Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

ARESTATA POLITIC PENTRU „DELICTUL FRANCOFONIEI”

Autor: Elena CHIRITA
Membra a Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania


 
Pasiunea pentru limba franceza i-a adus ani grei de temnita

             Mesaj: „Va rog din suflet, nu uitati ca sunteti romani!”

Interviu cu Micaela Ghitescu, cea  mai apreciata traducatoare din Romania


 Fosta detinuta politic, Micaela Ghitescu, nascuta in 1931, este licentiata in filologie si traducator literar pentru portugheza, franceza, spaniola, germana, engleza. Pentru delictul francofoniei a fost incarcerata, timp de 3 ani, in timpul studiilor universitare si i s-a interzis sa exercite o cariera in invatamant, sa calatoreasca in strainatate sau sa fie promovata. Dupa terminarea studiilor a fost somera (1957-1959), apoi muncitoare calificata, traducatoare tehnica si documentarista la Institutul pentru Controlul de Stat al Medicamentului si de Cercetari Farmaceutice (1959-1971). Redactor la Biblioteca Centrala Pedagogica (1971-1987), pana la pensionare. Din 2003 este Redactor-sef al revistei “Memoria”. Presedinta a Fundatiei Culturale Memoria. Presedinta a Sectiei de Traducatori a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (2006-2009). Membra in Consiliul Uniunii Scriitorilor ( 2002- 2009). A publicat peste 80 de carti din literaturile portugheza, braziliana, franceza, galiciana, engleza, anglo-canadiana, guatemaleza. Este autoare de carti teoretice, ca instrumente de lucru pentru traducatorii literari: gramatici, dictionare bilingve, dictionare de proverbe etc. In 2012 a publicat  cartea de memorii „Intre uitare si memorie”.

           Profesori si directori de licee au inca  mentalitate comunista

-    Doamna Micaela Ghitescu, titlul  publicatiei, al carei redactor-sef sunteti, „Memoria, revista gandirii arestate”, este un semnal de alarma? Suntem, noi, romanii o natie care ne refuzam propria memorie?

-    Cand regretatul Banu Radulescu a infiintat „Memoria – revista gandirii arestate”, in 1990, cred ca nu se gandea sa dea astfel un „semnal de alarma”, ci doar sa alcatuiasca un memento pentru cei care nu cunoscusera ororile comunismului, fie din cauza varstei prea fragede, fie pentru ca plecasera demult din tara. Astazi, dupa 23 de ani, putem folosi si expresia dumneavoastra, deoarece ma cutremur auzind in jurul meu, parca tot mai des, „era mai bine pe vremea comunismului”. Ba chiar, adolescenti romani – conform unui sondaj initiat de fundatia Soros – intr-o mare proportie isi permit sa spuna ca regreta comunismul. Ei, care nu l-au cunoscut... Revista „Memoria” face tot posibilul sa aduca marturii – nu vorbe goale, nu „despre” ce s-a intamplat, ci chiar „ce s-a intamplat”. Ne straduim sa difuzam aceste marturii in randul tinerilor in special - cei varstnici stiu-, dar este foarte greu atat timp cat in programele scolare nu exista o disciplina Cunoasterea Comunismului, iar destui profesori de istorie sau directori de licee – reprezentanti, inca, ai vechilor activisti de partid – nu ne prea dau concursul. Desigur, aceasta constatare nu trebuie generalizata, dar decizia oficiala de a se completa programa scolara – dupa modelul Cunoasterea Holocaustului – nu depinde de noi.

-    Nostalgicii regimului comunist sustin ca sistemul era bun, doar  oamenii din varful piramidei l-ar fi stricat.

-    Cum sa fie bun un sistem bazat pe ura, pe teroare, pe „lupta de clasa”? Cum sa fie bun un sistem care si-a cladit forta pe delatiune, pe lipsa de incredere in vecinul tau? Un sistem care si-a permis si a incurajat batjocorirea Bisericii si a bisericilor, si, drept consecinta, a incurajat lenea, hotia si minciuna? Acest sistem a urmarit distrugerea elitelor intelectuale, taranesti, muncitoresti, iar, pentru tara noastra, nimicirea a ceea ce, in sfarsit, reusise sa se construiasca dupa Primul Razboi Mondial cand, cu multe sacrificii, izbutiseram si noi sa ne „europenizam”, profund; nu spoiala, maimutareala de astazi cand, daca ingaimam cateva cuvinte englezesti, gata, ne si consideram „europeni”

Eleve  si profesoare acuzate pentru „crima de inalta tradare”.

-    Multi vorbitori de limba spaniola si portugheza, printre care ma numar si eu, au invatat cu ajutorul cartilor, dictionarelor a caror autoare sunteti. Putina lume stie, insa, ca pasiunea dumneavoastra pentru studierea limbilor straine v-a transformat intr-o detinuta politic. V-as ruga sa ne vorbiti despre asa numitul „lot francez”.

-    Am relatat de multe ori povestea asta. Voi incerca sa o reiau pentru cititorii dumneavoastra. La mijlocul anilor 40 eram eleva la liceul bucurestean „Carmen Sylva” si, impreuna cu un grup de colege, frecventam in afara programului cursurile Liceului Francez care functiona pe langa Institutul Francez de Inalte Studii. In afara de profesorii francezi – clasa noastra l-a avut chiar pe directorul Liceului, profesorul Marcel Fontaine – mai predau acolo si cateva profesoare romance. In 1947-48, in plina ocupatie sovietica si instalarea comunismului in tara, odata cu izgonirea Regelui si instaurarea Republicii Populare Romane, centrele culturale occidentale au fost inchise, inclusiv Institutul Francez si Liceul, iar profesorii straini au fost expulzati. Grupul meu de colege, de circa 10 - pe timpul acela clasele nu erau mixte -, ne atasaseram de director si de sotia lui care, neavand copii, ne „adoptasera” intr-un fel, adica organizau cu noi serbari, auditii, excursii etc. Dupa expulzarea lor am inceput sa corespondam. Trebuie sa mentionez ca profesorul Marcel Fontaine, foarte atasat de Romania inca din timpul Primului Razboi Mondial cand, ca tanar ofiter, facuse parte din misiunea Generalului Berthelot si luptase, printre altele, alaturi de militarii romani, la Marasesti, ajungand in Franta si stiind in ce situatie ramasese tara noastra sub ocupatie, a infiintat si condus, la Radiodifuziunea franceza, postul de radio pentru Romania. Pe atunci inca nu exista „Europa Libera”. La un moment dat, pentru orice corespondenta cu strainatatea – chiar si simpla, adica nerecomandata – trebuia sa prezinti la posta, spre inregistrare, buletinul de identitate. Atunci, profesorii care corespondau si ei cu Marcel Fontaine au decis ca scrisorile acestea sa fie trimise si primite prin Legatia Frantei. Cum in anii 50, regimul comunist voia sa demonstreze ca legatiile si ambasadele occidentale, precum si fostele centre culturale, desfiintate deja, erau „agenturi de spionaj”, si cum sosise atunci momentul sa se faca un proces si Legatiei Frantei pe aceasta tema, Securitatea a adunat un „lot” de circa 100 de persoane, printre care si noi, fostele eleve si profesoare. Ne-a arestat, ne-a anchetat si ne-a trimis in judecata. Noi, elevele – ajunse intre timp studente, corespondenta fiind intrerupta deja de cativa ani – am fost initial acuzate de „crima de inalta tradare”. In cursul procesului aceasta incadrare a fost schimbata in „complicitate la delict de agitatie publica”, pentru care eu am primit o condamnare de patru ani, micsorata la trei ani in 1955, dupa Conventia de la Geneva despre Drepturile Omului.

-    Ati suferit in puscariile comuniste pentru “delictul francofoniei”. Dar, ca traducator literar, ati tradus mai mult din literatura portugheza si braziliana. De unde aceasta dragoste pentru limba portugheza?

-    Interesul – chiar dragostea mea pentru limba portugheza si pentru literaturile de limba portugheza – s-a datorat initial intamplarii. La facultatea de Filologie urmasem Sectia de limbi romanico-germanice, specialitatea franceza, absolvind-o dupa iesirea din inchisoare. Desi fusesem amnistiata, adica nu aveam cazier, iar articolul conform caruia fusesem condamnata fusese eliminat din Codul penal, si desi pe foaia de eliberare scria ca ma bucuram de toate drepturile, in realitate nu ma bucuram de niciun drept! Timp de doi ani, serviciile de cadre de la diferitele institutii unde cautam sa ma angajez ma respingeau. In anii de somaj, spre a-mi ocupa timpul, am urmat cursuri de spaniola la Universitatea populara si de portugheza in cadrul unei Cooperative de prestari servicii. Pe timpul acela nu existau departamente de spaniola si portugheza la facultate, deci cunoscatorii erau foarte putini. Cum cu limbile pe care le cunosteam: germana si franceza din copilarie, engleza din liceu, nu reuseam sa-mi gasesc un serviciu, m-am dedicat din ce in ce mai mult portughezei, intuind – pentru ca de inteles am inteles asta mult mai tarziu – ca de acolo imi va veni, intr-un fel, salvarea. Treptat, si nu fara dificultati, deoarece cursul de portugheza a durat doar putine luni, ceea ce ma face sa ma consider mai curand autodidacta, am devenit „specialista in portugheza”, fiind solicitata de edituri pentru colaborari. In felul acesta portugheza a ajuns sa fie preocuparea mea de capetenie, vocatia mea, care m-a ferit de marginalizare si, intr-un fel, chiar de la somaj.

Intre uitare si memorie

-    In cartea dumneavoastra, „Intre uitare si memorie", spuneti ca ati reusit sa supravietuiti „Razboiului de 50 de ani". Ce v-a ajutat sa supravietuiti acestui razboi?

-    Intr-adevar, ceea ce s-a numit „razboiul de cincizeci de ani” a lasat o puternica amprenta asupra vietii mele care, si astazi, la 23 de ani de la „eliberarea din 1989”, inca se mai resimte in munca pe care o desfasor in redactia revistei „Memoria”. M-au ajutat sa supravietuiesc mai multi factori. In primul rand, cred, optimismul meu funciar, care ma incurajeaza sa zaresc, chiar daca uneori obstruat de ceata, partea plina a paharului. Apoi, credinta in Dumnezeu, care nu m-a parasit nici in momentele foarte dificile care „mi s-au dat” probabil tocmai spre a le putea depasi. Si de asemenea, intr-o mare masura, atmosfera in care crescusem in familie, indemnul spre munca temeinica si rigoare, pentru a realiza „lucrul bine facut”, ceea ce mi-a adus, pe langa satisfactii, si unele aprecieri din partea celor care, intr-adevar, contau pentru mine.

-    Eliberarea din inchisorile comuniste a insemnat, in mod automat, libertatea la care ati visat in spatele gratiilor? Se spune ca  viata din inchisoare lasa urme adanci. Pe dumneavoastra, cum v-a schimbat  temnita comunista?

-    In anii de inchisoare visam, atat la libertatea mea personala – ca toata lumea -, dar si la Libertate, cu majuscula, sperand ca situatia tarii se va schimba curand: nimeni nu prevazuse acest nesfarsit razboi, de aproape 50 de ani! Fireste ca dezamagirile au fost mari. La situatia mea personala - pierderea tatalui si a fratelui in timp ce eram in detentie, dificultatile materiale, cele intampinate la continuarea studiilor, apoi pentru gasirea unei slujbe -  se adauga, asadar, situatia sumbra in care se afla tara, si care se impletea strans cu viata mea personala. Inainte de inchisoare fusesem, si din pricina sanatatii fragile, un copil hiperprotejat, dar a carui educatie nu a fost niciodata neglijata. Nu as spune ca doar temnita comunista m-a schimbat intr-o supravietuitoare si o luptatoare, ci intregul complex in care s-a desfasurat viata mea, in cei 34 de ani care au urmat dupa eliberarea din inchisoare, mi-au impus intr-un fel modul de a fi. Nu am fost propriu-zis o rebela, cu atat mai putin ceea ce s-a numit ulterior o „disidenta”, dar nicio secunda, in cei 34 de ani, nu m-am putut desprinde total de ceea ce mi se intamplase, si ni se intampla tuturor.

-    Regretati ca nu v-ati lansat in viata politica de dupa ‘89?

-    Din acest punct de vedere nu am niciun regret. Nu sunt facuta sa ma „lansez in politica”. Am avut mult mai multe de realizat dupa 89: carti, calatorii interesante, cunostinte noi si imbogatitoare; de toate sunt multumita, iar pentru viata mea personala nu as fi avut ce sa-mi doresc mai mult. Sigur, as fi fost fericita sa traiesc intr-o Romanie asezata, prospera, respectata si admirata. Nu eram eu in masura sa schimb ceva. In particica ce mi-a revenit mie, dupa 89, am credinta ca, fiind romanca - sau desi romanca-, am fost privita si ascultata cu respect.

Marea dezamagire postdecembrista: promovarea non-valorilor

-    Imaginati-va ca, acum, ati  avea puterea decizionala pentru a schimba ceva in Romania. Cu ce ati incepe? Care este cea mai mare dezamagere a dumneavoastra?

-    As incepe cu sistemul de invatamant. De acolo porneste totul: in afara de cunoasterea reala a trecutului, din perioada interbelica si din anii comunismului, tinerii care trec prin scoala trebuie sa-si insuseasca niste cunostinte elementare de corectitudine, rigoare, cinste, constiinciozitate. Desigur ca aici si Biserica ar trebui sa faca mai mult. Nu este suficient sa stai ore intregi in procesiuni de tot felul – iar la sfarsit sa te bati cu cei de langa tine pentru a apuca mai repede aghiasma sau pomana. Credinta trebuie sa le fie inoculata tinerilor in profunzime, nu superficial. Oamenii de la tara, transplantati in orase, trebuie invatati - da, de catre invatatori, preoti, medici, ceea ce se numea si in trecut „intelectualitatea satelor”- sa se comporte „ca la oras”, nu „ca in codru”. Nu umili, dar nici sfidatori. Averile – controlate, justificate – nu trebuie sa devina prilej de sfidare si provocare a celor din jur, mai putin instariti, ci dimpotriva sa constituie modele de urmat. Televiziunile – cea publica, dar si cele particulare – ar trebuie sa aiba un program coerent de educare a spectatorilor, sa promoveze adevarate modele, nu non-valori care, pentru un public needucat, sa se constituie apoi ele in pseudo-modele. In ultimii douazeci de ani, am urmarit destula televiziune straina: trebuie sa spun ca nicaieri nu am vazut emisiuni atat de ordinare, vulgare, desuchiate, chiar adevarate „gunoaie”, ca la noi, si nu ma refer numai la „dezbaterile politice” in care participantii se insulta reciproc; pana la urma, totul se rezuma la acelasi lucru: lipsa de educatie.

-    Inainte de ’89, ati cunoscut lumea din afara doar prin intermediul traducerilor. V-a propus cineva vreun plan de emigrare, pe care nu ati reusit sa-l puneti in aplicare?

-    Inainte de 89, cand am inceput sa calatoresc insotindu-l uneori pe sotul meu, nu se punea problema unei eventuale ramaneri a mele in strainatate: nu o puteam, in niciun caz, lasa din nou singura pe mama. Pe de alta parte, sotul meu avea, dintr-o casatorie anterioara, un fiu, medic militar: o ramanere a mea sau a noastra in strainatate ar fi insemnat sa-l distrugem. Dupa aceea, ramanand vaduva si iesind la pensie, cand am putut mai usor sa fac o noua calatorie in occident, verisoara mea cu fiica ei – stabilite din 1968 in Italia – mi-au propus sa raman cu ele. Eram prea in varsta, nu as fi avut nicio perspectiva, in afara celei de a le strica lor, si a-mi strica mie rostul cat de cat incropit. Viata mea s-a desfasurat in asa fel, incat niciun „plan de emigrare”, cum spuneti, nu ar fi putut reusi.

-    Ce mesaj ati dori sa transmiteti conationalilor nostri, imigranti  sau rezidenti temporar pe diverse meridiane ale lumii?

-    Un mesaj simplu, atat pentru cei din tara cat si pentru cei care au ales sa traiasca pe alte meridiane: va rog din suflet, nu uitati ca sunteti romani, faceti in asa fel incat sa va mandriti de aceasta calitate, si sa ne dati tuturor ocazia sa ne mandrim cu voi.

-    Va multumesc pentru timpul acordat.

-    Si eu pentru posibilitatea pe care mi-ati oferit-o de a le vorbi celor care sunt departe dar, prin simplul fapt ca citesc aceasta publicatie in limba romana, ne sunt apropiati.

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page