Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Vasile Filip: Iubirea fara de (pâna la) sfârsit – Doua carti de Vavila Popovici



 
criitoarea Vavila Popovici – poet si prozator – s-a mutat de putini ani in America, acolo unde cele doua fiice ale sale traiesc de mai multa vreme. „S-a mutat” este un fel de a spune, pentru ca romanca pitesteanca, ieseanca pe vremea studentiei, a luat cu ea si zestrea de neegalat (si de neinlocuit cu nimic altceva) pe care tara natala, Romania, o ofera fiilor sai cu o generozitate mai anevoie intalnita de alte meleaguri. Precum melcul cu cochilia lui, Vavila Popovici a luat in suflet tara. Iar cartile pe care le scrie si le tipareste peste oceanul cel mare au in miezul lor tot tara, cu toate ale sale – mai bune, mai rele, – scriitoarea stiind ca o dragoste adevarata, pentru a fi completa, nu retine doar partile frumoase ale vietii, ci si pe cele de pe cealalta parte a… monedei. In aceasta ordine a lucrurilor, cele doua carti la care voi face referire mai departe mi se par pe deplin edificatoare.

 *

  Prin toate cartile pe care scriitoarea Vavila Popovici le-a daruit, cu generoasa dragoste, publicului cititor (din Romania, iar acum si din America), razbate, uneori avantat, alteori molcom, fiorul iubirii. Este izvorul de apa vie al tineretii fara batranete si al vietii fara de moarte, care da operei scriitoarei fior si durabilitate, valoare morala si artistica. Este dovada unei structuri umane creatoare de profunzime si altitudine, deopotriva rationala si sentimentala, sensibilitatea feminina ridicandu-se deasupra intelesului uzual al acestei formulari, deseori controversata. Iubirea autoarei depaseste limitele unui simplu sentiment, fie el si puternic, si statornic, si unic; ea este o stare – rationala si emotiva – un univers mult mai complex si mult mai bogat in sensuri si in continut. Fapt dovedit nu doar de „Iubirea cea dintai”, cu care se deschide volumul de poeme „Scrisori de departe” (Made in the USA, Charleston SC, 08 June 2010):

„Iubirea cea dintai e niciodata moarta, desi-i din spuma pura de valuri risipite. Traieste in adancuri de mare-ntunecata, cu forte nestiute, calme si-adormite. Iubirea cea dintai e niciodata moarta. E cea dintai vioara dintr-un concert de ingeri”.

In cazul scriitoarei Vavila Popovici, dragostea, ca stare de spirit dominanta, poate fi asemuita cu un izvor fara de istov ce se ramifica in mai multe paraiase. Sau unui arbore cu o coroana bogata si viguroasa. Dragoste fata de omul de langa ea, fata de copilarie si locurile natale, fata de parinti si de toti cei ce i-au fost alaturi si i-au vegheat cresterea, fata de Divinitate, fata de marea carte a Istoriei neamului, fata de natura, fata de tot ce i-a oferit viata frumos si binefacator, fata de toate cele bune ale lumii, pe care poeta le vede cu ochi lucid si le judeca cu gand drept. Rememorand, ea isi aminteste ca „un barbat imi aducea flori”, strigandu-i apoi: „Vino sa vezi visul din vis”, regretand mai pe urma: „Daca as fi fost un arbore…”, dar „speriata am inceput sa-mi pun intrebari”, la unele gasind si raspunsuri: „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare”, „E o melodie cantata / pe strunele viorii Stradivarius. / E culoarea si lumina dintr-un tablou al lui Rembrandt. / E marmura de Carrara / daltuita de Michelangelo. / E o pirueta a Anei Pavlova.” De unde se poate deduce ca dragostea scriitoarei pentru Poezie este, ea insasi, un univers, un spatiu in care incap toate minunile pamantului. Dar, si din acest volum se bine-intelege ca dragostea nu este intotdeauna doar un taram al fericirii. Nu numai pierderea omului iubit produce durere si ne-mangaiere. Sensibilitatea deosebita, precum si luciditatea particulara fiintelor puternice au netezit calea dreptei judecati si a impacarii cu un destin zbuciumat, in care – vrand-nevrand – au incaput toate cele ale unei lumi incalcite si pline de tot soiul de cumpene si praguri: „Uneori efluxuri de dragoste / spre semeni revarsate, / alteori refluxuri dureroase-si fac loc / in mine”. „O, anii mei risipiti / ca niste frunze de plop! / Iubirile mele / prefacute in versuri poeme!” La drept vorbind, aceasta este mare victorie a poetei, obtinuta in lupa ei cu viata, cu bucuriile si cu tristetile iubirii: prefacerea infrangerilor in biruinte, folosind cu iscusinta armamentul din dotarea artei poetice. Supravietuire prin Poezie.
   Cu toate ca respira multa delicatete, muzicalitate si implicare sufleteasca, versurile din acest volum nu reusesc – nici nu-si propun – sa tainuiasca dramatismul pe care starea de iubire il cunoaste, framantarile launtrice razbatand prin ferestrele larg deschise ale sufletului cald si ocrotitor. Vavila Popovici gaseste resurse si cai de evitare a doua mari primejdii: caderea in pesimism sau urcusul in idilism. Dreapta cumpana implineste portretul unui creator matur in gandire si in exprimare. Cu atent supravegheata intelegere, ea isi preface trairile in pasari cu aripi ne-cazatoare. Ea este un impatimit semanator de dragoste: „Ce faci cu-atata iubire? / M-ai intrebat intr-o zi. / O seman, ti-am raspuns, / tinand pumnii stransi. / O seman, privesc cum rasare / si-apoi mangai rasaritii / cu palmele deschide, / din care imi cad inca seminte.”
La un moment dat, Vavila Popovici marturiseste: „Imi traiesc viata printre fantasmele indoielii: / Poate-a fost un vis? / O candela in viata mea sa fi fost? / Mutenia vietii ma exaspereaza!” Intr-un alt poem, ea continua cu nedumeririle, care vizeaza in sens filosofic noimele si esenta existentei: „Ma-ntreb, iarta-ma Doamne, / la ce atata truda pentru a intelege / atat de putin?” Pentru ca , mai pe urma, sa dezvaluie (e drept, voalat) taina – ca zbatere si aspiratie – pe care nu si-o poate reprima: „Niciodata nu vei putea spune / cate vise ai inaltat, / cate ganduri ai innodat, / cum au tasnit cuvintele, / cum le-ai asezat in caiete, / pagina cu pagina, noapte de noapte. / O, munca asta de nimeni stiuta, / necunoscuta nicicand!” Este strigatul surdinizat al creatorului – el insusi uimit in fata propriului efort de metamorfozare a unor realitati in fior poetic, dar si speriat fata de destinul operei sale. E semnul constientizarii demersului personal, care capata valente cu amplitudini pe care doar cititorul le poate comensura. Autoarea isi asuma efectele vanturilor si valurilor, fara de care arta ar avea o existenta nevoiasa. Inca o data, sentimentul iubirii le biruie pe toate celelalte.
 
*

  Tot in anul 2010, dar in luna decembrie, Vavila Popovici a mai tiparit o carte: „Preaplinul Tacerilor – Viata in comunism” (Made in the USA, Charleston SC, 08 December 2010). Titlul propriu-zis, „Preaplinul tacerilor”, sugereaza starea poetica. Partea lamuritoare – „Viata in comunism” – insa, te coboara cu picioarele pe pamant si te dumireste: ai in fata un volum de proza, cu iz de analiza sociala in haina de cronica istorica. O cronica realizata literar, insa, intr-o maniera ceva mai rar folosita: dialogul (ca interviu). O convorbire lunga si foarte interesanta, sub raportul ideatic, in primul rand, dar si al viziunii obiective in care autoarea (ea insasi personaj al cartii) judeca un timp istoric in care parte subiectiva a fost.
Stapana pe tehnica scrierii unei carti, in general, dar – cum se poate observa – si a uneia de un fel deosebit,  Vavila Popovici isi dovedeste inca o data iscusinta comunicarii cu cititorul, fara ca acesta sa-si dea seama ca tocmai el este tinta finala. Indrazneala de a comunica, chiar din debutul volumului, deznodamantul naratiunii iscusit dialogate, s-a dovedit un risc cu fermitate depasit: „stii, dragule, nu-mi venea sa cred ca vei intra in somn adanc, din care nu te vei mai putea trezi. A MURI, ce inseamna a muri?” (…) „Mai tarziu mi-am dat seama ca moartea se-nvata precum viata…” Prima lectie de moarte si de viata ii este oferita de insusi omul purces pe drumul fara de intoarcere: „Omul in fata primejdiei si in fata mortii il cauta si il gaseste pe Dumnezeu.” (…) „Ne nastem in lumina si ne-ntoarcem in lumina…”
Viziunea filosofica a autoarei transpare fara chin. Este modul rational echilibrat in care autoarea se pozitioneaza fata cu toate cele ale existentei umane. Si ale mortii, se intelege. Dialogul – in final un monolog… dialogat – este unul de substanta, ideile si intamplarile armonizandu-se si, in cele din urma implinind o fresca a unui timp adanc framantat, social in primul rand, cu efecte dramatice, tragice asupra omului ramas, cu riscul mortii, in pozitie verticala. Nu de drepti, a se retine diferenta! „Invatand sa traiesti frumos, vei sti sa mori frumos” – isi aminteste scriitoarea de zisa lui Confucius. De remarcat faptul ca radiografia pe care Vavila Popovici o face societatii comuniste din perioada 1944-1989 are in vedere ansamblul acesteia, in cuprinzatoarea si condamnabila ei alcatuire. Experienta proprie este doar platforma. Este doar indemnul. Este principalul argument al demersului. De unde si veridicitatea faptelor narate, dar si a starii mentalo-psihice in care se produce aceasta admirabila scriere. Proiectand acest film pe ecranul fiintelor noastre, autoarea ne face pe noi (cei mai copti) partasi la actul rememorarii, pe ei (cei mai tineri) ii face sa tresara, sa-si puna intrebari si, eventual, sa caute raspunsuri.
De altfel, pe parcursul intregii carti (peste 360 de pagini), Vavila Popovici apeleaza, in sprijinul propriilor argumente si meditatii privind viata si moartea (care inseamna aproape in egala masura bucurie si suferinta), la ajutorul unor mari ganditori, oameni de litere si de cultura remarcabili, intrati definitiv in constiinta omenirii, chiar si in timpul de acum, care pare a fi potrivnic pregatirii teoretice, de cultura generala, cum obisnuim sa spunem. Prin urmare, nu e deloc intamplator faptul ca autoarea pune in capul cartii sale un citat din marele Will: „Daca se va intampla acum, nu va veni pe urma. / Daca nu va veni pe urma, se va intampla acum. / De nu se va intampla acum, totusi va veni pe urma. / Totul e sa fii pregatit.” Fara a face o pledoarie pentru o astfel de atitudine, Vavila Popovici se situeaza pe o pozitie superioara judecatii obisnuite, profane, asupra celor doua componente ale existentei umane, viata si moartea. Cu toate ca si ea, dar mai ales partenerul ei de viata, au suferit enorm de pe urma regimului comunist din Romania, autoarea nu cade in patima razbunarii, fie si verbale, indemnand la o judecata lucida, dar cu atat mai aspra. „Intrebarea pe care ne-o punem si pe care si-o pun cei din jurul nostru este daca trebuie pastrate in memorie momentele triste, dureroase ale vietii? Dar cum altfel s-ar putea povesti generatiilor mai tinere despre ceea ce s-a intamplat cu noi, daca am da totul uitarii? Paul Valery spunea ca «uitarea este binefacerea ce vrea sa corupa istoria»”.
Stie toata lumea ca problema comunismului in Romania nu poate fi pusa si solutionata pe cai ocolitoare. Adica mincinoase, tainuitoare ori mistificatoare a adevarului, asa cum s-a procedat: fosti comunisti, fii de fosti comunisti infocati, fosti (si actuali) securisti, mai ales, s-au apucat, cu nerusinata obraznicie, sa judece si sa condamne comunismul. Ce a iesit din toata aceasta poveste cu iz de vodevil, metamorfozat in mascarada, de asemenea cunoaste tot romanul. Numai ca, in zadar „tot romanul plansu-mi-s-a”: destule apucaturi au fost preluate… creator de profitorii optzecisinoua-isti, ducand, ei, pe cele mai inalte culmi o corabie fara timona si fara ochean, poporul roman devenind naufragiatul fara colac de salvare. Omul la apa!
O idee extrem de inspirata, nu doar prin multiplele portite deschise interpretarilor de tot felul, marcheaza multe din paginile cartii: Tema suferintei. O tema indelung si profund discutata de la inceputurile lumii. Adica odata cu izgonirea din Rai. Credinta crestina propune suferinta ca mijloc de purificare spirituala si de ridicare a omului deasupra tuturor relelor nascocite de diavol. In acest registru rezoneaza si cartea la care fac referire, autoarea dovedindu-se nu doar o buna crestina, ci si un om sensibil si intelegator. La fel ca multi alti oameni de valoare care au populat ani lungi temnitele comuniste din Romania, Alexandru Paleologu (citat in carte) sustine ca suferinta este parte a fericirii: „Cine fuge de suferinta rateaza fericirea.” Daca suferinta lui Eminescu – sa zicem – era „dureros de dulce”, in cazul lui Radu Gyr aceasta a insemnat pierderea celei mai frumoase parti de viata: „… Batrani cu obrazul de ceata, / Cu pasi naclaiti in tristete, / Prin moarte au trecut, nu prin viata, / Noi nu am avut tinerete.” De unde se poate naste intrebarea: Suferinta este conditia fara de care fericirea nu poate sa existe? Istoria lumii, a culturii filosofice, indeosebi, semneaza multe si felurite raspunsuri la aceasta intrebare. Intrucat nu ma consider calificat pentru a da si eu un raspuns limpede formulat si credibil argumentat, am sa spun doar: Nu neaparat!
Daca peste unele aspecte ale cartii am trecut cu buna stiinta, dar fara rea credinta, nu pot sa nu inchei aceste sumare insemnari fara a reproduce, selectiv, propozitiile din finalul romanului, pe care le socot ilustrative pentru structura de bun crestin a autoarei: „Dragul meu, simt cum vine amurgul cu lentoarea sa…” (…) „O pasare ascunsa-ntre frunze va canta ultimul cant. Un vant mangaietor va trece si va lua cu el amintirile dureroase…” (…) „Tu ma vei striga, de undeva, cu acelasi glas si nume de Inger…” (…) „si va fi din nou primavara…” (…) „Vom fi izbaviti pentru totdeauna de vitregiile vremurilor pe care le-am trait…”

Vasile Filip
 Iasi, 18 ian.2013

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page