Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

SIBIUL – SINGULAR, CU ARTICOL HOTARÂT

Gabriela CALUTIU SONNENBERG



Ca orice substantiv care se respecta si Sibiul isi schimba forma dupa gen, numar si caz. Exista un Sibiu feminin, in care predomina cararile romantice de prin Parcul Sub Arini sau plimbarile cu barca pe lacurile Dumbravei si manifestarile culturale pline de har. Dar nu este de ici colo nici Sibiul barbatesc, care se ia la tranta, postuland modernismul urban in sticla si metal sau deschizand generos usa spiritului intreprinzator al neastaparatilor, harnicilor ardeleni si – atentie – ardelence!
Cat despre numar, sunt Sibiuri si Sibiuri; unul medieval, altul fosta Capitala Culturala Europeana, unul sasesc, altul romanesc, cel de ieri si cel de azi; ma rog, cam tot atatea Sibiuri, cati locuitori si vizitatori ocazionali. De la caz la caz, in functie de starea vremii si de genul de problema pe care o ai de rezolvat, poti da peste Sibiul politicos, galant, prietenos si eficient sau peste Sibiul mohorat, in renovare, scump, scortos. Lucrurile se complica si mai tare daca-l mai supunem si flexiunii. Caci, desi  e nume propriu, s-au gasit destui ghidusi dornici sa-l treaca prin diateze, fortand nota, indoindu-l in moduri, la timpi, pe persoane si prin grade de comparatie de te doare mintea. Caci orasul meu natal n-are numai prieteni, mai sunt si invidiosi, de-aproape mi se face teama sa-mi mai spun si eu cuvantul. Prea multa lume l-a inclus nu doar in masa vocabularului, ci chiar in fondul principal lexical!
Am scris doua paragrafe si inca n-am spus nimic despre subiectul propriu-zis al articolului meu, pe care mi-l doresc hotarat, la fel ca acordul enclitic din titlu. Pentru ca da, aici parem a fi de acord cu totii, avem de-a face cu un oras singular, cu contururi clare, un oras... hotarat, cum se spune pe la noi. Dar oare nu e fiecare oras in parte unic in felul sau? E-adevarat ca revista americana Forbes declara recent Sibiul drept unul din cele mai idilice orase europene, dar, sa fim sinceri, „idilic” e un termen cam static. Oricum, conceptiile americanilor nu se suprapun decat arareori peste gusturile noastre de europeni inraiti. Cu toate astea, ne place sa traim la Sibiu, chiar daca nu plutim permanent in sfere „idilice”.
De-ntrebi un sibian de pe strada daca ii place orasul sau, mai mult ca sigur raspunde ca da, mult. Iar daca insisisti mai departe cu intrebarile, ti se confirma si clasicele clisee despre noi: anume ca intelegem cate ceva din limba germana si ca nu ne rupem picioarele daca ne planteaza cineva pe schiuri. As merge pana acolo incat as sustine ca nu doar noua, sibienilor, ne place Sibiul, ci si lumea ne place pe noi. Pe ce ma bazez? Pe propria experienta si pe frecventele intampinari prietenoase pe care le-am avut de-a lungul vremurilor la munte, la mare, la Bucuresti si ... cam peste tot, prin tot felul de imprejurari.
Oricat as vrea sa ma deosebesc de ceilalti cronicari ai orasului, un element avem cu totii in comun: cand vorbim de Sibiu, accentuam centrul orasului. Nu-nseamna ca urbea n-ar avea si alte atractii – ba bine ca nu! – dar centrul istoric le bate pe toate; aici chiar n-avem loc de-ntors. Ce simti cand te plimbi pe Corso? Pavajul din piatra cubica iti fura ochii cu rotocoalele lui simetrice, narile ti se inunda cu miros de covrigi, kürtös colac si langosi calde. Pe un fond general de liniste molcoma auzi franturi razlete de conversatii potolite, purtate de voci domoale, ardelenesti. Lumea se perinda la spazier, cumva alene. Fatadele multicolore se aliniaza ordonat, strapunse din loc in loc de ochii de lumina ai portalelor de intrare, prin care se intrevad curti adanci, inconjurate de balcoane cu balustrade de lemn.
In Piata Mare, lumea contempla sau traverseaza, dar mai nimeni nu se grabeste. In Piata Mica se sede la terase, se-aduna prietenii pe la mese, salutandu-se cochet cu un pupic pe obraz, mondeni ca rasfatatii din anturajul „schicki-micky” münchenez. Parca se stiu toti, familiari cum sunt, de te simti un pic stingher printre ei. Dar nu dureaza mult confuzi pana observi rapid ca si pe tine te trateaza la fel de lejer, in caz ca intri-n vorba cu ei. Chiar de nu-ti vine sa li te alipesti cu sufletul, parca resimti recunostinta pentru ca nu ti se baga-n viata cu forta. Si brusc stii ce lipseste: forfota balcanica. Aha, mare paguba!
E-un fel de distanta politicoasa, ca o igiena de la sine-nteleasa a contactelor, ca sa nu se raneasca nimeni, nici macar intamplator, prin colturi de gesturi bruste sau pe muchii de vorbe taioase. Fitele astea caragialesti sunt oricum risipa inutila de energie. Cu alte cuvinte, cam poti face ce vrei, nu sochezi pe nimeni, dar simti ca se uita lumea la tine, chiar daca nimeni nu te judeca pentru ce faci. E-un fel de comfort comod, bun la toate, drept pentru care te molipsesti de calm si vrei si tu o bere. Te-asezi pe-un scaun la Strasse, frumos in rand, molipsit de cadenta la ralenti, spectator discret al propriei tale paci venite pe neasteptate.
Asa e Sibiul. Daca ar fi o masina cu cutie de viteze automata, ar sta mai tot timpul pe pozitia „neutru”; nici demaraj, nici croaziera, nici marsarier; pur si simplu deschis tuturor posibilitatilor, cu directie neprecizata, momentan in repaus. Aparent. Caci proiectele cele mai temerare, cele mai incapatanate obsesii, cele mai solide intreprinderi, cei mai incrancenati promotori, tot in bine trucata nemiscare isi afla matca si se rostogolesc prin lume cioranind, iohannisand, paul-gomand, ca sa nu mai vorbim de celelalte metode de-a lua lumea-n piept, fiecare din ele ca un miniportret al Hermannstadtului, plasat in rame inscriptionate minutios, patentate pe nume de la A la ...W precum Agarbicieanu, Baritiu, Blaga, Boiu, Brediceanu, Brukenthal, Goga, Haas, Lazar, Ivanescu, Noica, Olahus, Saguna, Slavici, Sibelius, Stanca, Teutsch sau Wittstock. Na, ca m-am trezit si eu acum, calutind, dar, chiar daca suna a lauda, aceste nume trebuie spuse. E chiar musai, caci sibienii renumiti nu sunt doar multi, ci si cu greutate. Sa dam, asadar sibienilor ce este al lor. Prinos, mintenas.
Orasul sperietor de sobru, prin care pasii mei de prunc in prag de adolescenta se insinuiau ezitanti, intimidati de severitatea profesorilor nostri de liceu si de asprimea umorului colegilor, mi-a modelat caracterul in directia unui sarcasm sanatos, dar oarecum dragastos. Caci asa suntem noi, sibienii, casanti pe dinafara, dar impresionabili pe dinauntru, cu conditia sa nu se observe. Faptul ca tocmai noi ne gasim sa organizam cu regularitate de ceas sentimentale festivaluri de jazz sau romantice targuri de Craciun, cu dragalase patchworkuri multicolore, lucrate cu migala saseasca, intra doar aparent in contradictie cu felul nostru sceptic de a fi. La astfel de ocazii facem act de prezenta, salutandu-ne cu acelasi Servus vesel, care ne face sa ne simtim partasi ai unei familii extinse, un fel de rude mai indepartate. Meticulosi in a ne organiza distractiile, suntem excesivi doar cand ne calca cineva pe bombeu, si oricum numai daca acel intrus are talpa groasa si pasul indecent de apasat.
Sibiul troleibuzelor curate, in care lumea citeste ziarul, ne poarta meticulos prin cartierele cu nume imperiale (terezian) sau mondene (hipodrom, strand), prin care cladirile odihnesc inconjurate de ziduri vechi, solide, inspirand stabilitate si ducand cu gandul la disciplina cazona a nu tocmai rarelor cazarmi. Respiram istorie si-un pic de cosmopolitism in orasul cu atatea nationalitati conlocuitoare, unde in loc de „alimentara”, „textile pentru copii” sau „magazin de mobila” se mai spune ca acum cinzeci de ani „La Floasu”, „Ursuletul” sau „Dragoner”, chiar daca ele au disparut demult. Si iarasi ma duce gandul la barurile si discotecile primelor iesiri dansante, locuri pe care le alintam cu nume precum „Pe casa”, „In Groapa” sau „Disco-Bar”.
Poate parem conservatori si ciudati, cu persistenta noastra incapatanata in ritualuri, cu calfele noastre imbracate ca acum cinci sute de ani, care vin din toata Europa ca sa ne renoveze casele din orasul vechi, aidoma predecesorilor lor medievali, fara cuie si fara materiale sau unelte moderne. Dar ce-i rau in asta? Cum sa nu vrei sa ramana lucrurile asa? Toti recomanda sa nu schimbi niciodata o tractiune care te-a purtat spre succese durabile! Poate ne-am molipsit de cumpanire de la Cibinul traversat de poduri frumoase, raul care da cotul moale, cu apa aproape statatoare, intre malurile umbrite de salcii aplecate spre ochiul apei,  intr-o oglindire care imbie la ... reflectie.
In Piata Cibin, taranii nu... precupetesc. Asezati reglementar, cu sorturi curate, licenta si preturi la vedere, te trateaza cu mina serioasa, de-ti trebuie ureche muzicala foarte fina ca sa sesizezi ironia dulce acrisoara a cate unui comentariu laconic, aruncat in vant de marginenii cu clop sau de rumenele fete de la munte, ce-aduna zmeura de pe povarnisurile frecventate de ursi. Si iarasi imi amintesc de strabunica Sanvina, care isi lua cosul cu oua de cu seara, si se ducea pe jos cinci kilometri pana in gara din Bendorf (Benesti), ca sa astepte acolo Mocanita, ce-o ducea pufaind in dimineata urmatoare la piata, la Sighii. Dormea in gara, de frica sa nu piarda trenul, un tren din care puteai cobori si urca din mers, dupa cum ii arata si numele.
Un tren pare si destinul sibienilor plecati departe de tara, caci aici mobilitatea s-a scris cu majuscule chiar si-n perioadele de crancena ermetizare a granitelor. Spre Sibiu s-a venit in valuri de pe vremea colonistilor saxoni si s-a plecat la rastimpuri spre vestul aurit, fara teama de instrainare, orasul distribuindu-se generos, un pic peste tot. Fara pretentii de orgoliu ranit, fals patriotism sau teama de dezradacinare, Sibiul asteapta si nu poarta pica. Unde era sa se duca? Pentru ca trenul sibian e cu dus-intors iar gara de domiciliu ramane mereu aceeasi. Calatorii Hermannstadtului il iau cu ei la plimbare, dandu-i contur hotarat si peste hotare. Au deprins obiceiul de a se-ntoarce periodic la „punctul zero”,  imbogatind spectrul orasului cu aromele departarilor. Or sti ei de ce. Chiar daca pluralul Sibiuri exista, in sufletul fiecarui concitadin Sibiul se (in)tipareste tot la singular.

Gabriela CALUTIU SONNENBERG
Benissa, Spania
aprilie 2013


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page