Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

GERMENUL VIETII ÎN ASTEPTAREA PRIMAVERII



„Sentimentele pozitive se cer a fi exprimate si nu ingropate in adancul sufletului,” imi spuse Sonia avand o privire care stralucea de caldura unei lumini interioare, ce ramanea ascunsa in tumultul zilei. „Daca incerci sa reprimi manifestarea lor, atunci iti ranesti singur sufletul cu durere si suferinta,” a continuat incercand sa ma convinga sa ies din „carapacea” mea.
„Nu ai cum sa intelegi modul meu de a fi,” m-am marginit sa ii raspund. „Singuratatea mi-a fost mereu refugiul in fata unei lumi ostile si lipsite de sensibilitate. Nu este usor sa iti porti povara de ganduri si sentimente prin mijlocul unor colectivitati fie indiferente, fie doritoare de castig material si nimic mai mult,” am adaugat fara intentia de a-mi promova punctul de vedere.
Imi era indiferent ceea ce altii credeau despre mine si ignoram cuvintele pe care le auzeam soptite in urma mea de catre diferitele persoane pe care le intalneam uneori pe strada sau alteori in locurile publice pe care le frecventam. Niciodata nu mi-am intemeiat imaginea de sine pe reactia celor din jur. Strain fata de propriile mele rude, insingurat in mijlocul colectivitatilor de tot felul prin care am fost fortat sa trec si stingher cand eram propulsat in centrul atentiei, mi-am continuat drumul vietii fara sa incerc sa castig bunavointa semenilor.
„De ce esti atat de dur cu tine insuti?” relua Sonia. „Ar fi atat de simplu daca ai da pe fata simtamintele nobile pe care le ai in suflet. Cu siguranta ca ai multe de spus, iar oamenii ar reactiona pozitiv la mesajul tau. Nu incerca sa te insingurezi mai mult decat este cazul. Este o carare dureroasa, ce nu duce nicaieri si care sfarseste in disperare,” adauga cu caldura incercand sa imi castige bunavointa.

Dar pe mine nu ma mai interesa sa continuam discutia pe acest subiect. Cumva, simteam ca nu eram in stare sa depasesc un anumit prag de comunicare cu Sonia. Aveam temperamente diferite, iar mediile sociale din care proveneam se aflau intr-o totala contradictie. Ea beneficiase de privilegiile sistemului pe care eu il uram, parintii avand functii importante in diferitele institutii ale statului. Eu eram copil de tarani, crescut impreuna cu proletariatul urban al marilor orase anexate platformelor industriale ridicate pe datorie si la repezeala in toate colturile tarii.
Intamplarea determinase intalnirea noastra pe bancile facultatii, dar separarea era clara, din moment ce repartitia avea sa ma trimita undeva in mediul rural, in timp ce Sonia avea sa-si continue evolutia in vreun institut de cercetare sau poate chiar intr-o inalta demnitate publica. Tocmai de aceea, consideram lipsita de logica o discutie ce conducea inevitabil catre radacinile duritatii mele, mai precis spre ura pe care o aveam fata de sistemul de privilegii al nomenclaturii de partid, bazate pe ierarhii de slugarnicie si plecaciune in fata unor indivizi lipsiti de demnitate si competenta.
Ca si cum mi-ar fi ghicit gandurile ce imi framantau mintea, Sonia continua: „Sa stii ca mereu sunt posibile mai multe drumuri pe care poti sa mergi. Nu exista o cale unica de la inceputul si pana la sfarsitul vietii. De aceea, chiar daca pentru o vreme ai avut o anumita ratiune sa iti reprimi emotiile, totusi contextul este posibil sa se fi schimbat. Esti de acord cu mine?”
„Da si nu,” i-am raspuns fara sa ma impotrivesc. „Uneori deprinderile pe care ti le-ai insusit in copilarie te pot ajuta sa razbesti mai departe cand treci prin situatii similare. La ce bun sa se stie ce gandesti? De ce sa lasi sa te tradeze propriile tale trairi? De ce sa te autodenunti in fata celor din jur? Cred ca este mai bine sa nu lasi sa se vada ceea ce te-ar dezavantaja in raport cu regulile mediului in care esti silit sa traiesti.”
„Nu, nu ai dreptate,” raspunse cu repeziciune Sonia. „Trebuie sa ai incredere in colectivitatea din care faci parte, in valorile societatii in care te-ai nascut pe care cumva esti dator sa le sustii pana la capat. Individualismul devine periculos in situatia in care te conduce la separarea conceptuala fata de ceilalti. De ce incerci sa fii altfel? De ce insisti asupra liniilor de despartire ignorand legatura care ne uneste pe toti?”
Imi era tot mai greu sa ma exprim. Autocenzura pe care mi-o impuneam functiona tot mai dificil. Aproape ca ajunsesem la limita de a exploda si de a lasa sa se reverse revolta pe care o mocneam in suflet de atat de multi ani. Dar nu, nu era bine sa cedez. Chiar daca Sonia ma provoca, totusi trebuia sa raman pe aceeasi pozitie vigilenta, chiar daca acest lucru ma costa emotional foarte mult. Desi ea parea ca tine la mine, totusi nu aveam voie sa uit faptul ca in acelasi timp ea era o parte a sistemului, a acelei caracatite ce distrugea individualitatea, gandirea libera si dorinta de libertate. Agentii inconstienti pot fi de multe ori mai periculosi decat cei care isi propun sa actioneze in mod deliberat ca sustinatori ai sistemului.
Privirile noastre s-au intalnit pentru o clipa. Fara sa vreau, am distins o stralucire aparte in ochii ei de un verde asemanator cu smaraldul. Da, era frumoasa Sonia, cel putin atunci cand isi propunea acest lucru. Trasaturile fine ale fetei, datorate in mare masura unei ereditati citadine, confereau o noblete demna de o alta epoca. Mi-ar fi placut sa ne plimbam tinandu-ne de mana prin Bucurestiul interbelic sau poate chiar pe strazile romantice ale Parisului. Poate ne-am fi sarutat indelung pe o banca din Cismigiu, sau mai bine, din Gradinile Tuileries privind monumentalele cladiri ale Palatului Luvru.
Ne-am fi imbatat de aroma nenumaratilor copaci inverziti de-a lungul bulevardului Champs-Elysee si am fi trecut Sena in dreptul Insulei Cetatii catre Cartierul Latin. Da, ar fi fost minunat sa traim in alt timp si in alt spatiu, uitand de toate sistemele totalitare care au mutilat istoria lumii. O evadare dintr-un prezent anost si lipsit de gust, care la tot pasul duhnea de mirosul greu al prostului gust, incompetentei si rautatii lipsite de sens. Cat de multe as fi avut sa ii spun lui Sonia si sa imi descopar adevaratele mele  preocupari.
Tulburarea mi s-a citit pe fata, iar ochii mei au transmis acest mesaj tumultuos, ce nu putea fi exprimat in cuvinte. De fapt, nu trebuia sa fie comunicat vreodata catre cei care ar fi putut pune in miscare sistemul de represiune. Nu trebuia sa se stie mai mult despre mine decat ca sunt un individ singuratic, mai bine zis un neadaptat, care isi traieste drama propriei sale neintelegeri si se destrama in propriul sau conflict.
„Despartirea este inerenta in jocul etern al facerii si prefacerii universului,” m-am marginit sa ii raspund. „Granita dintre individ si societate ramane mereu dinamica, supusa schimbarii, dar undeva, in esenta lucrurilor, fiecare dintre noi are o independenta pe care nimic si nimeni nu o poate distruge. Este acel spatiu al libertatii interioare, inaccesibil chiar si la cele mai puternice presiuni exercitate din exterior.”
Am facut o pauza de mai multe secunde, dupa care am reluat: „Sonia, tu apartii unei alte lumi decat mine si nu ai cum sa intelegi sentimentele care ma anima. Oricat de mult ai incerca, amprenta pusa de catre sistemul in care ai fost crescuta te determina si te indatoreaza sa il sustii. In ceea ce ma priveste, eu nu apartin niciunui sistem; nu sustin si nu sunt dator vreunei colectivitati pentru ceea ce sunt, fapt pentru care imi asum un spatiu al libertatii pe care il tin in mine asteptand vremuri mai prielnice, asa cum samanta poarta germenul vietii de-a lungul iernii pana la venirea primaverii.”
„Si pentru tine acea primavara nu a venit?” m-a intrebat ingandurata Sonia. „Cat va mai trebui sa astepti pana cand te vei deschide asemenea florilor atunci cand anotimpul cel cald a sosit?”
„Nu stiu exact timpul si locul,” i-am raspuns privind catre albastrul zarii. „Poate nu va mai trece multa vreme sau poate niciodata nu va veni, iar taina pe care o port in suflet se va reintoarce in tarana. Nu pot sa spun decat ca timpul meu nu a venit, iar pana atunci individul din mine va ramane in starea latenta a hibernarii in fata unei societati ale carei valori si idealuri fie nu le inteleg, fie nu pot sa i le impartasesc.”
O ultima imagine, o scurta atingere si o privire de ramas bun, iar drumurile ni s-au despartit in labirintul intortocheat al viitorului. Ea a urmat calea batatorita a unui sistem ce isi recompenseaza supusii devenind in timp o persoana de renume, in timp ce eu m-am scufundat in anonimat, lasand in urma doar file de jurnal scrise de multe ori neglijent pe bucati de hartie gasite la intamplare. Destinul meu nu s-a implinit, iar germenul vietii il port inca in suflet in asteptarea mult doritei primaveri, ce poate va sosi sau poate niciodata nu va mai veni.

Octavian Lupu
Bucuresti
10.05.2013

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page