Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

UN DESTIN PRINTRE APELE TIMPULUI - PROFESORUL GHEORGHE PADUROIU

Magdalena ALBU



„Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce
 la Johan Sebastian Bach? „Sexul in locul capului"
Zoe Dumitrescu Busulenga

    
Sunt oameni pentru care ai vrea ca timpul sa se opreasca in loc, iar Fiinta de pamant si de apa sa nu isi risipeasca deloc spiritul. Arareori am vazut insa un mirean sa stie sa isi poarte cu mare demnitate Crucifixul propriului sau destin. Unii il descanta pe la toate marginile drumului urland a disperare si neputinta, altii se uita la el cu o infatuare inepta de parca lemnul acestuia ar fi de o cu totul si cu totul alta constiuenta, una altfel, mai acatarii, in comparatie cu aceea a oricaruia dintre noi. Crucea profesorului de filozofie Gheorghe Paduroiu nu este, prin datul sortii, nici pe departe una lesne de purtat in spinare. Deunazi, i-am vazut din intamplare prin oras chipul, un chip obosit de greutatile acestei vieti pamantene, dar aureolat de o lumina cu totul si cu totul aparte. In momentul acela, brusc mi s-au nascut in suflet doua stari: intristare si bucurie, deopotriva, stari pe care nu mi le-ar fi putut declansa laolalta toate cuvintele dintr-un dictionar oarecare asezate in cadrele unei piese de teatru cunoscut. In clipa imediat urmatoare, ideea ca fiecare om, de fapt, insemneaza in maniera sa personala fiinta tinei pe care o calca mi-a sagetat imediat mintea. Mergand, cu aceeasi pasi grabiti cu care omenirea intreaga a colindat de-a lungul istoriei sale Pamantul, Omul in sine alearga cu un scop bine precizat catre destinatia aparent finala a sa, Nefiinta - spatiul acela de dincolo de aici, dificil de decodificat cu ingustimea mintii omenesti -, cea care inghite in ea hulpav toate sistemele filozofice nascute de umanitate cu scopul de a atinge miezul real al semiozei tuturor lucrurilor - adevaratul lor sens de a fi.

Cu puterea acelei nevazute forte ce il poarta de colo pana colo intr-un soi de valtoare incontrolabila vreodata, apa timpului i-a acoperit intotdeauna Fiintei umane urmele propriei sale vieti biologice. Printre cutele sale mai mult sau mai putin adanci, au fost scrise - fie cu zgomot, fie in linistea fecunda a unei meditatii firesti - ori au ramas inchise definitiv intr-o dureroasa uitare povesti distincte nemaistiute, fiecare cu mesajul ei unic integrat in fel si chip uriasei piese cu autor unic a istoriei umanitatii, toate tinand stranse, deopotriva, in esenta lor trecutul si viitorul omenirii, intocmai ca o pata puternic sesizabila de lumina si asezata cu talent nativ de mana unui pictor pe panza creatiei sale momentane. In ecuatia atat de simpla a propriei noastre contemporaneitati, un prezent parca incapabil a delimita cu corectitudine si rationalitate granita imaginara dintre segmentele funciare ale curgerii lui derulate de-a lungul vremii, povestile de viata ale Oamenilor de langa noi reprezinta, de fapt, tot atatea spectacole de teatru viu cu afisul prins intr-o taina: aceea a unui destin cu doua capete exacte si foarte bine infipte in structura fluida a timpului...

Departe de a fi prins in mrejele unei solitudini reci de tip schopenhauerian, pentru fostul dascal de filozofie al liceului unde am studiat, la randu-mi, cu ani in urma (Liceul „Alexandru Vlahuta”), Gheorghe Paduroiu, cele doua entitati temporale anterior precizate s-au suprapus constant in cadrul discursului sau existential specific, un discurs caracterizat insa de o forma geometrica aproape neobisnuita, palpitanta, as spune, plina de aplomb, dar si de o evidenta patima in raport cu price subiect abordat. Cu alte cuvinte, se poate afirma faptul ca acest dascal de scoala si-a trait si isi traieste inca, intr-un mod cu totul si cu totul singular, zisa.

Cu o demnitate salasluind in tacere intr-o lume, care isi construieste cu sarg idoli morbizi si asubstantiali pe cenusa intentionat spulberata a Valorilor autentice, dar inclusa peremptoriu in textura densa a complexului verb „a fi”, profesorul Gheorghe Paduroiu nu a lasat niciodata sa i se scurga secundele datului sau pamantesc oricum. Spirit vadit pozitionat impotriva formalismului pur dominat din plin numai de inferioritate si plictis, Eu-l acestui erudit intelectual (cunoscut numai intr-o oarecare masura comunitatii locale) a fost intotdeauna incarcat pana la refuz cu daruire si profesionalism. Numai dintr-o neinteleasa eroare(?) a Proniei ceresti destinul a hotarat ca acest dascal remarcabil sa slujeasca intreaga sa cariera didactica doar la o catedra preuniversitara, pentru ca definitia cea mai buna pe care as alege-o acestui profesor exceptional este aceea ca poseda in structura sa interioara o calitate rar intalnita in spatiul vast al umanitatii de azi si dintotdeauna: originalitatea. Originalitatea de a gandi, originalitatea de a exista...  

De putine ori in viata, am avut bucuria reala ca persoana aflata in fata mea sa isi traiasca pe deplin si cu sinceritate sufletul. Profesorul Gheorghe Paduroiu, de fapt, asta a si facut mereu. Orele de filozofie ale domniei-sale erau pentru mine adevarate crampeie de curs universitar. Cand incerc sa privesc in urma la tabloul momentului irepetabil de atunci, imi aduc aminte cum Profesorul insira in stilul sau unic idei, care capatau dintr-o data trup, devenind adevarate Fiinte ce iti starneau cu exaltare, uneori, vointa personala de a crea, la randul tau, fragmente coerente de gandire, altele decat cele expuse pana atunci, de a cauta intelesul aparentului neinteles, de a deveni tu insati(insuti) in final si a nu te lasa influentat in totalitate de teoria Celuilalt, zidind singur, pe baza modelelor descrise, coordonatele principale ale propriei tale ratiuni. Lucrarea funciara a acestui profesor de filozofie a reprezentat in vreme ceva de ordin singular, de-a dreptul inovator si inainte, dar si dupa Revolutia decembrista: Gheorghe Paduroiu reusea sa te scoata pe tine din launtricitatea-ti nedezghiocata inca, lasandu-ti complet neingradita libertatea individuala de exprimare, indiferent de sistemul politic aflat la putere atunci. Nu stiu cati dascali mai lucreaza astazi in acest mod cu sufletul  si cu ratiunea elevului din fata lor, cautand a se indeparta pe cat se poate de acel statut impersonal de simplu lefegiu bilunar al degradatului pana la maduva sistem de  invatamant contemporan!...   

Cand te intalnesti fata in fata cu profesorul Gheorghe Paduroiu, discutia nu dureaza minute, ci ore in sir, nerezumandu-se niciodata la un salut formal impus de manualul bunelor maniere omenesti. Vezi cum vin si trec pe langa tine, la fel precum se scurge prin albia unui rau de munte apa, indiferenti sau curiosi, meditativi ori complet depresivi si apatici, oameni de toate categoriile sociale. Explicatia este simplu de dat. Marea sansa a vietii acestui deosebit intelectual a fost aceea de a fi facut parte dintr-o lume alcatuita la sorocul ei fix dintr-o seama de valori cu adevarat reale din punct de vedere cultural-uman, ceea ce, din pacate, cu greu mai gasesti azi. E si motivul pentru care discursul complex si extrem de savuros al Profesorului sta zidit intotdeauna pe raportarea individuala a acestuia la sistemul axiologic anterior cunoscut. Pentru ca respectul datorat Valorii in sine, cu toate atributele ei definitorii, a semnificat si semnifica in continuare pentru Gheorghe Paduroiu o bucurie, dar si o mahnire in acelasi timp. O bucurie, pentru ca alcatuirea filozofiei lumesti are radacini puternice si concrete infipte cu tarie intr-un sol bine structurat din punct de vedere organic, si o mahnire, caci peste acest conglomerat eterogen vine sa se aseze cu o devastatoare aroganta umana impostura si nonvaloarea, cele doua vicii atat de vizibile ale timpului nostru actual.

Regizorul si profesorul Ion Cojar spunea ca „Arta Actorului este un mod specific de a gandi.”. Cu siguranta ca arta de a gandi reprezinta caracteristica sui-generis de a fi a fostului dascal de filozofie Gheorghe Paduroiu. Daca am insa a-i reprosa ceva anume Profesorului, atunci acel „ceva” s-ar traduce in mahnirea mea personala ca dumnealui nu a lasat niciun mesaj scris viitorului. Poate ca nu e nici acum prea tarziu, cu toate ca lemnul greu al Crucii sale destinice atarna cumplit de anevoie peste anii pe care ii are de parcurs de aici inainte...

Daca despre actorul secolului al XIX-lea se spune  “ca era un ratacitor” (Iolanda Berzuc), un „vagabond” princiar batand cu insistenta la usile unei societati constituite ea insasi intr-o mare si bulversanta scena a timpului sau, incercam sa inchidem acest scurt circuit eseistic dedicat personalitatii interesante a finului calator intelectual printre cararile a doua secole consecutive strapunse constant de haos si declin - este vorba, desigur, despre veacurile XX si XXI -, profesorul Gheorghe Paduroiu, cu un citat cu adevarat marturisitor din Doamna Literelor si a Rugaciunii - Zoe Dumitrescu-Busulenga: „Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim. (…) Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? ”
 
Magdalena ALBU
31 decembrie 2012


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page