Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Ardealul este al romanilor, nu pentru ca le convine, ci pentru ca este un adevar istoric


Confruntati de-a lungul vremii cu puternica ofensiva a istoricilor si politicienilor unguri si maghiari cu privire la destinul Transilvaniei, multa vreme am considerat ca omologii lor romani ascund sub pres subiectul din lipsa de argumente. Aprofundand subiectul constatam ca lucrurile stau cu totul altfel. Argumente sunt multe si puternice, dar nepasarea si indiferenta in a le folosi sunt mari. Aceasta atitudine de "no combat” a istoricilor si politicienilor romani a adus prejudicii enorme imaginii exterioare a Romaniei, generatiilor de romani carora, din lipsa de informatii si informare corecta le-a fost inoculata o stare de confuzie pe aceasta tema, punandu-i in situatia de multe ori de a da castig de cauza celor care contesta intaietatea noastra pe aceste meleaguri.
Pentru a va da seama cat de veche, de puternica si de agresiva este propaganda hungarista in aceasta directie amintesc spusele din toamna trecuta ale unui targumuresean care, aflat in vizita in Canada, deci la peste zece mii km distanta, a vazut pe fatada catorva autoturisme, scris in locul numerelor de inmatriculare urmatorul text "Ardealul, pamant unguresc". Ceea ce stim este ca ideile repetate continuu si mai puternic sustinute au o mare forta de penetrare si o sansa mult mai mare de a se imprima in mentalul colectiv. Evident in defavoarea celor care tac sau abia deschid gura cum sunt ai nostri oficiali. Nu intamplator pentru astfel de situatii confuze romanii au gasit cuvinte potrivite, care suna in felul urmator: "Qui tacit, non negat”, adica "Cine tace nu neaga”.
Daca ar fi sa facem o socoteala estimativa asupra amplorii propagandei oficiale si neoficiale pe aceasta tema din partea ungurilor si a romanilor, raportul ar fi de cel putin unul la zece mii in favoarea primilor. Ori cu asemenea lipsa de staruinta in a-si sustine cauza atat de nedrept contestata, romanii pot muri cu adevarul in brate.
Pentru ca, oricat de puternic ar fi el, si adevarul se cere aparat in fata minciunii. Or fi romanii poeti din fire, dar sunt cam lenesi la scris. Dovada ca lucrurile stau astfel este ca avem un folclor si traditii puternice, ceea ce nu-i rau, dar prea putine documente scrise. Sunt bune traditiile si folclorul numai ca, tot vorba latinilor: "Verba volant, scripta manent,” adica "Vorbele zboara, scrisul ramane", si, cu atat mai mult, cum spunea un mare invatat: "Cartea este memoria pe hartie a umanitatii”.
De aceasta lipsa relativa pe care o avem ca natiune sunt vinovati si opresorii nostri, care in decursul veacurilor au avut grija sa ne tina intr-un condamnabil obscurantism. Faptele romanilor, ale stramosilor nostri au fost numeroase si importante. Pe multe din acestea memoria pamantului le-a retinut mai ales prin jertfe, si dainuiri, dar scrisul ne-ar fi fost de mare ajutor.
Nu intamplator ilustrul carturar, reprezentant de frunte al Scolii Ardelene, Ioan Budai Deleanu (1760-1820), intr-una din scrierile sale, posibil "Tiganiada", spunea: "Daca romanii ar fi avut un Homer al lor, si ei ar fi ajuns la fel de cunoscuti ca grecii”. Sa admitem o oarecare exagerare, dar ar putea ca adevarul sa nu fie prea departe. Pentru ca un popor de cand lumea si neclintit din glia sa, ar fi avut ce spune lumii asistand la marele "spectacol" al migratiilor barbare, pret de aproape un mileniu, cel putin prin suferintele pe care le-a indurat. Pentru ca nu putem pretinde unui popor edificii de piatra acolo unde furtunile migratiilor s-au tinut lant.
In timp ce oficialitatile romane au admis ca istoria si geografia sa se invete in limba maghiara si fara nici un control al continutului acestora, in vreme ce istoricii romani de azi tac intr-o complicitate lasa, confrati de-ai lor, posibil chiar colegi de studii, de etnie maghiara se avanta in scrieri mincinoase, pe tema aflata in discutie, continuand sa maculeze si sa falsifice realitati care ne dor si ne intereseaza, fara insa a avea reactii adecvate, asa cum este recenta "Istorie a secuilor".
De altfel intens mediatizata si combatuta, post-factum, dar nu de catre cei care ar trebui sa o faca cu argumentul stiintei. Tot datorita acestei taceri vinovate si slabei implicari suntem in situatia sa aflam pe cai ocolite multe aspecte lamuritoare pentru cultura si constiinta noastra, chiar de la istoricii unguri, care oricat de partinitori ar fi nu pot ocoli unele adevaruri. De la ei aflam, bunaoara, lucruri care ne lamuresc de ce maghiarii sunt asa cum sunt si nu altfel.
Dramele si peripetiile traite in lungul lor drum, spre Europa cat si metamorfozele pe care acestia le-au suferit de la punctul initial spre cel final, Panonia, si-au pus amprenta asupra modului lor de a fi si de a actiona, de a se comporta in noua lor ipostaza de europeni. Melanjul de inrudiri si incuscriri genetice cu bulgaro-turcii, veniti si ei de pe versantii muntilor Altai, cu kazarii mongoloizi din stepele Rusiei de azi, cu alti migratori, recunoasterea ca ungurii sunt un popor de rasa turceasca, si mai mult, a faptului ca timp de peste doua secole de la venirea "in patrie" ungurii erau considerati turci, iar noii lor tari i se spunea Turkia, explica marea diferenta comportamentala dintre doi frati de acelasi sange primar: finlandezi si unguri. Finlandezii, oameni blanzi si la locul lor, ungurii, un popor vesnic nemultumit a carui neliniste ramane ca un foc nestins.
Concluzia care se desprinde din aceste pretioase informatii este ca ungurii sunt primii turci care au descins in Europa, cu mult inaintea otomanilor si au avut ca numitor comun un comportament similar, de razboinici, ceea ce i-au pus intr-o pozitie extrem de avantajoasa in raport cu multimea de popoare europene devenite sedentare, peste care s-au abatut ca un uragan.
De asemenea, tot in aceasta idee poate fi reevaluata si batalia de la Mohaci din anul 1526, pe care obisnuim sa o invocam foarte des, care in noul context poate fi considerata o confruntare fraterna, adica intre turci si turci, iar transformarea expresa a Ungariei in pasalac turcesc, nu si a Transilvaniei, nu este chiar intamplatoare.
Cunoscandu-i pe infricosatorii turci de altadata, din istorie, si pe cei actuali, din vizitele, la fata locului( 1980, 1982, 1996), nu putem sa nu ne exprimam admiratia fata de evolutia acestui popor dupa ce s-a eliberat de povara inspaimantatorului imperiu, de peste o jumatate de mileniu, in urma Tratatului de pace de la Sevres incheiat la 10 august 1920 (Trianonul turcilor), cu Puterile Aliate invingatoare.
Civilizat si pus la punct el bate acum din nou insistent la portile Europei, dar nu pentru a o supune, ci pentru a-i cere intrarea in marea familie a celor mai civilizati. Aceasta in vreme ce ungurii, mereu cu fata spre trecut, tulbura serios apele in Centrul Europei, viseaza la imperii de mult apuse, la renasterea acelor vremuri in care popoarele se subjugau prin forta.
Iata cata diferenta intre sansa turcilor de a avea, imediat dupa 1920 un lider precum Kemal Ataturk si nesansa ungurilor de a-l avea pe Miklos Horthy, multiplicat astazi in mii si mii de exemplare.
Suntem siguri ca si ungurii, in marea lor majoritate, au obosit in a duce in spate povara propriei istorii, pe care liderii politici de azi ii obliga sa o tina in carca, ca pe o grea piatra de moara, sub imperiul unui spectru amenintator, fabricand mereu teme de spaima pentru acestia.
Faptul de a fi ultimii veniti in Europa nu trebuie transformat nici intr-o culpa, dar nici intr-o drama, care sa-i indemne pe unguri sa fabrice false si grosolane teorii cum este cea cu privire la destinul unguresc al Ardealului.
O uriasa propaganda este subordonata acestei mincinoase afirmatii care nu poate duce la nimic bun in relatiile romano-maghiare. Evident, o asemenea provocare nu poate sa nu produca reactii numai si pentru simplul fapt ca pe aceasta cale se anihileaza si se ignora viata de milenii a romanilor pe aceste meleaguri. Incetand sa mai umble dupa himere, ungurii ar putea sa-si orienteze eforturile si sa-si utilizeze calitatile native, de care nimeni nu se indoieste, in directii mult mai generoase, luand exemplul nu numai al turcilor cu care, dupa cum se vede, se inrudesc, dar si al celorlalti fosti imperiali: austrieci, nemti, spanioli, francezi, olandezi, suedezi, chiar rusi, si nu in ultimul rand al fratilor finlandezi care, dintr-o natiune oprimata au devenit cel mai apreciat si de succes popor al Europei.

IOAN CISMAS
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page