Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE – EMINESCU !

Al Florin TENE



Motto: „Crist a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evangheliei ei.” (Mihai Eminescu)

Cand se cerceteaza cu acribie opera unui poet ca Eminescu se cauta intelesuri, sensuri, forme, ambiante, se incearca de fapt parafe alaturi de cel ce semnase simplu dar dramatic la viata sa, creatorul. In situatia noastra actuala cand poetul este analizat cu admiratie, ori cu indoiala, ajungandu-se pana la denigrare, ma duce cu gandul la ce spunea autorul „Sarmanului Dionis”: „Ce-au fost romanii pe cand eu n-am fost, ce vor fi ei cand eu n-oi mai fi?”
Aprecierea, respectul, adoratia, admiratia sau contrarele lor cauta cu ustensile pe masura celui ce incepe arheologia poetica eminesciana. Superlativul ar fi atins in conditiile, si numai atunci, cand cel ce studiaza si analizeaza vestigiile scoase la suprafata are mai mult decat ochiul atent, este de buna credinta, decat stiinta unei astfel de arheologii, cand insasi cercetatorul re-creeaza. Caci  aceasta ni se pare a fi specificul: se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despartit de viata sa si mediul social-politic in care si-a desfasurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii romane. Se re-creeaza  un Eminescu recunoscut, trebuie, in aceste conditii sa ni-l amintim prin ce a lasat in urma sa, inclusiv si prin marturiile contemporanilor sai.
In lumea incarcata de simboluri ale antichitatii helene, Luceafarul simboliza calauza calatorilor spre lacasurile zeilor. In cautarea Luceafarului poetul isi strabate in felul sau viata. Ceea ce ne dezvaluie noua este prin forta sa de a stapani Pegasul la modul sublim, de a sti sa-l faca sa poposeasca, pentru contemplatia a ceea ce zareste, sau dimpotriva, de a-l indemna sa galopeze napraznic intr-un vartej de lumi interioare ale eului. Astfel isi realizeaza Eminescu partea sa de magie. Catalina visa la Luceafarul „Langa fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta”. Acest poem eminescian este inspirat de un basm publicat de folcloristul R.Kunish, al carui fond de idei se bazeaza pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu si lumea marginita.
Coborarea la realitatea pamanteana se face sincopat, de la inaltimea Geniului la iubirea pamanteana dintre Catalin si Catalina. Si daca, magic, Eminescu creeaza o magie tainica si locuri pe masura, ele au trasaturile realului care il inconjoara si pe care il strabate. Nu se intampla sa avem feerice nopti. Ele exista in realitate, Eminescu le transfera doar din epoca sa in Arta: „Noaptea potolit si vanat arde focul in camin;/ Dintr-un colt pe-o sofa rosa eu in fata lui privesc,/ Pan-ce mintea imi adoarme, pan-ce genele-mi clipesc?/ Lumanarea-i stinsa-n casa… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noptea). Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cand se evoca precum: „Dar nu vine… Singuratic/ In zadar suspin si sufar/ Langa lacul cel albastru/ Incarcat cu flori de nufar”. (Lacul). Poezia eminesciana este, inainte de toate, un climat al Spiritului si apoi un climat al Cuvantului, al Inteligentei si Visarii, prin Cuvant.
Incepand cu ridicarea bustului Eminescu din Botosani, in anul 1890, a bustului poetului din Dumbraveni, jud. Botosani, in 1902, a aparitiei cartii „Omagiu lui Mihail Eminescu”, la Galati, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefata de A.D. Xenopol, urmata de manifestari culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului National in aproape toate orasele mari din tara. Si de atunci in fiecare an la 15 ianuarie si 15 iunie comunitatile localitatilor noastre il comemoreaza, depunand flori la statuile lui, organizandu-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de doua ori pe an la statuile lui nu sunt o forma de piosenie fata de o personalitate ce merita sa o numim „Sfantul Literaturii Romane”!? Eminescu in acest rastimp a devenit in memoria noastra culturala un brand. Atat prin geniala sa opera dar si prin destinul sau martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar daca, in zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problema, afirm si eu precum D.Vatamaniuc: „E foarte bine ca avem o problema Eminescu”. Acesta sa fie motivul ca Eminescu a devenit Poet National pe baza emotionala? Ma gandesc ca la un romanism cu o recunoscuta bascalie a desconsiderarii de sine, Eminescu poate sa capete, cum spunea Eugen Ionescu, in 1932, un „rol de figurant in cultura”. Sunt destule incercari de deconstructie a mitului  eminescian, insa nu a fost gasit un inlocuitor. A incercat N. Manolescu sa-l impuna pe Mircea Cartarescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a ramas "o forma fara fond."
Vor mai fi multe incercari de demolare a statui lui Eminescu, insa opera lui este si va ramane un spatiu al ritmului. Este o respiratie creatoare prin limba romana. Iar literatura noastra expira si inspira prin acest mare poet. si, cand vorbim de geniul lui Eminescu si opera lui ca aspiratie catre Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existentei umane, de a integra cat mai perfect cu putinta ritmul lor esential intr-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevar a generalului. Literatura Romana a avut mare noroc cu acest poet nascut la Ipotesti. Ritmul celui ce creeaza ramane in opera sa. Un ritm devenit culoare, contur, sunet. „Numai cand ritmul devine singurul si unicul mod de a exprima gandul, numai atunci exista poezie. Orice opera de arta nu este decat un singur si acelasi ritm” spunea Holderlin in convorbirile sale cu Sinclair. Iar valoarea filosofica a operei eminesciene consta in efortul sau de a investi umanul cu eternul, pieritorul cu nepieritorul, relativul cu absolutul. Si astfel, oricat ar parea, Eminescu nu poate sa fie abstras din timpul sau si din spatiul sau. Judecata operelor sale trebuie facuta in acest context. Valoarea operei eminesciene nu consta atat in ce si cat a putut sa cuprinda in sine din absolut, ci in tensiunea spirituala cu care s-a dorit acest lucru, in ceea ce numim zbaterea poetului, arderea sa launtrica. Pentru ca tensiunea spirituala naste intrebari, iar acestea vis-à-vis de existenta sunt hrana necesara cunoasterii. Opera eminesciana este o implinire pentru el si pentru Literatura Romana si este cu atat mai mare, cu cat constituie o implinire ulterioara.
In opera lui Mihai Eminescu, prezentul este implicat. Ea depinde de gradul in care prezentul si viitorul este implicat, ca opera eminesciana sa apartina ea insasi viitorului. Eminescu nu a fost un singuratec, dar el este un singular in literatura noastra. Originalitatea operei eminesciene consta intr-o stiinta a mijloacelor artistice si o constiinta creatoare. De aici provine tot zbuciumul sau, toata lupta sa pentru largirea marginilor cunoasterii, toata acea rasucire centralizata a eului sau, lansand in Univers franturi de creatie si existenta. Este zbuciumul profund pe care il destainuia Eminescu: „In orice om o lume isi face incercarea/ Batranul demiurgos se opreste-n van;/ In orice minte lumea isi pune intrebarea/ Din nou: de unde vine si unde merge floarea/  Dorintelor obsure sadite in noian” (Imparat si Proletar).
Existenta eminesciana este o existenta intru Poezie. Dar sa nu uitam ca Poetul a fost si un jurnalist de exceptie. A abordat, in articolele publicate, mai ales in Timpul, mai toate temele ce framantau sociatatea romaneasca in timpul sau. A publicat articole: filosofice, economice, sociale, politice etc. Marele poet a publicat zeci de articole in apararea Bisericii Ortodoxe Romane. I.P.S. Nicolae Corneanu spunea in acest sens: „Marele nostrum poet a fost un crestin authentic, ceea ce rezulta din viata, ca si din opera sa. Poeziile, proza si publicistica sa sunt o marturie in acest sens. Se poate insa vorbi si despre relatia lui Eminescu cu teologia? Cand zic teologie ma refer la stiinta teologiei, adica la un interes pe care l-ar fi aratat Eminescu cercetarilor teologice. La acest capitol opera lui literara nu ne poate ajuta, in schimb ne imbie marturii aproape neasteptate manuscrisele constand din mii de pagini, unele investigate, altele cercetate si comentate, altele inca necunoscute” (Eminescu, Ortodoxia, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003).
In 1871, in august, a fost organizata Marea Sarbatoare de la Putna, la care a participat si Eminescu impreuna cu Slavici si unde Xenopol a tinut o importanta cuvantare. Aceasta serbare era prilejuita cu ocazia implinirii a 400 de ani de la zidirea Manastirii de catre Stefan. Serbarea trebuia sa se tina in 1870 dar din cauza razboiului franco-german a fost amanata cu un an. Scrisoarea catre D. Bratianu din 3-15 august 1871 este un document insemnat pentru cunoasterea stadiului la care ajunsese Eminescu in dezvoltarea sa sufleteasca si intelectuala. In perioada organizarii serbarii de la Putna Ion Slavici ii spunea ca multi se vor pune de-a curmezisul actiunii. Insa Eminescu ii raspundea: „Dai fara mila in ei!” Cu aceasta ocazie poetul a publicat un articol in „Timpul” in care spunea, printre altele, ca Stefan aparatorul Moldovei si al crestinatati este un sfant al Bisericii noastre stramosesti. Prin noiembrie in acelasi an un ziarist anonim scrie in publicatia liberala „Democratul”, atacandu-l pe Poet, spunand ca „Domnul Eminescu ne-a obijnuit cu nebuniile sale publicate in Timpul. Cu ocaziunea sarbatorilor de la monastirea Putna acest domn a indraznit sa-l numeasca sfant pe Stefan cel ce la manie a taiat capete.” Dupa atatia ani, care dintre cei doi, Eminescu si ziaristul de la „Democratul”, si-a exprimat  nebunia? Dupa cum se vede Mihai Eminescu, in aceasta situatie, a avut dreptate. Stefan cel Mare si Sfant a fost canonizat de catre Biserica Ortodoxa Romana. Sunt sigur ca propunerea noastra ca Eminescu sa fie canonizat, peste ani, v-a fi acceptata de Biserica Ortodoxa.
Prin opera si viata sa Eminescu a avut, totusi, „o… rasplata jertfei sale: cunoasterea. Acum el va afla ca ingerul – simbol al desavarsirii, al puritatii - nu este in iubita, ci tot in el; ca el nu avea nevoie sa se inalte prin ea, ci ea, fiinta de lut, ar fi trebuit sa nazuiasca spre culmile spiritului pe care-l stapanea el”. (Zoe Dumitrescu-Busulenga). Sistemul gandirii poetice disimuleaza realitatea, cata vreme gandirea poetizanta numeste o realitate.
Opera lui Eminescu este o chemare lansata, o invitatie disimulata, o invitatie disimulata, spre Intrebare, spre neliniste. Raspunsurile sunt un acum, cu sensul spre ceea ce va fi. Implicarea viitorului da impresia pentru poet de a fi deja un stapan virtual al unui timp viitor. Sensul spre Eternitate se implineste astfel. Opera poetica si publicistica eminesciana trezeste latente spirituale. Ea se identifica uneori cu speranta, caci speranta este si ea o tensiune spirituala spre viitor. Opera lui Eminescu este o reasezare de lumi. El este un ritm aparte in poezia moderna. El este propria sa poezie. Caci el este, vesnic, Poetul.

Al Florin TENE,
Cluj-Napoca,
11 ianuarie 2013

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page