cunoscut profunde schimbari: drumurile fusesera aduse la nivelul imperial, se dezvoltase economia, productia agricola a crescut, minele de sare si de aur lucrau la capacitate maxima, cirezile de vite si turmele de oi impanzeau tinuturile, targurile au cunoscut forfota de odinioara, desi deplasarile erau limitate si dacii liberi nu puteau avea acces in provincie. Cu toate aceste realizari, populatia mocnea, iar dacii liberi puteau in orice moment sa dea semnalul de atac.
Momentul prielnic sosise in anul 117, la moartea neasteptata a lui Traian, cand fusese declansata o lupta din interior de eliberare si un atac puternic, din cele doua parti, din exterior. Acest razboi, dupa cum se arata, n-a fost o navalire de jaf, ci un atac militar bine organizat, gandit din timp, printr-o actiune concomitenta. Atacul dacilor liberi asupra teritoriului ocupat de romani s-a produs din doua directii: de la rasarit, prin Moldova si Muntenia, atacau roxolanii, iar la apus, prin Banat, loveau iasigii. Dupa D. Tudor a existat o intelegere pentru un iures concomitent. In razboiul declansat prin surprindere, a fost omorat guvernatorul provinciei, C.Iulius Quandratus Bassus, om cu mare prestigiu si experienta in lumea romana. Un papyrus egiptean mentioneaza un “razboi dacic” (C.Patsch, Der Kampf, p.161) care nu poate fi altminteri interpretat decat ca o insurectie generala a dacilor din interiorul provinciei, combinata cu atacuri ale dacilor liberi si sarmatilor iazygi si roxolani. Razboiul din 117-118, pornit din interior de catre bastinasi, iar din exterior prin dacii liberi, ca forta principala roxolanii si iasigii, a dat posibilitatea lui Hadrian sa-si intareasca convingerea despre puterea popoarelor nord tracice si sa-si fixeze, in consecinta, strategia corespunzatoare. In timpul acestor evenimente are loc incendierea suprastructurii lemnoase a Podului lui Apollodor de la Drobeta. Lovitura data imperiului a fost aspra, dar pentru Hadrian n-a fost o surpriza, de aceea a renuntat la politica inflexibila a lui Traian aplicand una concilianta, de pace (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23; Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Pentru potolirea tulburarilor Hadrian a fost silit sa ia masuri cu totul exceptionale. Astfel, imparatul a dat “provizoriu lui Marcius Turbo, dupa Mauretania, comanda asupra unor legiuni”.

PUBLIUS AELIUS HADRIANUS (117-138)

Biograful lui Hadrian relateaza ca noul imparat a intentionat la un moment dat, sub presiunea luptelor duse de daci, sa abandoneze cuceririle teritoriale facute de predecesorul lui la nord de Dunare (Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Dar Hadrian a dus tratative cu dacii liberi si s-au inteles sa le plateasca stipendii. Iasigilor le-a facilitat unele avantaje comerciale. In primul rand accesul la sarea transportata pe Mures. Din Dacia, Hadrian vroia sa se retraga. Faptul ca a renuntat nu se datoreaza atat de mult sfaturilor primite, ci mai curand din interese majore economice si, poate, ca respect fata de Traian, nedorind sa-i umbreasca aureola.
Hadrian, dupa ce se hotarase sa pastreze provincia, a trecut la unele masuri organizatorice social-administrative si militare. A bifurcat impartirea administrativa si militara in Dacia Superior si Dacia Inferior mai tarziu, in 123, a format Dacia Porolissensis. A permis comertul bastinasilor cu dacii liberi in cele trei provincii si a promovat relatii de colaborare mai stranse cu reprezentantii obstilor satesti si mestesugaresti.
A adus modificari in sistemul de aparare si de distribuire a trupelor, dand mai mare atentie celor auxiliare care erau raspandite printre autohtoni si colaborau zilnic cu ei. Recrutarea, pentru armata stationata activa si auxiliara, se facea din randul tinerilor bastinasi. Pentru a se asigura legaturile comerciale, a organizat puncte vamale, in cele trei regiuni, iar pentru legatura cu sudul Dunarii a reparat podul lui Traian si a fixat o vama pe langa paza podului. Prin masurile luate populatia de la sate si orase a cunoscut prosperitatea si a colaborat cu administratia romana, insa dacii liberi, dupa acest esec, au reflectat din nou asupra celor spuse de Decebal si s-au unit pentru un scop national: blocarea expansiunii Imperiului Roman spre nord si slabirea lui.
In 137, pe emisiunile monetare ale imparatului Hadrian se intalneste legenda Exercitui Daciae, care se refera la armata provinciala a Daciei in totalitatea ei.

ANTONIUS PIUS (138-161).

In timpul lui Antonius, se dezlantuie o serie de atacuri ale dacilor liberi, din trei directii, coroborate cu rascoale izolate din interior, ele fiind semnalate in anii 138, 140, 143, 156, 159. Despre o rascoala in provincia Dacia in anul 143 combinata cu actiuni de eliberare ale dacilor liberi avem marturii precise. Panegiricul lui Aelius Aristide catre Roma rostit in aprilie-iunie 144 vorbeste de “nebunia getilor” (Aelius Aristides, 26, 70). Prin aducerea unor noi trupe auxiliare in Dacia autoritatile romane au reusit sa inabuse rascoala.
Intre anii 156-157, are loc un atac al dacilor liberi la hotarele de rasarit ale Daciei, respins de legatul Daciei Superior, M.Statius Priscus. Ca urmare se trece la intarirea limesului dacic de pe raul Somes.
Si mai puternica a fost rascoala din 157-158 din nordul Daciei. Actiunilor unite ale dacilor supusi cu cei liberi, romanii le-au facut fata numai datorita unui efort militar exceptional. In urma luptelor Antoninus Pius a luat titlul de Dacicus Maximus (CIL, VIII, 12513), adica invingator al dacilor. Rascoala dacilor si ecoul inabusirii ei de catre trupele romane sunt atestate de seria de monede batute cu acest prilej, intre care unele piese reprezinta Dacia ca roaba trantita la picioarele lui Marte care o apasa cu piciorul.
In aceste scurte razboaie au atacat carpii si costobocii. Incepe sa se contureze o coalitie antiromana. Pentru apararea si linistea provinciei, pentru stavilirea pericolului venit din exterior, Antonius Pius intareste castrele, aduce noi trupe si trece la reorganizarea teritoriului, tot in trei parti, dupa capitalele regiunilor: Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis si Dacia Malvensis. Pune pe primul plan armata si nu relatiile sociale si economice, reduce activitatea comerciala cu exteriorul si cultiva relatiile de pace cu vecinii.

MARCUS AURELIUS (161-180)

Cu toate ca rascoalele si lupta de rezistenta a poporului dac au fost in cele din urma inabusite, totusi actiunea de eliberare de sub ocupatia romana, din ce in ce mai apasatoare, nu a putut fi curmata. De altfel o noua ocazie pentru o insurectie generala care s-a intins repede si la sud de Dunare au fost razboaiele “marcomanice”. Pe toata durata lor (anii 167-180) lupta de eliberare din provincii s-a impletit cu actiunile declansate de dacii liberi si de alte populatii. Astfel s-a creat un vast front antiroman de la Marea Nordului si din Britannia pana la Marea Neagra si Eufrat, precum si in Africa (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Frontierele nordice, estice si sudice ale Imperiului roman au fost presate cu putere, in aceasta perioada un rol important jucandu-l miscarile si revoltele interioare.
Pentru a face fata pericolului intern si extern in Dacia au fost aduse noi trupe: legiunea V Macedonica si detasamente din legiunile X Fretensis, XI Claudia, I Italica. Rascoala populatiei dace a fost foarte puternica, insasi capitala provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, precum si alte centre, ca Tibiscum, s-au gasit intr-o mare primejdie. O expresie dintr-un text al unei inscriptii arata ca Sarmizegetusa a trecut printr-un “dublu pericol” (ancipiti periculo) care poate fi interpretat ca pericolul venit in egala masura din partea populatiei locale revoltate impotriva autoritatilor romane cat si din partea dacilor liberi
Si iazygilor raliati rasculatilor. Vilele si sanctuarele din jurul capitalei au fost complet distruse. La aceste actiuni s-au alaturat dacii liberi si probabil vandalii germanici sositi in preajma provinviei.
Focul rascoalei s-a intins si la sud de Dunare, unde inscriptiile funerare vorbesc acum frecvent de latrones - exponenti ai unei miscari populare cu caracter predominant social. Pentru restabilirea situatiei Marcus Aurelius a procedat la instituirea unui comandament unic pentru Moesia Superior si Dacia, incredintat generalului Claudius Fronto.
Sub domnia lui Marcus Aurelius, atacurile din exterior cunosc o noua forma. Partii lovesc imperiul in 167, sunt deplasate forte si din Dacia. Cand romanii nu se asteptau, din nord sunt atacate simultan Dacia Traiana, Retia, Noricum, cele doua Pannonii si in acelasi timp, sudul Dunarii. Se formase o “federatie barbara” din formatiunile teritoriale statale nord tracice ale quazilor, iasigilor, costobocilor, roxolanilor, carpilor, gotilor etc.
Toata durata domniei lui Marcus Aurelius (19 ani), este legata de lupte crancene, in razboaiele cu dacii revoltati, vandalii germanici si iazygii (CIL, VI, 31640).
In anul 170 rasculatilor li s-au alaturat costobocii, care au efectuat un raid pana in adancul Peninsulei Balcanice, in Macedonia si Grecia. Exista unele indicii care sugereaza ca, folosindu-se de acest prilej, masele autohtone din estul Moesiei Inferior s-au rasculat si distrugand pietrele de hotar, au pus stapanire pe pamanturile colonistilor romani si ale celor bogati, cum s-a intamplat in jurul cetatii Ausdecensilor si la Tropaeum Traiani (CIL, III, 14214). Guvernatorul M.Claudius Fronto a fost ucis “luptand eroic si pana la capat pentru republica”, insasi capitala Daciei se afla la un moment dat in mare primejdie fiind atacata din doua directii” (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Gravitatea situatiei este reliefata si de faptul ca in anul 174 imparatul Marcus Aurelius a venit in Dacia unde a restabilit cu greu situatia. El este nevoit sa intreprinda o serie de masuri pentru aparare, in primul rand aduce de la Troesmis, la Potaisa, Legiunea V Macedonia, marind forta armata si cu noi recrutari. Trece la organizarea militara a provinciei, in locul unor civili (procuratori) conduc comandantii (legatii) Legiunilor XII Gemina si V Macedonica. Pentru prima data, se creeaza un comandament unic al celor trei Dacii (Porolisensis, Apulensis si Malvensis) si al celor doua Moesii (Superior si Inferior), situatie in care pe langa concentrarea unui mare numar de forte militare s-a incercat asigurarea operativitatii deciziilor militare.
Dupa ce obtin unele succese militare, costobocii sunt infranti in mai multe randuri in rmatoarele doua decenii, fapt care le slabeste forta, ca urmare, ei nu mai sunt mentionati in izvoarele istorice.
Dupa infrangerea quazilor, iasigilor si aliatilor lor, Marcus Aurelius ridica in inima Romei o Columna, dupa modelul lui Traian, ea are o semnificatie deosebita pentru romanitatea rasariteana, deoarece pe columna lui Traian este imortalizata vitejia in lupta a dacilor in aparare, iar pe Columna lui Marcu Aurelius lupta lor pentru libertate.
Cu toata duritatea luptelor si a macelului realizat impotriva iasigilor si quazilor, Marcus Aurelius, n-a putut sa-i infranga. Abia fiul sau, Commodus, in 180, a incheiat o pace provizorie cu dacii liberi, etapa in care s-a realizat o “…rascruce intre epoca cand Roma tinea aceste popoare in stare clientelara si aceea cand le va cumpara pacea cu bani grei” (Historia Augusta Commodus, 13, 5).
(Va urma)
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page