Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

CASTELE DE NISIP PE TARMUL MARII



de Octavian Lupu

Ma plimbam pe malul marii intr-o dimineata plina de soare. Sezonul estival incepuse, insa la acea ora doar cateva persoane se aflau pe plaja. Oricum, imi convenea acest lucru fiindca ma puteam bucura in liniste de ambianta placuta creata de miscarea necontenita a valurilor, dirijata de bagheta nevazuta, dar totusi simtita, a vantului.

„La ce te gandesti?” ma intreba Diana atingandu-ma bland cu degetele sale intr-un gest ce ma indemna la reverie privindu-i ochii la fel de albastrii ca ai marii.

„Nu am un anumit subiect care sa imi atraga atentia. Pur si simplu privesc, ascult si simt. Las ca impresiile sa vina asupra mea asemenea valurilor; sa imi inunde sufletul cu imagini si sunete felurite,” i-am raspuns intinzand la randul meu mana si atingandu-i bratul intr-un gest plin de prietenie.

Senzatii, Impresii si Cuvinte

O minge a trecut pe langa mine. Un copil a aparut razand si alergand in incercarea de a urmari obiectul rotund, care acum se rostogolea in mijlocul apei. Mai departe, alti copii se jucau facand mult zgomot ce se amesteca intermitent cu vuietul valurilor ce se izbeau de un promontoriu artificial, care se intindea catre largul marii. Un ocean de ganduri venea asupra mea pe masura ce priveam dincolo de orizontul apelor nesfarsite.

„M-ai uitat din nou?” imi striga Diana de la distanta. Zambind a mers mai departe in timp ce eu, covarsit de imensitatea clipei prezente, ramasesem suspendat in efemeritatea trecerii timpului.

I-am facut semn cu mana sa ma astepte. Pentru ea timpul trecea foarte repede. Nu avea niciodata suficienta vreme pentru tot ce isi dorea sa faca. Pentru mine, insa, lucrurile aveau o dinamica diferita. Puteam ramane in repaus minute sau ore in sir. Fiecare obiect din jur imi vorbea prin senzatii mai graitoare decat o mie de cuvinte.

Soarele vibra plin de viata. Unde pline de armonie simteam venind din partea unui palc de copaci, care isi frematau frunzele in bataia vantului. O iubeam mult pe Diana. Nu erau suficiente cuvintele pentru a-mi exprima sentimentele pe care le aveam fata de ea. Dar mereu spatiul si timpul se interpuneau intre noi, chiar si in clipele cand eram unul langa celalalt.

Amprenta Amintirilor asupra Realitatii

„Nu pleca!” i-am strigat la randul meu. „Viata este multe prea scurta,” am murmurat mai mult pentru mine, „ca sa o cheltuiesti nesabuit. Nu te grabi sa ajungi la capatul ei.”

Ea a ras si a continuat sa se indeparteze. Ma forta sa alerg, sa uit de nenumaratele impresii ce veneau dupa mine atragandu-mi atentia cu detalii nesfarsite. Acum treceam repede pe langa niste castele de nisip abandonate cu o zi in urma de niste copii, care le zamislisera cu multa truda in incercarea de a oferi durabilitate unui vis ce disparea sau se surpa la cea mai firava atingere. Castelele de nisip m-au fascinat dintotdeauna. Fara sa vrei, intri intr-un joc in care stii ca astfel de creatii efemere nu sunt facute sa dureze, dar cu toate acestea te incapatanezi sa le adaugi cat mai multe detalii.

M-am oprit si m-am apropiat de o astfel de constructie trecatoare. Ii simteam tot mai puternic vibratia. Un fior launtric ma traversa asemenea asemenea unui curent electric pe masura ce ma apropiam. Cumva cei care-l realizasera isi lasasera amprenta asupra a ceea ce lucrasera. Nu stiu de ce, dar aveam senzatia ca acel castel nu fusese ridicat de catre niste copii, ci mai degraba de catre niste adulti ce incercasera sa retraiasca farmecul apus al copilariei.

Dar de ce sa fiu mirat? De cate ori nu am experimentat si eu acest lucru? De exemplu, cand dupa mult timp mi-am revazut scoala generala, de care ma leaga nenumarate amintiri, am avut senzatia ca sunt din nou elevul de clasa a VII-a ce se intorcea acasa dupa o zi istovitoare de predare la clasa. Cumva acele locuri din vecinatatea scolii fusesera amprentate cu propriile mele trairi, iar acum ele ieseau la suprafata doar la simpla atingere a privirii. Insa aceasta retraire nu era decat un castel de nisip. Realitatea ce zamislise acele trairi disparuse de mult. Fotonii amintirii mai subzistau inca, dar contextul ce ii generase fusese sters de mantia necrutatoare a timpului.

Tendinta Retrairii Trecutului

Aparent de nicaieri, Diana a aparut din nou langa mine. si ea privea in tacere castelul de nisip si explora cu acelasi interes amanuntele sale de constructie.

„Am impresia ca l-am construit chiar noi,” imi sopti misterios. „Da, sunt sigura ca a fost facut de niste adulti ce isi retraiau copilaria. Este mult prea elaborat. Dureros de real as putea spune,” adauga in timp ce dadea ocol pentru a-l surprinde din mai multe unghiuri.

„Exact asa m-am gandit si eu,” am confirmat. „Nu imi dau seama de ce avem aceasta tendinta de a incerca sa retraim ceea ce a apus de mult timp. Nu este posibila intoarcerea. Chiar si imaginatia cea mai bogata nu poate reda prospetimea realitatii care a trecut dincolo de orizontul prezentului.”

„Da si nu. Imaginatia este mult mai puternica decat iti dai seama,” ma contrazise prompt Diana. „Realitatea trecutului nu poate fi adusa inapoi, dar prospetimea ei continua sa ramana, asa cum parfumul mai persista multa vreme dupa ce persoana care l-a folosit a iesit din camera.”

Logica Dianei mi s-a parut corecta. Castelele de nisip ale amintirilor pot avea ceva din savoarea clipelor ce au trecut. Desi raman ca niste simple plasmuiri ale imaginatiei, ce aproximeaza schematic ceea ce ai trait, totusi amprentele vremurilor apuse, ce vibreaza prin ele, va mai persista o lunga perioada de timp dupa disparitia evenimentelor ce le-au produs.

Textura Tainica a Lumii

Deja plaja incepea sa se umple de oameni. Multimi nenumarate luau cu asalt fiecare petic liber al plajei. O noua zi incepea cu mult zgomot, cu rasete si izbucniri descatusate de voiosie.

Am luat-o de mana pe Diana si am plecat mai departe urmarind linia sinuoasa a tarmului. Am lasat in urma castelul de nisip al zilei precedente fara sa ajung sa ii cunosc autorii. De regula imi plac misterele si nu caut sa le clarific decat daca este absolut necesar. Ce farmec ar mai avea viata pe care o traim daca totul ne-ar fi clar de la bun inceput?

Castelele de nisip fac parte din textura tainica a lumii ce ne inconjoara. Ele modeleaza dorintele, visele si aspiratiile noastre; dau culoare momentelor de singuratate si forma clipelor de melancolie; au aspecte diferite. Sunt iluzii care ne atrag, ne emotioneaza, dar se farama la cea mai mica atingere. De multe ori ele refac un intreg context ce de mult a pierit, insa niciodata nu pot lua locul realitatii pe care mereu o vom trai cu adevarat doar la timpul prezent. si totusi, care este castelul de nisip pe care-l cladesti in clipa de fata? Ce vibratii launtrice sunt reverberate prin trairile care ii dau viata si ii zamislesc un chip ce refuza sa dispara in oceanul fara de sfarsit al timpului? Poate fi acest lucru un ecou al nemuririi?

Octavian Lupu
Bucuresti
26.03.2013

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page