Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

NOI SI BARBARII



Aflat in plin proces de decadere si sub atacurile tot mai dese si mai violente ale popoarelor migratoare, masate indeosebi la granita de nord si est, Imperiul Roman a fost nevoit sa renunte la o parte din teritoriul sau, retragandu-se, inclusiv din Dacia, in anul 271, operatiune intrata in uzul istoric sub denumirea "de retragerea aureliana". Nu credem ca, in acest context de forta majora, cand existenta sa era pusa sub semnul intrebarii, cuiva de la Roma, din centrul de conducere al Imperiului, i-a venit in minte sa retraga toata suflarea Daciei, cu scopul de a o proteja. Cu siguranta, de acolo au curs bogatiile, impreuna cu personalul strict necesar, restul poporului, amarastenii, cum spunem noi azi, ramanand in "voia Domnului".
Primii care au invadat Dacia, imediat dupa aceasta retragere, au fost gotii, cu ramura lor, vizigotii, un neam germanic coborat din Scandinavia si zona Marii Baltice, la sfarsitul secolului al III-lea, si asezat, in prealabil, pe teritoriul dintre Carpati si Don, de unde, impreuna cu carpii lansau atacuri puternice impotriva Imperiului Roman. Aproape concomitent cu ei, gepizii, un alt trib nomad, tot germanic, venit din aceeasi zona, s-a asezat in nord-vestul Daciei, de unde faceau incursiuni in imprejurimi. Viata lor aici n-a fost prea lunga, pentru ca, in secolul al IV-lea, din Asia Centrala vin temutii huni. Acestia, trecand Donul, ii bat pe gotii care au ocupat teritoriul nostru dupa 271 si isi stabilesc cartierul general in Campia Panonica, de unde fac incursiuni in intreg Imperiul Roman, ajungand chiar pana la Roma.
Dupa huni, au venit la scurt timp, la mijlocul secolului al V-lea, avarii, o populatie tot turcica, din Asia Centrala, ce ocupa zona Dunarii de Mijloc, cum ar fi spatii ce tin partial de teritoriile Austriei, Ungariei, Jugoslaviei si Daciei. Ca popoare in treacat, neobisnuite sa stea locului decat atat cat sa-si ia prada, au avut o viata efemera, incat niciunii n-au lasat urme consistente in viata bastinasilor daco-romani, deprinsi sa faca fata cerintelor lor de aprovizionare. Dupa moartea lui Attila (453), hunii s-au destramat, ostrogotii, impinsi de huni, au aparut prin Spania si Italia (aici au facut si un regat, in sec. al VI-lea, cu capitala la Ravena). Gepizii, batuti de longobarzi si avari, au fost asimilati de populatiile bastinase, iar avarii, invinsi de bulgari, dispar si ei, pe la anul 800. Nomazii care merita o mai mare atentie sunt slavii, populatie numeroasa si de sorginte europeana, asezati pe un imens teritoriu, intre Nipru-Carpati-Oder si Marea Baltica, cum ar fi astazi Rusia Occidentala, Ucraina, Polonia si Tarile Baltice, pozitionati aici inca din mileniul II i.e.n. Acestia, dupa retragerea romana, care n-a fost numai din Dacia, s-au repozitionat in spatiu, migrand intre sec. al V-lea si al VII-lea in trei directii: vest (cehi, slovaci si poloni), sud, adica Balcani (sarbi, croati, bosniaci si sloveni), si rasarit (rusi, ucraineni si bielorusi). Evident, o buna parte dintre ei au trecut peste teritoriul Daciei, chiar au stat cel mai mult, influentandu-le cultura si viata, dar dupa cum se vede a fost asimilata, pentru ca aici procesul de etnogeneza, adica de formare a poporului roman, era prea avansat pentru a fi oprit sau deturnat.
De retinut este faptul ca in aceasta prima parte a erei migratiilor am avut de-a face cu invazia a trei grupuri europene (gotii, gepizii si slavii) si a doua populatii de sorginte turanica (hunii si avarii).
Cea de-a doua parte a migratiilor de proportii are loc spre sfarsitul mileniului I, mai precis incepand din secolul al IX-lea, iar protagonistii sunt exclusiv popoare turanice, adica de origine turco-mongola din zona uralo-altaica a Asiei. In randul acestora intra, in ordine: bulgarii, neam turcic care inca din anul 344 sunt intalniti in stepele dintre Muntii Caucaz si Marea Azov, si care, la 680, se asaza in nordul Bulgariei de azi, fiind asimilati de slavi. Dupa acestia, apar pecenegii si ungurii (sec. al IX-lea), la care s-au atasat secuii, tot de origine turcica, dupa care cumanii (sec. XI-XII), apoi tatarii (1206-1242) si turcii, din sec. XII-XIV.
Toti sunt veniti din zona asiatica, dar cu stagiu in stepele Rusiei si Caucazului, unde ii intalnesc si pe kazari, trib mongoloid trecut la religia mozaica, si care sunt stramosii evreilor Europei de azi, considerati ca cel de-al treisprezecelea trib al semitilor. Ne punem cu totii intrebarea: de unde marele lor succes in Europa? Din primitivismul civilizatiei lor (jaful fiind principala forma de asigurare a existentei) si din superioritatea militara a atacului in hoarda. Iata cum descrie istoricul Ferdinand Lot impactul acestora cu europenii: "Pana si atunci cand directia lor era cunoscuta si populatiile sedentare aveau timp sa se pregateasca de aparare, incercarea lor de rezistenta era cu totul zadarnica, deoarece hoarda este un torent sau mai curand o concentrare de torente a caror putere distrugatoare este aproape fara limite. Nicio aparare nu este eficienta impotriva acestor nomazi.
Atacul lor neprevazut se produce in masa. Daca el in mod exceptional nu reuseste, hoarda se repliaza in toata graba in stepa, unde sedentarilor le este imposibil sa o urmareasca si o iau de la capat in mod cu totul surprinzator pana ce reusesc. Toate imperiile care au avut la baza tarani agricultori au cazut cu regularitate si de repetate ori prada nomazilor. Din fericire pentru destinul popoarelor, continua autorul, hoardele nomade si cuceririle lor au indeobste caracter vremelnic, caci, injghebate sub autoritatea unui sef, aceste hoarde razboinice se destrama cu aceeasi facilitate cu care s-au format". Asa a fost cazul hunilor dupa moartea lui Attila, al Imperiului mongol al lui Gingis Han, sec. XII, al lui Timur Lenk sec. XIV. Asadar, desi se cunoaste ca geto-dacii au fost cei mai viteji dintre traci, drept dovada ei au fost ultimii cuceriti de romani, abia in anul 106, pe timpul lui Decebal, in acest context nu avem ce reprosa stramosilor nostri, cu atat mai mult, cu cat romanii, la retragere, i-au lasat doar cu structurile civile de organizare a societatii. Succesul ungurilor in Europa (sec. IX-X) se subscrie acestei stari de fapt. Desi cu ai lor (bulgarii si pecenegii) nu le-a mers, fiind grav batuti, aproape de disparitie, in Campia Atelcuz, unde si-au stabilit cartierul general inaintea Panoniei, odata intrati in Europa sedentara si agricola s-au descurcat foarte bine din punct de vedere militar.
Ca si ceilalti turanici, dispuneau de o strategie militara adecvata, de o cavalerie usoara extrem de mobila, de foarte buni luptatori din fuga calului, care le-a permis sa-i surclaseze pe europeni cu infanteria si cavaleria lor greoaie. Pusi si ei pe jaf, ca orice popor nomad, ungurii au repurtat importante victorii in expeditiile lor, in 932 hoarda razboinica ajungand pana la Oceanul Atlantic, pradandu-i pe nemti si francezi, dupa care s-au intors prin Italia, pe care au pustiit-o pana la Tivoli, aproape de Roma.
Esecurile lor au inceput cand regatele occidentale au gasit antidot pentru cavaleria usoara ungureasca, aruncand impotriva ei in locul cavaleriei grele, cu armuri, o cavalerie usoara si mobila, imbracata in zale, ce-i fereau de sageti pe calaretii luptatori.
Astfel, in 933, regele german Henric a zdrobit cavaleria ungara aventurata pe teritoriul sau, iar in 938, navalitorii au suferit o grava infrangere in Saxonia. In 944, au fost infranti de sloveni in Carinthia, dupa care ungurii au suferit o infrangere catastrofala la Augsburg, tot in Germania, in 955. Cu infrangeri grave s-au terminat si expeditiile de jaf dezlantuite spre Bizant (958-968), astfel incat disparitia ungurilor din Europa era la un pas de a avea loc.
Crestinismul de rit occidental i-a salvat pe unguri. Increstinarea a avut loc in anul 1001, sub regele Vajk, devenit Stefan cel Sfant. Sub umbrela papala si cu un obiectiv antiortodox clar (intre timp, a avut loc marea schisma de la 1054), ungurii si-au reorientat directia de actiune.
Expeditiile lor au incetat spre vest, ele fiind indreptate spre est, adica spre voievodatele romanesti devenite, prin bulgari si greci, de rit oriental, si spre sud, adica sarbi, sloveni, croati, bosniaci, de religie, de asemenea, orientala.
Asa a inceput ascensiunea ungurilor in Europa. Ei si-au faurit cu forta armelor nu numai un stat al lor, ci un adevarat imperiu, prin subjugare de popoare, romanii transilvaneni fiind unii dintre cei care au cunoscut din plin asuprirea sociala, dar si nationala, pret de aproape un mileniu.

IOAN CISMAS



Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page