Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

COMPLETARE TRISTA LA UN JURNAL DIN 1949 ; CRITICA DE DIRECTIE A LAMURIRII SI DUMIRIRII (1)



 In memoria  generatiei de confrati mai mari, cea a lui  Mihu Dragomir,  Dimitrie Stelaru, Neculai Tautu, George Dan,Tudor Musatescu, Geo Dumitrescu, Radu Boureanu, Ghita Dinu, Lucian Grigoresccu, Ion Vlad, Spiru Chintila, Petru Dumitriu, Gellu Naum, Laurentiu Fulga, Sasa Pana, Radu Tudoran, Alexandru Balaci, Mati Aslan, Eugen Schileru, Nicolae Margeanu, Nicolae Crisan, Nicolae Jianu, Mircea Marc, de la care am apucat sa invat ceva din lupta cu poncifele vremii.

Era o iarna trista si-o atmosfera de teroare. Tata fusese radiat din baroul avocatilor si lasat fara nici un venit fiindca facuse politica liberala, mama, din nici un alt motiv decat ca sotie a lui, nu mai era medicul spitalului ci batea drumurile la niste dispensare de pe Canal, unchiul meu episcopul fusese ucis in mod criminal, un alt unchi scos din randurile armatei, iar cativa dintre profesorii mei de la liceu arestati sau mutati pe la scoli de cartier de unde fusesera la noi avansati invatatorii. Cei care luptasera pentru putere mai multi ani, consolidandu-si-o in 1948, ii pedepseau pe adversari rasplatindu-si sustinatorii cu functiile acelora, asa cum pe planul literar catre care eram atenti noi, tinerii cu aspiratii, poezia lui Arghezi fusese decretata „a putrefactiei”, A. Toma era facut academician si poet national, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Gib Mihaescu, rafinamentele teatrale ale lui Camil Petrescu dispareau complet, lasand ca singur monument abilitatea politica a lui Sadoveanu, avangardistii ca si misticii si nationalistii erau declarati indezirabili ca si Bacovia, Blaga sau Ion Barbu, iar revistele literare capatau titlurile entuziasmului proletcultist fiind incredintate unora care isi dovedisera angajamentul si admiteau controlul direct de partid. Acest control era exercitat de activisti care invatasera sa te inghete cu autoritatea tovaraseasca impreuna cu unii mai sfatosi ce se pretindeau scriitori ai clasei muncitoare, care ne spuneau noua povesti din ilegalitate, iar apoi au inceput sa le scrie spre a se fictiona o activitate subversiva si prosovietica ce nu existase decat prin agenti provocatori trimisi direct, dar care, pe urma, tot circulandu-si povestile prin propaganda fortata, a fost preluata si consfintita in paginile de istorie propriu zisa, a carei transformare incepuse sub un nume dubios ce semna Mihail Roler. Acesta parea a fi, la un moment dat, cel mai important factor ideologic, fiindca si interpretarea istoriei era un important factor determinant de ideologie, avand jaloanele clare ale materialismului istoric, iar istoricii dand interpretari convenabile si pretandu-se la falsificari au avut intotdeauna functii importante in cenzura si indrumarea de partid.
 Comandamentelor lui Roler, sau ale grupului de politruci din umbra pe care el ii reprezenta, i se supuneau cei impusi specialisti pe categorii de istorie, respectiv, in istoria literaturii si in modul cum epurau din  biblioteci si scoli vechea literatura impunand cateva lucrusoare reusite mai mult tematic decat artistic de catre vechea generatie atrasa si tentata prin bani si prin faptul ca foiletonistica literara de partid scria despre asemenea „opere de tip nou” mai multe pagini laudative decat insumau ele in intregime. Iar noi, cei care debutam, eram manati direct spre „izvoarele curate ale literaturii ruse si sovietice” din care o editura apecializata: „Cartea Rusa”, publica mai mult de doua traduceri pe zi, cat era marea productie a celebrului „Doubleday international”. Diriguitoarele acestei edituri, basarabence care gazduisera agenti bolsevici, prin rolul de tiitoare fiindu-le recunoscut statutul de ilegaliste, lucrau si direct la CC, cum se-ntampla si cu indrumatorii revistelor. Erau cu totii niste aparatcici, decidenti importanti pentru domeniul creatiei literare si artistice, atata vreme cat noi nu-i vedeam pe cei de mai sus, care dadeau „linia”, adica indicatia adulata cu religiozitate. Erau niste cvasi-intelectuali pusi drept control de partid asupra revistelor, editurii (ca era doar una: Editura de Stat, devenita apoi EPL), catedrelor universitare, sidicatelor din arta sau uniunilor, ei fiind "legatura" de la care liderii obstilor alesi dintre artisti care-si dovedisera colaborationismul „luau linia” pe care trebuiau sa o aplice, adica directiile pe care iti puteai vedea lucrarea publicata si se putea castiga un ban.
De aici au facut asemanarea cu acel concept al „criticii de directie” aplicat in istoria literaturii si a artelor pe cu totul alte criterii estetice; le-a placut formularea si s-au autointitulat astfel intarindu-si si mai mult dictatura ideologica. Pentru ca una era sa te numesti activist care se baga printre muncitori facand-o pe populistul si obligandu-i sa strige lozinci sub supraveghere si alta sa fii critic de directie ca marii boieri academicieni de pe vremuri. Asa ca si-au luat in serios acest titlu, au inceput sa-si scrie indrumarile ideologice tot cu acelasi limbaj de lemn, dar cu titlurile pompoase ale criticii de directie, facand din ele articole de fond si de orientare, analize de specialitate si chiar cursuri. De multe ori ei le dictau altora, ceva mai cititi, care le rescriau mai corect si astfel numarul „criticilor” se inmultea necontenit devenind la fel de multi ca si creatorii propriu-zisi, fiindca articole de indrumare, repetand mereu aceleasi lozinci, se scriau mai usor decat beletristica, fie ea si schematica. Astfel, numarul de autori de articole si articolase inmultindu-se, se marea si obstea breslelor. Pentru ca si ei, autorii acestora, se osmozau intre timp cu obstea respectiva, deveneau membri ai ei, directori de publicatii, sefi de catedre, editori, respectivele institutii ne mai fiind doar indrumate de partid, ci erau si confiscate din exterior, si cu instructorii de partid intrati in interior. De unde, acestia puteau fi alesi in functii de conducere; iar, cu ei in frunte, asociatiile profesionale deveneau direct esaloane ale productiei propagandei de partid in domeniu. Masei de creatori i se transmitea astfel, direct, comanda sociala, iar activistii de partid luand  fraiele criticii, exercitau controlul de la fata locului. Mult asteptatul foileton al cronicii de specialitate care facea in cateva reviste saptamanale evaluarea creatiei era, de fapt, analiza de partid exercitata in virtutea acestui control; iar selectia studentilor pe care aparatcicii ajunsi sefi de catedre si-o faceau pe criteriile lor, ajutandu-i tot pe aceste criterii sa debuteze sau sa avanseze la studii in URSS, asigura dezvoltarea si perpetuarea sistemului.
Din acest motiv, generatia mea s-a format cu totala neincredere, daca nu chiar si cu teama in privinta criticii literare, acest sentiment dainuind pana cand miscarea browniana mai presus de principii a creat, atat de bine infipte in realitatile societatii socialiste, gasti de interese meschine si sforarii tovarasesti, de vreme ce „organele” vegheau si mari lovituri mafiote tot nu se puteau da. Atunci, cei care au inceput a se inhaita in gasti, s-au aplecat si au devenit mai ingaduitori cu cei din „aparatul critic” care le faceau interesele, cu mai mult sau mai putina voie de la partid, adica de la tovarasii care devenisera intre timp critici de directie intrand in interiorul obstilor noastre. Si, astfel, cand s-a infiintat Uniunea Scriitorilor, cu Sadoveanu, formal, presedinte, unul dintre cei trei secretari a fost ales Novikov, rus din Cetatea Alba sau Odessa, arestat ca student matematician la Iasi, trecut prin Doftana si ajuns activist, translator la CC a inaltelor convorbiri in limba rusa pe care o stia mai bine decat romana poticnita in care scria. Dar, in conditiile in care fostul social-democrat Ion Pas era pus ministru doar de forma, fiind unul dintre cei docili care acceptasera absorbtia la comunisti, Novicov mai gira si functia de secretar general la Ministerul Artelor, condus de fapt de secretarul general Nicolae Moraru care, tot asa, vorbea romana cu accentul din copilaria mahalalei alogene din Tighina; si, tot Novikov, mai facea rotiri la conducerea oficiosului „Flacara” al Uniunii Sindicatelor de Artisti, Scriitori, Ziaristi cu Ion Vitner, dentist bucurestean trecut pe la avangardistii carora le facea plombe si extractii si ajuns activist prin "Ajutorul rosu". E vorba de acelasi Vitner  care a preluat la litere catedra de unde era inlaturat George Calinescu, drept buna lectie pe care o primea fiindca le cantase in struna ajungand deputat de partid satelit  mic-burghez in primele Adunari Nationale, la alegerile carora, urnele s-au carat cu tancuri sovietice.

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page