Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Când ma uitam la Muntele Elbrus, ma si gândeam la Muntii Fagaras



- Domnule Pruna(Foto, dreapta), ati ajuns acum la onorabila varsta de 94 de ani. Reprezentati, practic, un secol de istorie. Ne impartasiti si noua o parte din experienta dumneavoastra de pe front? Cum a fost sa fiti rand pe rand soldat, prizonier de razboi, condamnat in lagar, muncitor in colhoz si apoi iarasi sa reveniti acasa, in Romania?

- In urma operatiunii Iasi – Chisinau, rusii au incercuit cazematele si 17 mii de oameni printre care ma aflam si eu. In 22-23 august ’44 ne-au luat prizonieri, ne-au incercuit. Dar nu ne-au luat pe moment pentru ca aveam armata, erau anchete, erau tunuri, trupe, dar ei ne-au incercuit si ne-au izolat si ne-au tot despartit. Ne-au izolat ca sa nu mai avem putere sa tragem asupra lor. Ne-au izolat si intre timp au incercat sa ne dezarmeze. Atuncea situatia s-a complicat. Colonelul si altii, printre care si eu, nu mai puteam si tot incercam sa vorbim cu ai nostri, dar legatura era intrerupta. Nu mai puteam lucra cu comandamentul nostru romanesc pentru ca rusii ocupasera zonele strategice, aveau megafoane, erau multi basarabeni care stiau bine ruseste si romaneste. Si tot vorbeau la megafoanele alea noaptea, tot vorbeau: „Frati romani, predati-va ca nu mai avem alta cale, predati-va!" Noi ce sa facem? Ofiterii, unii ziceau sa ne predam, altii sa rezistam, unii ziceau: Cum sa rezistam ca astia ne-au luat tunuri, ne-au luat armamentul greu, unde sa mai rezisti?

- Si unde ati fost dusi apoi?

- Am fost dusi la Balti, in Basarabia, acolo era un teren mare. Erau si niste prizonieri nemti, pe care i-au prins si i-au inchis acolo. Era un fel de lagar, fara locuinte, sub cerul liber. Acolo ne-au bagat pe noi. Si am stat acolo, pana in 21-22 octombrie '44.

- Din august pana in octombrie?

- Si ploua...

- Si ati stat asa sub cerul liber?

- Nu era nimic. Stateam sub cerul liber. Dar ei nu mai tineau cont. Noaptea ne spuneau sa stam culcati, care miscam, gata. Si trageau cu pistoale automate, rusii, deasupra noastra asa, care se ridica era pierdut. Am stat din 23 august, pana in 22-23 octombrie, care au mai ramas, bineinteles, ca multi au cazut pentru ca era si foamete. Rusii nu aveau nici ei multa mancare, noi eram multi acolo, rezerva pe care am avut-o, hrana de rasad, pita uscata, o mancasem toata.

- Cati ati fost prizonieri acolo?

- Atuncea erau 17 mii de oameni cand ne-au incercuit rusii, dar ne-au divizat si nu mai stiu exact.

- In Balti, va dati seama cam cati au ramas in Balti?

- Nu am retinut. Dar la incercuire prima data, 17 mii de oameni au spus ofiterii nostri. Dar cati au ramas, Dumnezeu mai stie! Noi la Balti am stat mult timp, au cazut multi si au cazut multi pentru ca in jurul terenului ala era un sant mare si acolo trebuia sa-ti ...noi...era un fel de wc pentru noi, dar multi se duceau acolo la wc, lunecau si cadeau si era bun cazut (plange). Daduse o diaree si o dezinterie in noi si nu aveam apa de baut. In baltile alea sorbeam, puneam camasa si se strecura noroiul ca sa sorbim o tara de apa ca n-aveam voie sa intram in sat, intr-un sat, undeva unde era o fantana, nu ne dadeau voie, pentru ca ziceau ca: Fugiti! Ei ne pazeau tare si asa majoritatea eram bolnavi de diaree, dizenterie.

- Ati fost si dumneavoastra bolnav?

- Sa-ti spun drept, si eu am avut dizenterie si multa vreme a durat, pana am ajuns in Rusia unde ne-au dus ei, ca ei au zis ca vine nu stiu ce comisie. Comisiile astea alegeau oameni tari ca sa mearga cu divizia Tudor Vladimirescu contra nemtilor sa intoarca frontul, asa s-au inteles ai nostri, putini au scapat cu viata, dar pe semnatura. Vai de capul nostru! Au fost ceva comisii, dar noua nu ne-au spus nimica, nu stiam ca ei ne scoteau asa pe companii si ofiterii ziceau asta treci la stanga, asta la dreapta- care erau tari. Cum eram eu si „mare si gras" si cu dizenterie, cine sa ma ia, ce sa faca cu mine? Si asa am ramas acolo si acolo tot veneau comisii, pana la urma ne-au imbarcat in vagoane sparte, ploua in ele, curgea apa peste noi. Ne-au imbarcat in vagoane si ne-au dus. Si am mers doua saptamani cu vagonul, eram cate nouazeci, o suta intr-un vagon, unul peste altul acolo. Dizenteria ne-a slabit tare si eram cum e porcul care sta in balta vara cat e cald, asa eram noi acolo. Deasupra ploua. Noi eram acolo si nehraniti si flamanzi. Eram multi, ne bucuram cand coboram in cate o gara, pentru ca eram si asa inghesuiti. Scoteau mortii in fiecare gara unde oprea. Ne bucuram ca scoteau mortii, aia care mai ramaneam puteam sa ne odihnim putin. Si uite asa am mers doua saptamani pana in regiunea Krasnodar, unde am si ramas intr-un raion Armavira, asa ii spunea. Acolo ne-au plasat. Noi care am ajuns acolo, pe unii care au fost mai tari i-au dus in alte zone, dar pe noi astia mai amarati ne-au dus in alta parte, la munca, pentru ca noi eram prizonieri. Si acolo am nimerit si eu intre amaratii aia...si acolo am stat pana in '48.

- Ati stat acolo patru ani?

- Patru ani. Acolo am stat si in fiecare zi roboteam. Scoro davai. Munciti bine si cat de curand va dam drumul acasa. Dar patru ani placa asta nu s-a terminat. Asa ne spuneau ca sa muncim bine, ca ne da drumul acasa si in '48, abia in 16 mai am ajuns in Romania, in intelegerea rusilor cu romanii, cu miscarile astea toate care au fost s-au hotarat sa ne dea la unii drumul acasa, dar la de astia grasi asa (ironic) si uite asa am nimerit intr-un tren, cam 1700 eram. Ne-au bagat in trenul asta si ne-au dat drumul. La plecare ni s-a dat cate un bilet, aveam toate datele noastre si cu biletul asta puteam merge cu orice tren ca sa ajungem de unde suntem, in Romania. Cu biletele alea am pornit. Si in 16 mai '48 am ajuns in Brasov.

- Cum v-ati adaptat dupa ce ati revenit in Brasov?

- Cum sa ma adaptez? Greu ... ma rog, armata, front, razboi, prizonier, toate adunate... Dumnezeu stie! Cand am ajuns in Brasov, am avut noroc de fosti colegi care m-au ajutat si am inceput sa scriu la ziar.

- Povestiti-mi putin cum a fost sa fiti patru ani prizonier?

- Patru ani prizonier. Greu! Greu pentru ca ne-au bagat intr-o comuna din raionul ala, Armavira. Acolo era un colhoz mare, colectiv de acela, colhoz ii spunea si ne-au pus la munca. Si la colhozul ala am stat pana am plecat. Ce s-a intamplat? Acolo in fiecare saptamana venea cate un ofiter si lua o suta, doua sute de oameni sa-i duca la munca, la fabrici, de salam, la ulei. Ma rog, la munca. Dar eu pentru ca eram asa "mai gras" nu nimeream sa ma duca la munca de asta. Eram gras (rade, glumet) si mai aveam o calitate, cumva, ca ma purtam bine cu toti. Rusii tineau la omenii care munceau, dar eu munceam la birou si m-au facut un fel de contabil si mergeam cu brigazile pe camp, brigazile din trenuri si prizonieri si brigazile de rusoaice, ca rusii erau pe front. Acolo unde am fost dus, au fost duse si ucrainiencele. Nu mai retin in ce an au zis femeile ca Stalin a dat un decret. Stalin era botezat de rusoaicele care erau acolo, ucrainiencele, era ...ziceau ca el e un caine, un sabac, sabac e caine in ruseste. Le-au mutat pe femeile din Ucraina tocmai acolo unde am fost si eu. Noaptea le urca in vagoane si le-au postat acolo cu noi intre doua dealuri mari, va faceti aici colhoz si zis si facut. Vrand- nevrand s-au facut gropi in pamant, bordeie si acolo au ramas. Si pe buletin le scria raionul... . N-avea voie sa plece nimeni de acolo. Astea erau femei, pentru ca barbatii erau pe front. Si ele, saracele erau mutate obligatoriu si acolo au stat si ele ca si noi. Rusoaicele erau dragute, erau bune muncitoare si se imprietenisera cu romanii de acolo. Cand mergeam la munca, nu aveau nici ele prea multa mancare, dar din putinul pe care il aveau: un ou sau o piruschie, un fel de clatite, scoverzi cum le zice pe la noi. Fiecare aducea la prietenul ei, un ou sau doua, sau o piruschie din asta, ceva aducea. Asa imi aducea si mie. Aveam si eu o prietena, de la birou care lucra la birou, unde dadeam eu situatia. Era draguta si mai mica asa ca mine si aia ma simpatiza grozav de mult. Si ma intreba daca vreau sa raman in Rusia. Ziceam: Sa ma mai gandesc, nu stiu. Da eu cand ma uitam la Muntele Elbrus, ma si gandeam la Muntii Fagaras. Dar la fel ca toti minteam, minteam ca raman. Erau multi care ziceau ca raman, noi cu speranta ca scapam, asa am mintit tot timpul. Drept sa-ti spun, au ramas copilasi pe acolo, Dumnezeu stie. Nu puteam spune ca e copilul meu si nici ele nu puteau sa spuna ca le lua copilul, sotul era pe front. Si ele se fereau, le era frica sa spuna, le impusca. Cand am plecat ne-au incarcat in camioane sa ne duca la tren, rusoaicele in jurul camioanelor plangeau si tipau sa le luam cu noi. Dar comunistii din jurul camioanelor strigau: dati-va la o parte ca va impuscam! Ele tineau cu noi si sperau ca le luam cu noi, sau ca ramanem acolo, dar in momentele alea n-aveai cu cine sta de vorba, pentru ca astia care erau pusi, erau comunisti de aia infocati, nu tineau cu noi sau cu femeile alea carora barbatii le erau plecati pe front si nu mai stiau unde sunt, daca mai vin acasa. Si uite asa ne-au imbarcat in tren si am ajuns in Romania, in 16 mai.

- Dupa ce s-a terminat razboiul, v-ati gandit vreodata sa va intoarceti in Rusia? V-ati gandit vreodata ca o sa  va mai intalniti cu rusoaica?

- Nu m-am putut gandi pentru ca eu venind in tara si incepand sa muncesc, au intervenit fel de fel de  probleme, eu aveam de lucru cu cooperativa. Erau destule fete pe la noi, decat sa mor dupa rusoaica. Nu mai stiu daca traieste. De unde sa stiu? Nu ma puteam gandi.

Pruna Fanica
Veteran al Armatei Romane- 94 de ani
Institutionalizat in Asociatia Filantropica Medical – Crestina Christiana Brasov.


Interviu realizat de Florina Comarniceanu, studenta anul I, la masteratul de Asistenta si Dezvoltare Comunitara din cadrul Universitatii Transilvania din Brasov

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page