Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

RECVIEMUL TACERII…

 

In memoria bunicilor mei,

Gheorghe si Ileana.

Plang pe o frantura de timp langa un pamant din care ma simt parte… Plang langa o Cruce care mi se amesteca printre cuvinte si simt cum imnul pentru pamant se rasfrange intristator si mirosind a eternitate intr-un sunet grav si prelung de toaca a tacerii. Este un soi de incercare pe care o parcurg cu suferinta unui dangat de clopot, ca si cum Dumnezeu si-ar fi lasat in spatialitatea nedefinita a sufletului meu o parte din propria si nemarginita Sa durere.

Asfintirea inimilor, care mi-au poetizat fiinta, ma face sa intru intr-un univers al elegiilor de dincolo de aici, unde tulburarea intalnirii cu ingerii blanzi si suavi ai Luminii te fac sa uiti de scorbuirile negricioase ale balansului dezechilibrat din pretutindeni-ul trecerii acesteia…

Firul de iarba ramas uitat, undeva, langa coltul de lemn al gardului de acasa, licarul candelei palpaind incet a neuitare, colbul nesters al icoanei ori paianjenul cu geometria perfecta si lucioasa atarnata de streasina sopronului din spatele curtii, imi naste in minte turla parasita la plecarea inspre altundeva a pamanteanului nostru trup, uscat de putreziciunea bolii si pogorat cu planset de litanie crestina, acolo unde nu poti mangaia nefosnit si tainic decat acordurile azurii ale unui cer dezgolit total in propriile tale brate neputincioase si impreunate a rugaciune eterna…

Exista in noi o salasluire a firescului lumesc - ce difera, la un moment dat, de patria cantului imaterial al divinitatii -, unde privighetorile isi smulg aruncandu-si in noroi glasurile, iar Dumnezeu e umilit din cap pana-n picioare cu o forta a distrugerii ce sfasie in bucati orice urma de puritate a ninsorii aruncate peste tarana cu dorinta nasterii unei mutenii a facerii lumii, care sa conceapa din nou un basm, acelasi basm carunt dintre un copil si doi bunici tacuti si fara varsta, care ating acum usor pleoapele moi ale unui paradis de Lumina descantat cu soaptele acatistului unei invesniciri neinsetate de noroi…

Plang durerea unei lacrime, intr-o-nserare ce, parca, nu se mai contine pe sine. Plang pentru propria mea neputinta de a-mi invinge nefericirea, atunci cand, langa Crucea destinului meu, sunt singura care-si aude bocetul si tanguirea inimii, afara de pamantul care se chinuie – de altfel, si singurul –, sa-mi respecte durerea. Durerea mea e, de fapt, durerea unei radacini smulse si aruncate deloc inspre aiurea, ci inspre spatiul unei muzici unde Bach poate sa spuna ce vrea, cand vrea, la fel si Haendel sau Chopin, si nimeni sa nu le interzica dreptul de a glasui superior si unic marea si imensa necunoscuta a Universului – Sufletul…

Am tinut strans tot timpul mainile care au stiut sa mangaie intotdeauna linistea unei povesti, pentru ca am stiut ca armonia sufletului sta in puritatea florilor, iar florile sunt Lacrima unui Dumnezeu care ne iubeste. Sau, poate, la capatul unei lupte atat de aprige a destinului nostru lumesc, constatam cu stupoare, ca ne topim, putin cate putin, cu fiecare clipa care trece si, firavi, incercam sa batem cu timiditate la usa zavorata a unei eternitati, ce nu ne refuza niciodata dreptul la invesnicire absoluta... si ne intepenim, cu incapatanare oarba aproape, in coltul acestei eternitati, care ramane sa-i planga jalnic de mila, in suvoiul unei existente plesuve de intelesuri si plina de povarnisuri din ce in ce mai istovitoare, fiintei umane in sine... In ast context, viata si moartea sunt singurele repere fundamentale ale ontos-ului teluric, in afara lor, nemaicontand absolut nimic. Desertaciunea isi face loc, perfid si cu insistenta, fara ca omul sa ii poata percepe din timp infatisarea hidoasa si ranceda. Si doare, sugruma, distruge orice, mai cu seama  ultimele urme de frumos ale stinsului de pacat si putred suflet omenesc...

  Lumina vie a dumnezeirii infasata in scutecele murdare ale deriziunii cotidiene hulpave de urat… O, Doamne, Te-am inchis pe Tine in mine si am incercat sa ne confundam doar pentru secunda cand basmul dintre copil si bunici va deveni iarasi, sub obladuirea Ta, realitate si va invinge pentru totdeauna scarbosenia scrasnetului unei lumi, care miroase a ranced si din care n-a mai ramas, din nefericire, aproape nimic bun!… Da, ciudat, aproape nimic bun. Patima vesniciei ascunse la umbra fiecarei clipe, care incearca sa se arunce fara discernamant in bratele tot mai reci ale mortii, ma macina si nu imi tihneste hrana cotidiana a trupului apasat de povara neagra a sortii, trup care nu tace atunci cand e palmuit prin verbele limbii sale de mama, de stramosi si de toate cele sfinte ale sufletului tau…

Plang pentru ca plansul inmoaie rugaciunea si ma apropie de Dumnezeu si de osul celor langa care am respirat linistea de dincolo de cuvinte in ceea ce numai dragostea iti daruieste la un moment dat al vietii tale – pacea, pacea unor spirite traitoare doar prin ele insele si pentru Dumnezeul lor, intr-o superba identificare de sine cu traiect ascensional...

Cand ti-e greu, fericirea pare ca incepe sa nu mai fie. E ca o samanta aruncata pe un pamant sterp, unde nu va incolti nimic, niciodata, in afara de vant, piatra seaca si furtuna…

De multe ori, sufletul mi se inchide aidoma unui copac insingurat aflat in pragul desmuguririi, iar palmele imi strivesc secundele trecerii cu un zvacnet zadarnic de pasare cu aripa usor indoita. Ma domina acest sentiment al scurgerii de aici inspre dincolo si ma doare. Ma risipesc in cele mai marunte bucati si simt ca, oricat as incerca, nu le mai pot da forma initiala, aceea a copilariei ingropate in pamantul unei Cruci peste care asfinte si rasare, in egala masura, acelasi - si totusi altul – soare al unui Univers in deriva, abdicat total de la ideea de indumnezeire vesnica…     

Trecerea noastra fulguranta prin avatarurile acestei vieti cu multe necunoscute existentiale ne face sa ramanem, catre sfarsitul ei, firavi, cu trupul imputinat de boala si de dureri cumplite, incat spatiul dumnezeirii devine, la un moment dat, o tragica ecuatie a suferintei cu  solutii in multimea unor numere care nu mai tin absolut deloc de cele ale atat de cunoscutei matematici pamantesti. Sufletul ramane suspendat, undeva, intre un a fi si un a nu fi, ce nu isi mai recunosc unul altuia drepturile fundamentale.

Se spune ca florile  alunga tristetea care ne impinge inspre prapastia disperarii. In duhoarea care apasa necontenit viata, supunand zadarniciei si efemerului tot raul, care ne domina si ne inconjoara de pretutindeni, mi-e dor sa cred ca, in orice clipa, prin sarutul candid al unei petale asupra lacrimei indurerate a sufletului acesta innoroiat, spelbuit de vremuri si de rani supurande, trezirea la eternitate poate alunga din diminetile goale de rasarit suferinta ramanerii intr-o singuratate pamanteasca a unui suflet, ce nu isi asteapta decat randul la acel alt inceput, cand basmul copilului dorind de mangaierile si de sarutarile bunicilor acelora fara varsta se va povesti din nou, in acelasi fel, cu aceiasi eroi, dar intr-o cu totul si cu totul alta dimensiune… Poate, de-abia atunci florile se vor amesteca cu mieii printre zapezile linistite ale fugilor de Bach si Crucea se va identifica definitiv cu armonia refacuta a inceputului si vom putea striga din rasputeri, ca poetul, „EXISTI, EXISTI, EXISTI"!… Te iubesc! O, Doamne, cat te iubesc si nu gasesc o sinonimie existentiala esentei acestei iubiri trainde in licarul pur al candelei vesnic nestinse a sufletului meu!

Pasarile continua sa zboare, asa, fara doi dintre cei trei eroi ai basmului unic, dar mi-e teama ca vor fi ravasite in drumul lor de durerea pamantului din mine si, pentru Dumnezeu, n-as vrea sa fie ranite cu nimic. Nici ele, nici oricine altcineva. Caci, nu-i asa, daca maine va mai fi sau nu o alta zi, rotatia lumilor se va regasi intotdeauna in bataia divina a aripii de pasare si, zau, ca sublimul nu poate avea o mai superba interpretare estetica decat aceasta. Si, poate, pe varful uneia dintre aripi, povestea veche si fara de varsta ar fi ca o soapta a cerului picurata bland din rugaciunea Sfantului pentru odihna mult asteptata a Universului…

Plang langa o Cruce care mi se amesteca printre cuvinte si simt ca visul de a fi si eu, la un moment dat, o alta Cruce, nu e chiar asa de indepartat… Pentru ca, intr-o zi, doar cerul va ramane, la randu-i, sa sufere singur langa pamantul mult prea rece si incapator in acordurile propriului sau recqviem al tacerii eterne…

Magdalena ALBU

Iunie 2009

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page