Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Amintiri din anii copilariei (1)

Dr. Emil G. Onet, Phoenix, Arizona

In anii copilariei, parintii mei obisnuiau sa ma trimita pentru perioada vacantelor la bunici, in Muntii Apuseni. Eram nespus de nerabdator sa merg acolo pentru ca aveam sentimentul acela robust al libertatii depline, fara nici un fel de oprelisti. In plus eram si un fel de privilegiat fata de ceilalti nepoti care erau obisnuitii casei. Valea Bistrii, un catun de pe valea Ariesului, la vreo 3 km mai jos de Campeni, pe drumul spre Turda, era pentru mine un fel de paradis ce-mi oferea tot ce-si putea dori un copil la acea varsta: spatiu de miscare, anturaj cu copii de aceeasi seama, ambianta naturala deosebita, cu paduri, parloage, pasuni cu animale, vai, paraie etc.

Bunicii din partea mamei, erau oameni cu o oarecare bunastare. Simionutul Ghiutului, cum i se spunea bunicului, era un tamplar iscusit, recunoscut in toata zona ca un bun meserias, om de cuvant si demn de tot respectul. Era angajat mai ales pentru lucrari de tamplarie pretentioasa, cum ar fi mobila pentru casele instaritilor, lemnaria la institutii (spitale, biserici, vile). Bunica Iuli era si ea o femeie foarte vrednica, care adusese pe lume 7 copii (sase fete si un baiat). Personalitate puternica si volitiva, ea era de fapt cea care conducea treburile casei. Fiecare membru al familiei avea sarcini concrete si nu exista loc pentru scuze sau justificari spre a nu face o treaba oarecare. Obisnuiti de mici cu munca, copiii stiau ca trebuie sa contribuie la bunul mers al lucrurilor in gospodarie. Ca era vorba de curatenie, hranitul si ingrijitul animalelor, recoltatul fanului sau tors, tesut, cusut si spalat, toate faceau parte din preocuparile zilnice, distribuite cu grija de bunica, in asa fel incat fiecare sa aiba ceva de facut.

Cand, pe rand fetele s-au maritat si au daruit bunicilor nepoti, casa bunicilor era mereu plina de ei. Eu fiind fiul celei mai in varsta dintre fete, eram cel mai mare. Dupa mine urmau veri si verisoare care alcatuiau o ceata de vreo 7 copii, fiecare cu personalitate proprie. Ca eram cu animalele la pasunat sau la ajutat adultii la diferite lucrari gospodaresti, prezenta noastra colora ambianta prin nastrusniciile si poznele copilaresti inerente. Cand era vorba de mancat, in jurul mesei ne adunam ciorchine asteptand cu nerabdare mamaliga cu branza, papricasul de pui sau alte bunatati gatite cu mult gust de bunica sau de una din fetele mai mari. Fiecare ne straduiam sa nu lasam nimic in farfurie. Bunica obisnuia sa ne spuna: "Mai copii, sa mancati tot din farfurie si sa nu lasati resturi. Cum or sa arate farfuriile voastre, asa or sa arate nevestele sau barbatii pe care o sa-i aveti. Resturile din farfurie inseamna ca perechile voastre vor fi urate, cu bube pe fata". Ca urmare, noi ne intreceam sa avem farfuriile cat mai lipsite de resturi si faceam un haz pe seama celui care nu reusea sa aiba farfuria perfect curatata.

In cursul sejururilor la bunici, pentru noi copii devenise un eveniment asteptat cu multa nerabdare vizita unei surori de-a bunicii, pe nume matusa Salvina, care obisnuia sa vina de cateva ori pe an si sa stea cateva zile. Avea un har deosebit de a povesti cum nu am mai intalnit la nimeni. Ii placea sa citeasca si retinea cu multa usurinta toate povestile din cartile pentru copii. Ispirescu, Creanga, Andersen si multi alti autori de povesti pentru copii ii erau foarte cunoscuti. Probabil ca era constienta de talentul neegalat cu care era inzestrata si se straduia sa redea povestirile intr-un mod cat mai atractiv si accesibil pentru copii. Fiind dotata si cu un spirit al umorului foarte ascutit, nu-i era greu sa faca din aceste povestiri, adevarate piese captivante, presarate cu snoave si expresii care ne amuzau peste masura. In plus stia o serie de istorioare si intamplari auzite prin viu grai de la altii, pe care le reda cu o maiestrie de nedescris. Noi sedeam in jurul ei, pe scaunele sau pe podea si-i sorbeam fiecare cuvant, participand parca aievea la aventurile personajelor de poveste, pe care matusa Salvina stia sa le zugraveasca in culori adecvate pentru a starni simpatia sau reprobarea, in functie de caracterul acestora.

In tineretea ei, asemeni altor tinere din zona, mergea pentru 4-5 luni cu vitele la munte. Ea fiind foarte priceputa si in ale gatitului, isi asumase si sarcina de a face mancare pentru ceilalti. Prin preajma se aflau si muncitori la padure, "sapinari" cum li se spunea, care taiau brazi si stejari, ca materie prima din industria lemnului sau pentru nevoile de incalzire. Izolati de restul lumii, pe Muntele Mare, Mariselu si alte locuri bogate in pasuni alpine si paduri, acesti oameni duceau o viata aspra, nu prea indestulata dar adesea petreceau seri de neuitat in jurul focurilor cu lemn de brad frumos mirositor. In linistea acelor seri se auzea fosnetul "salhelor" (brazilor) si in mintea celor prezenti se nasteau tot felul de povesti stranii, multe din ele scornite de cei cu imaginatie bogata.

Pe noi copiii adunati in jurul povestitoarei, ne fascinau povestile cu "valve" (stafii) care, chipurile, bantuiau prin preajma oamenilor si aveau, de obicei, intentii rele. Pe noi ne treceau fiorii si ne inchipuiam cu usurinta ca ne dadeau tarcoale si trebuia sa ne pazim. Mai ales Ionica, un var mai mic cu cativa ani, in asemenea imprejurari, nu putea sa-si ascunda starea de frica si se tragea cat mai departe de geam, pandind ferestrele spre a se asigura ca observa la timp eventuala aparitie a acestor personaje de basm si spre a evita la timp o rapire. Conform povestirilor matusii Salvina, aceste "valve" erau prin natura lor rele si urmareau sa faca rau oamenilor. Ele profitau de fosnetul brazilor pentru a se apropia de oameni si a le face rau. Daca era vorba de singurateci intarziati prin padure, ele ii faceau sa se rataceasca, sa nu mai gaseasca drumul spre ceilalti.

Povestile cu imparati, cu feciori de imparati, cu zane frumoase, cu zmei, cu cai nazdravani si fel de fel de animale dotate cu insusiri deosebite, ne captivau pe toti si pentru ca ne stimulau imaginatia, parca participam cu toata fiinta la aventurile lor. Ca in toate povestile sfarsitul era pe placul nostru, eroii pozitivi iesind mereu invingatori, iar raul era intotdeauna invins si pedepsit.

Uneori, mai ales in serile lungi de iarna sau cu diferite ocazii traditionale (sezatori, claci) se intampla sa vina in casa bunicilor vecini si prieteni. Cu asemenea prilejuri frecvent ei jucau carti. Cel mai popular joc era "craita" care se juca in perechi care se alegeau prin acord comun. Cel mai adesea se juca "pe genunchi", adica cei din echipa care pierdea jocul deveneau "slugi" si trebuiau sa stea in genunchi pana "se scoteau" adica pana castigau jocul si dobandeau dreptul sa stea pe scaune. Bineinteles, tot timpul se facea haz, se faceau glume se radea si era o atmosfera la care noi copiii asistam cu multa placere.

Nu rare ori se faceau si farse pe seama unora din cei prezenti. Mi-amintesc ca odata matusa Salvina s-a inteles cu bunica sa-i faca o pozna unui "top" (locuitor din susul Ariesului), care se ocupa cu transportul si valorificare produselor lemnoase si care in drum spre campie, obisnuia sa poposeasca cu caruta cu lemne si coviltir pe un imas al bunicilor. Conform planului, bunica s-a retras la un moment dat pentru un rastimp, iar cand a revenit a invocat nevoia de a ajuta un vecin a carui vaca avea probleme cu fatarea. Saritor, "topul"- oaspete, s-a oferit imediat sa ajute, mai ales ca i se spusese ca vecinul avea un "vinars" (tuica) foarte bun. Bunica urma sa-l conduca la grajdul cu pricina. Cararea ducea printr-o mica lunca, pe marginea Vaii Bistrii, unde era o groapa adanca, plina cu apa, unde se punea canepa la topit. Fiind intuneric bezna, omul nostru a pasit direct in ea, cufundandu-se pana in gat in apa. Bunica, cunoscand locul, stiuse sa ocoleasca cu grije groapa. Intors in casa ud leoarca, bietul "top" a starnit un haz de pomina si probabil ca nu a uitat niciodata patania.

De cate ori ma gandesc la acei ani, plini de farmec si culoare, imi vin in minte episoade care mi-au ramas intiparite in minte pentru totdeauna. Oamenii locului, cu obiceiurile lor inedite, ramase in buna masura intacte de-a lungul vremurilor, au constituit pentru mine motive permanente de cugetare, pretuindu-le valoarea ca ceva caracteristic, imuabil, in ciuda scurgerii timpului. Muntii Apuseni au pastrat nu numai frumusetile lor naturale cu care au fost inzestrati si care impresioneaza orice fiinta sensibila, ci si o serie de traditii populare foarte frumoase. Schimbarile socio-economice au mai imprimat in ultimele decenii unele mutatii vizibile mai ales la generatiile tinere, ceea ce pare firesc oricarei societati in evolutie, indiferent de conditiile geo-politice care survin. Pentru noi, cei din generatiile mai vechi, persisita insa in memorie imaginile pline de fermec ale varstei fragede, pe care le pastram ca pe niste icoane scumpe, pentru ca ele ne amintesc de anii copilariei si tineretii, cu inocenta si parfumul de vis care le-au apartinut.

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page