Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

DESPRE FORMA, FRUMUSETE SI DRAGOSTE

"Sunt doua feluri de a-ti trai viata:

Unul – de a crede ca nu exista miracole

si altul – de a crede ca totul este un miracol."

Albert Einstein

Un articol dintr-o revista mi-a suscitat curiozitatea si m-a facut sa reflectez asupra informatiei: „Lacul creat de Cupidon… dupa topirea unui ghetar, in cea mai nordica regiune de pe pamant locuita de oameni, cauzata de incalzirea globala". Ghetarul s-a topit si in timpul retragerii apei s-a creat o groapa in forma de inima care s-a umplut apoi cu apa din precipitatii si din zapada topita….". Privesc fotografia lacului… Este cu adevarat o inima, este un adevar simplu si toate adevarurile simple constituie pentru noi, de cele mai multe ori, un miracol…

Nu pot sa nu ma gandesc la populatiile maya… Pentru ele, patru culori desemnau geniile celor patru puncte cardinale care domina pamantul si inspira sentimentele omului. Albului ii corespundea nordul, primul arbore, primul om, fagaduinta si speranta… Iata albul nordului! De indata imi imaginez insula respectiva, acoperita de albul zapezii si albii ursi polari care depasesc numarul locuitorilor plimbandu-se printre oamenii imbracati in alb si undeva in mijloc o oglinda alba stralucitoare, in forma de inima… Este cumva un simbol? Simbolul inimii dateaza dinaintea epocii de gheata si reprezinta un semn al apropierii, afectiunii si dragostei. Stim ca viata lumii noastre vizibile este construita pe modelul realitatilor invizibile: Ceea ce este jos este o reflectare a ceea ce este sus. Nici frumusetea cerului, nici lumina lumii invizibile nu se pot gasi pe pamant, dar exista corespondente care permit compararea celor doua lumi si intelegerea a ceea ce se gaseste in lumea de sus, gratie celor vazute de noi in lumea de jos, lumea noastra. O forma! Vai, formele! Poate numai noi oamenii intelegem lumea formelor, fiindca noi le contemplam, ne bucuram de dispozitia noastra mentala, de melancolia care ne antreneaza senzatiile, simturile, ratiunea, inteligenta. Ne impresioneaza chiar si o frunza uscata care se desprinde dintr-un pom, urmarim fumul de tigara care uneori se ridica in cercuri, zborul pasarilor, deplasarea norilor si multe alte turbulente, toate fiind, dupa cum se spune, manifestari ale haosului, forme neregulate, care spre surprinderea noastra uneori imita formele din natura deja existente, sau iau forme misterioase, ca niste simboluri pe care ne straduim a le intelege. Privim valurile unei mari si ne minunam de diferitele forme pe care le deseneaza; cand se inalta uneori iau forme de ingeri care stralucesc, se rostogolesc in aer si in lumina soarelui, scotand sunete fermecatoare… Privim trunchiurile copacilor crescuti si descoperim forme atat de misterioase… Uneori parca ingerii vin si sculpteaza diferite chipuri pe trunchiurile lor… Privim miscarea crengilor in bataia vantului, a frunzelor si ne gandim la posibila existenta a unui alfabet pe care-l cunosc crengile, frunzele copacilor si de care se folosesc pentru a scrie rugi pe foaia albastra a cerului, la un alfabet cunoscut de firele de iarba de care se folosesc scriind vazduhului, sau multe alte imagini formate tot atat de misterios de unele lucruri, pe care noi poate nu le intelegem. Recunoastem usor frumusetea naturii care ne inconjoara si de multe ori cautam s-o explicam. Alteori avem posibilitatea sa ne jucam cu formele artificiale - produsele noastre umane - le dimensionam, le redimensionam, le rotim, le rasturnam, le coloram si le combinam pentru a crea forme mai complexe, din dragoste pentru frumos. Lumea noastra cuprinsa in forme, o lume facuta din forme! Frumusete naturala si frumusete artificiala, dar ambele pline de semnificatii!

Din analiza formelor pe care le pot lua obiectele insufletite sau neinsufletite din mediul in care traim, s-au definit fractalii (din latinescul fractus adica spart, facut bucati). O parte dintr-un intreg, un intreg anormal cu o forma neregulata sau faramitata, se spune ca poate reprezenta imaginea redusa a unui intreg, iar teoria se bazeaza pe principiul continuitatii: fractalii se pot constitui in agregate, care sunt denumiti "polimeri ai ispitei"… Ce frumos ! Ispita ar fi cea care ii determina sa se uneasca intr-un tot mare… O ispita frumoasa, cea a apropierii, a afectiunii, a dragostei…

Si nu pot sa nu ma gandesc la un asa zis „Polimer al ispitei" aflat undeva departe de noi, constituit intr-o aceeasi forma… de inima. O inima mare in care incap toate inimile insufletite, neinsufletite… si ma intreb: Oare numai intamplarea a facut ca acest lac sa aiba forma de inima ? De cate ori cautam raspunsuri la intrebari! Poate a fost insemnat ca un loc sacru, in care se scalda o zeita a frumusetii? Legenda spune ca Afrodita - stapana dragostei, a frumusetii, voluptatii si fecunditatii (pentru Homer - fiica lui Zeus si a Dianei) s-a nascut din spuma marii, ca a iubit mai multi zei, iar cu Ares, zeul razboiului l-a avut pe Eros. Dintr-o frumusete si un razboinic se pare ca a aparut dragostea! Acest fiu nazdravan al Afroditei cu aripi de aur, o torta si un arc cu sageti fermecate, este un zeu frumos, inaripat, cu obrajii ca bujorii, cu buclele lungi de aur pe umerii de nea, alaturi avand arcul si tolba cu sageti fermecate… In muzeul Metropolitan de Arta din New York am ramas mult timp in fata sculpturii lui Antonio Canova – Cupid and Psyche sculptura din metal acoperit cu ghips, stralucind incantator; gestul celor doi semnificand dragostea, nazuinta spre voluptate, spre fericire. Datorita iubirii formeaza un intreg, sau tind spre un intreg. Sufletele lor par mobile, vii, stralucitoare… In plan fizic ar fi creaturi distincte, dar intre ele pot circula curenti, forte, energii… Psiheea (Psyche in limba greaca insemnand suflet) atinsa cu o sageata care o raneste usor, se indragosteste de divinul Eros si in final devine nemuritoare (dupa ce bea cupa cu ambrozie). Dragostea lor nu este pierduta, ramane vesnica in ceruri… si naste o fata, spune povestea, care este numita Voluptatea…

Un vechi verset sanscrit spune ca fluviile de dragoste la inceput sunt mici, dar in curgerile lor devin mai puternice si mai profunde si o data ce au pornit, nu mai fac cale intoarsa. Asa s-a intamplat cu Eros si Psiheea, asa se intampla cu raurile, cu anii, cu prieteniile, cu dragostea noastra, caci dragostea este atotstapanitoare… In Cartea Cartilor, Apostolul Pavel, in prima scrisoare catre Corinteni, 13, inchina un imn dragostei: "…Si dar proorocesc daca as avea, si tainele toate le-as cunoaste si orisice stiinta, si de-as avea credinta atat de multa sa mut muntii din loc, daca nu am dragoste, nimic nu sunt... Dragostea rabda indelung; dragostea este plina de bunatate; dragostea nu stie de pizma; nu se lauda; nu se trufeste... Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu piere niciodata... credinta, nadejdea, dragostea, raman aceste trei, dar mai mare intre ele este dragostea."

Cand esti indragostit clocotesti in interiorul tau de fericire, atingi momente de nebunie pe care numai ratiunea ti le poate controla, ti le poate frana. Cunosti atunci gustul libertatii si-l plimbi intr-un domeniu ales, cel al frumusetii. In minte imi vin cateva versuri scrise candva:

Dragostea vine de undeva/ Ca o incantatie mistica./ Pluteste deasupra fiintei,/Ocoleste abisurile, coboara/ Strabate pielea-ti subtire,/ Intra prin vasele de sange,/ Se cuibareste in inima./ Strigi, ridici ziduri de-aparare/ Dorind sa-i incremenesti miscarea./ Dar strigatul se departeaza,/ Dragostea devine nisip cantator,/ Armonizandu-se cu cantul universului./ Cale fara intoarcere !

Dar, cand lasi dragostea sa se piarda, in locul ei se poate cuibari tristetea, disperarea… Doar speranta mai poate salva sufletele:

Stiu, sufletul te-ndeamna/ Sa privesti cu raceala…/ Ce-ntunecat abis ne desparte,/ Simt oboseala!/

Si totusi dragostea vine,/ Din cer, din pamant sau pe ape/ si gandul incert pe care-l vad ratacind/ Franghie de matase imi pare/ De care-as dori sa ma prind…

Ce foame de dragoste si de lumina avem in noi! De unde aceasta foame, de unde dragostea, de unde lumina, decat de la Tine, Doamne?

Inchid pagina revistei cu articolul citit, visele pleaca si ma intreb: Dar daca acea inima a pamantului ne striga: „Va iubesc, iubiti-ma, indurati-va, nu ma distrugeti, salvati-ma!"

Vavila Popovici - SUA

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page