Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

IN MEMORIAM „DOINA SI ION ALDEA TEODOROVICI"

   

BASARABIA – pamantul pe care secera ascutita a mortii a sugrumat firul atator destine neimplinite…

BASARABIA – locul unde lacrima cerului isi rasfrange tacut durerea in obrazul brazdat de ani al lutului stramosesc, iar soarele rasare din vesnicia lui fixa spre a-si gasi asfintitul in arsita osemintelor colbuite de timp si de istorie…

„Viata fiecaruia, spune Poetul, este, mai mult sau mai putin, o ruina printre ale carei daramaturi trebuie sa descoperim ceea ce Omul ar fi trebuit sa fie." Dar noi, cu vibratia patimasa a pacatului din sange si cu nestatornicia putinului de suflet ramas neostoit in inima, ne trecem singuri si firavi prin albia propriului destin, ca sa murim in fiece zi si in fiece noapte cu intensitatea cu care ne topim luminile sortii in potopul de intuneric al anilor nemilos de cranceni…

Se pare ca binele si raul se afla, uneori, atat de aproape unul de altul, incat ajung sa fie asemanatoare, la un moment dat, cu doua linii concurente care, desi pornesc din origini diferite, sfarsesc prin a se gasi in acelasi punct, incat totul devine, intre faliile trecerii de aici, intocmai unei geometrii ascunse a umbrelor firii, care zboara si plutesc in vazduh ca un vis cautand implinirea.

In multul de vreme pe care Dumnezeu ni l-a daruit cu dragoste spre a fi noi insine, tavalugul greu al tancurilor cotropitoare a incercat sa stearga din pantecele rotund al constiintei ideea fundamentala a obarsiei noastre spirituale, aceea ca, oriunde ne-am gasi, de o parte ori de alta a curgerii unei ape, noi, Romanii, nu suntem altceva decat urma milenara de talpa geto-daca si sunet neadormit de corn musatin. Trunchiul viguros al natiei romane din stanga si din dreapta susurului de Prut a fost sa fie injunghiat de atatea ori la fiece pas al istoriei sale vitregite de gloantele ucigase ale dictatelor straine, iar litera vechilor de Dumnezeu date cazanii ingropata cu vadita cruzime in timpul descompus al uitarii de catre ordinele barbare din lagarele de concentrare imperialiste.

Multimea de suflete Stefane, cazute pentru nesupusenie slugarnica in anii din urma ai istoriei noastre, s-au daruit exemplar pe ele insele si indeajuns de mult sagetilor otravite ale mortii, pentru ca unitatea si independenta statala sa nu mai sufere iara lantul de ingenunchieri fortate in fata sortii amare. Sa nu fi inghitit pamantul reavan al Moldovei atata sange nevinovat si „judecati de valoare" emise sub presiunea armelor sa nu fi ranit ele trupul obosit de lupte si de ciuntiri repetate al Basarabiei, pentru ca aceasta tara sa se afle, inca, sub teroarea ideii de a nu fi, o data pentru totdeauna, stat suveran romanesc, stapan pe sine insusi, pe cultura si pe istoria lui, pe limba inaintasilor sai, neaservit altor structuri ideologice care au indraznit sa-i stearga din memoria colectiva, bucata cu bucata, pasii solizi ai civilizatiei sale indepartate ?!…

Tributul de carne si de aur smuls noua cu atata salbaticie de catre vecinii aflati geo-politic la toate intretaierile de drumuri ale istoriei nu a fost el, oare, indeajuns ca sa „platim", o data pentru totdeauna, dreptul nostru la libertate si la fiinta nationala, in fata fortei unui destin configurat, de-a lungul trecerii timpului, de catre iresponsabile puteri decizionale de conjunctura cu usurinta copilului care trage, la intamplare, o dunga cu batul in nisip ?!… Sa se fi infipt pumnalul durerii atat de puternic in osul neamului romanesc de dincolo de Prut, incat verbul „a rasari" sa nu isi mai gaseasca, niciodata, semantica lui precisa si stilizata in scrisa oricarui roman dornic sa glasuiasca in limba stramosilor lui algoritmia focului sau interior?!…

Nu e de ajuns, oare, ca tarana Moldovei, spulberata navalnic de vanturile istoriei nedrepte si controlate haotic de structurile politice din afara granitelor sale, a rabdat si continua sa rabde defaima numelui de a fi pamant romanesc, in ciuda faptului ca tanguirea jalnica a bocetului mioritic ori profunzimea aparte a versului eminescian patrund in tot locul atat de la fel si de unic?!…  

Basarabia – spatiul unde painea se aseaza, in fiecare zi, pe stergarul suferintei, iar tacerea este singura cale de a vorbi corect romaneste… Limba nationala a devenit cu timpul un soi de incalceala lingvistica primitiva, din meandrele careia cu greu mai poti iesi… Abecedarul primelor semne latine aproape ca nu exista nici astazi in casele copiilor de dincolo de Prut…

Cotitura anilor ’90 avea sa insemne punctul de inflexiune decisiv gravat pe frontispiciul cartii de istorie a Moldovei. Nicicand cuvantul suveranitate nu fusese mai abitir asezat in urletul dezlantuit al multimii, ca pe 27 august 1991, cand firul  evenimentelor din Basarabia se depana, parca, mai cu repeziciune din ghemul incalcit al destinului sau.

Eminescu si domnitorul musatin de la Putna au reprezentat si atunci, si vor reprezenta intotdeauna, reperele axiologice fundamentale ale romanitatii basarabene. Eminescu – geniul nespatiului si al netimpului lumesc, lumina fiintei si a nefiintei la un loc, a fost, este si va fi sinonimul fara de vreme al sufletului incarcerat sau nu al tuturor celor aflati pe oricare margine de pamant romanesc…

„Rasai" din verdele graului si din durerea lacrimei era ruga inaltata in acei ani altarului vesnic al limbii romane de catre Doina si Ion Aldea Teodorovici. Focul neintrerupt al staruintei in absolutul iubirii unice este ceea ce a facut din aceste doua personalitati creatoare singurul licar spiritual in biserica sufletului acelor vremi, care a sfasiat frontierele absurdului istoric si a aprins flacara eterna cuvantului din care a luat plamada spre coacere si devenire.

Augustul lui 1991 putea sa aiba o alta soarta. Dar, inca o data, a cata oara, insa, destinul, crud sau nu, a dorit ca Moldova sa mai astepte putin. Faptele acelui an au dat doar semnalul unei batalii, care avea sa moara din fasa cu disparitia tragica, intr-un dubios accident rutier a sotilor Doina si Ion Aldea Teodorovici.

Oare, bucuria de a-ti canta sufletul in armonia propriei tale limbi, sa ajunga sa fie punctul final al unor destine aflate pe panta suitoare a parcursului lor firesc ?!… Chiar se poate trage linie si constata ca batalia pentru libertatea de a fi tu insuti in tara de bastina, la finele a doua milenii de la nasterea christica si in conditiile unei mentalitati social-politice si culturale avansate, nu reprezinta nimic altceva decat semnul distinctiv al caderii in prapastia nemiloasa a mortii si atat ?!… Cate jertfe fara de rost ar mai trebui sa existe pe drumul zagazuit al istoriei romanilor, pentru ca specificul nostru sa intre, o data pentru totdeauna, pe fagasul sau randuit si cata roseala de sange ar mai fi necesar sa inghita intre clipocelile lor tanguite Prutul si Nistrul, pentru ca Basarabia sa fie intr-un final declarata stat romanesc de sine statator, iar locuitorilor ei sa li se spuna ceea ce sunt, de fapt, de sute si sute de ani, ROMANI ?!…

Poezia spiritului romanesc in Moldova este in totalitate astazi inecata in sunetul diabolic al intunericului contemporan. Ceata hidoasa in care se traieste dincolo nu se leaga nicicum de izvoarele muzicii interioare a verbului eminescian, totul plutind intr-o lehamite a existentei de unde cu greu se mai poate iesi.  

Nimic mai sfant ca dangatul de clopot de la Manastirea Sucevei, care trezeste din strafunduri sufletul musatinului odihnind intr-insa, pentru ca el sa fie auzit cu deslusire,  in cele mai intime profunzimi ale sale, si pe celalalt mal romanesc.

Sufletul Doinei si al lui Ion Aldea Teodorovici, amandoua ucise in numele ideii de a fi ROMAN, zabovesc si acum printre noi in murmurul teiului eminescian si-n frunza, care plange in taina sacrificiul lor absolut...

Cata apa va scalda, pentru eternitate, malurile obosite ale Prutului insangerat si cata tarana va fi dusa de vanturi din ogorul stirbit al Moldovei, pentru ca Dumnezeu sa stearga lacrima durerii de pe obrazul palmuit de mana care a facut sa inceteze definitiv glasul acestor doi artisti singulari ai limbii si spatiului romanesc ?!…

Cata noapte va alunga umbrele inserarii si cat rasarit se va aseza molcom peste taina fara sfarsit a trecerii lor atat de scurte ?!… Cate pasari nu-si vor frange aripile in bezna tacerilor fara de capat si cata zadarnicie nu va curge pe apa timpului, pana cand va veni si clipa cea din urma a regasirii in Dumnezeul uitat si schingiuit zadarnic ?!…

Cata durere va umple vadurile moldave, pana cand se va ajunge la dimensiunea constiintei ca aici si dincolo nu exista si ca Cel de Sus a izvorat din Fiinta Sa Prutul, nu pentru a semana moarte, ci pentru a naste Iubire ?!… Dumnezeu stie si numai El...

MAGDALENA ALBU

Iunie, 2009

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page