Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

INTERVIU CU MAESTRUL FRANCISC VALKAY, BALERIN, COREGRAF, REGIZOR SI PROMOTOR CULTURAL





George ROCA: Domnule Valkay, este o mare bucurie pentru mine acceptul de a-mi dezvalui elemente interesante din viata dumneavoastra, viata unui mare artist care si-a petrecut pe scena cea mai mare parte a vietii. De aceea vom incerca sa facem din acest interviu o oglinda de prezentare a vietii si activitatii dumneavoastra. Sa incepem cu primii pasi. Unde v-ati petrecut copilaria, cine v-a indrumat si motivat atractia pentru arta coregrafica, unde si cand s-a intamplat acest fenomen. Cine v-a fost primul profesor de balet, unde a fost sala unde ati executat primii pasi artistici, ce pregatire speciala a fost necesara pentru a deveni balerin... As dezvalui si un secret pe care l-am aflat de la o buna prietena: „In memoria Timisoarei este mentionata existenta, prin anii ’40, a scolii de Dans de Societate «Karol Valkay»”. Are cumva legatura cu familia dumneavoastra, cu numele dumneavoastra?

Francisc VALKAY: Domnule Roca, incep sa va povestesc ceea ce s-a intamplat cu mine in cei 72 de ani de viata, chiar de la inceputuri, de la acea frumoasa perioada a existentei, copilaria. As putea spune chiar ca a fost incomparabila cu restul vietii. O perioada in care puritatea si delicatetea firava a trupului uman isi pune pecetea pe fiecare zi.

 M-am nascut intr-un cartier celebru al orasului Timisoara, cartierul Fabric, care in acea perioada a anilor ’40 era intr-o infloritoare existenta. Acolo puteau fi intalniti cei mai eruditi aristocrati si boieri ai orasului. Acolo a existat acel ferment de creatie sociala iar  nivelul de trai, de vietuire, era deosebit de onorant.

Sunt nascut intr-o familie in care bunicii mei erau cofetari, cunoscuti coafori, cunoscuti croitori ai cartierului, deci oameni avuti. Eu, pierzandu-mi mama la 5 ani, am fost rasfatatul acestui mare clan si am avut parte de o copilarie in care nu mi-a lipsit nimic. Am crescut intr-o familie in care se vorbea germana, maghiara, fiind dus de mic copil la biserica, iar bunicile au fost cele care m-au initiat in arta si tainele teologiei. Am fost chiar si ministrant in minunata biserica a cartierului Fabric, Biserica Millennium, una dintre cele mai frumoase biserici ale orasului, o monumentala biserica construita intre anii 1750-1772. De acolo am fost inscris la o scoala particulara maghiara unde erau copii bine categorisiti in societate. Aici mi-am petrecut primii 4 ani de scoala in limba maghiara, si am avut parte de profesori eminenti.

A urmat  sumbra perioada a razboiului, apoi invazia sovietica care a maturat din calea ei, si desigur si din Timisoara, tot ceea ce s-a chemat civilizatie si bun simt. Tatal meu avea o scoala renumita in oras, o „scoala de dans si bune maniere”, in care au excelat eleganta si bunul simt... dar dupa „acea trecere” a trupelor rusesti i s-au furat inclusiv oglinzile venetiene din sala de dans si chiar si parchetul... pentru fi ars in sobele din cazarma. Acestea sunt amintirile negre pe care mintea mea le mai tine minte intr-o neuitare, pentru ca am fost inoculat cu o culoare cenusie... de aceasta furtuna care s-a abatut asupra Romaniei si deci si asupra orasului Timisoara.

George ROCA: Intr-adevar, sumbre amintiri! Pacat! Imi pare rau... Sa alungam tristetea pricinuita de acele vremuri cu o intrebare mai putin dureroasa. Dupa multe ore petrecute la „scoala de balet” in ce moment si dupa cat timp ati fost remarcat ca viitor artist care promite? Care a fost primul impact cu publicul?

Francisc VALKAY: In scoala tatalui meu am cunoscut farmecul dansului, un dans total diferit, pe care eu l-am practicat mai tarziu si caruia m-am dedicat, acel dans, acea miscare care se executa riguros pe o anumita muzica. Una din conditiile dansului este sa fii disciplinat, sa asculti o muzica si sa-ti imaginezi miscarea ca un sentiment aerian al compozitorului care a emis un gand pe o partitura.

Apoi s-a infiintat in oras un liceu de coregrafie - datorita culturalizarii fortate impusa de invazia sovietica - care a introdus fortat baletul rusesc ce era in acea perioada intr-o inflorire fara precedent. Dupa tipicul scolilor rusesti s-a infiintat in Romania o pleiada de licee de coregrafie pentru pregatirea viitorilor balerini ai teatrelor de opera, si ele infiintate dupa un tipic sovietic. Am fost printre primii elevi alesi ai acestui liceu, datorita numelui tatalui meu, dar si datorita calitatilor muzicale, de ritmica, de miscare, de concentrare pe care mi le-au descoperit profesorii.

George ROCA: Consider ca pregatirea dumneavoastra artistica a evoluat in timp... si ati ajuns sa fiti preocupat din ce in ce mai mult dans. V-ati inscris la o scoala de specialitate. Ati fost discipolul unor profesori, sau hai sa le zicem, maestrii coregrafi renumiti. Puteti sa ne dati cateva detalii?

Francisc VALKAY: Primii ani au fost neinteresanti. A sta cu fata la perete si a exersa rigurozitatea pasilor a fost plictisitor de cele mai multe ori. Nu am descoperit un cat de mic farmec al cuvantului „dans”. Primii ani sunt cei mai grei, mai neinsemnati, mai sterili, fara a-ti capta interesul sa participi trupeste sau spiritual la pregatirea ta pentru dans. Cu toate acestea ei sunt cei care pun bazele unor solide cunostinte pentru calitatea de balerin, de artist complex, de dansator sau creator de coregrafie.

Primul meu profesor, Vasile Fonta, un cunoscut dansator al orasului Timisoara, a fost unul dintre elevii preferati ai tatalui meu, Karol Valkay. Mai tarziu, dupa 1957, cand am revenit la Timisoara, am avut sansa ca la 17 ani pe care ii aveam sa fiu coleg de scena cu dansul in destul de multe spectacole. Asta a fost perioada din 1950-1954, perioada scolii de coregrafie din Timisoara. Apoi, in urma unei hotarari, s-au restructurat liceele in Romania, scoala de coregrafie din Timisoara s-a desfiintat, iar majoritatea dintre noi am fost mutati la Bucuresti sau Cluj.

George ROCA: Asa ati ajuns deci la Bucuresti... la Liceul de coregrafie. V-a placut capitala!? De ce nu ati ramas acolo unde zice-se era un loc mai propice dezvoltarii unei cariere artistice. Care a fost debutul dumneavoastra pe o scena de prestigiu? In ce opere ati dansat? Puteti enumara cativa colegi?

Francisc VALKAY: Etapa Bucuresti, 1954-1957, o perioada de mare saracie in Romania, a fost pentru mine ca o cadere psihica. Nu vorbeam romaneste deloc, locuiam la internat. Fata de colegii mei, toti de familie buna, toti la casele lor, aveam acel handicap de provincial si internist. Am suportat foarte multa umilinta pentru necunoasterea limbii romane si lipsa posibilitatii de comunicare. Dar un an mai tarziu, in 1955, am avut prima mea experienta fulminanta in dans. Fiind cooptat printre figurantii marilor spectacole de balet care s-au montat atunci la Teatrul de Opera si Balet din Bucuresti, am avut marea sansa sa fiu remarcat de maestrul Oleg Danovski care m-a distribuit imediat in spectacolul „Fantana din Bahcisarai”. Apoi l-am intalnit pe maestrul Anton Romanovski, un eminent pedagog si una dintre marile personalitati ale baletului european, coleg in marea trupa a faimosul Djaghilev de la Paris.

Si astfel „m-am exprimat” mai mult dansand decat vorbind, avand sansa sa fac primii pasi de incepator pe aceeasi scena, in aceleasi spectacole cu marii dansatori ai Romaniei: Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Pusa Niculescu, Gelu Barbu, Gheorghe Cotovelea, Valentina Massini... Gelu Barbu, venind de la Leningrad, si simtind inflacararea mea, s-a apropiat de mine si cu energia sa pozitiva m-a propulsat pe primul loc in clasa de baieti pe care o avea sub conducere. Asa am ajuns sa dansez in marile spectacole de atunci, baletele „Macul rosu”, „Haiducii”, „Calin” si chiar in „Lacul lebedelor”, in anul 1957. Atunci i-am cunoscut pe maestrii Vasile Marcu, Tilde Urseanu,  care venind de la  Moscova au reprezentat baletul sovietic transpus in Romania. Ei au montat „Romeo si Julieta”, o copie fidela a realizarii baletului Balsoi de la Moscova. Vasile Marcu a montat mai tarziu si baletul „Don Quijote” al carui protagonist am fost in anii mei de glorie.

Scoala s-a terminat, iar cei 3-4 ani petrecuti la Bucuresti mi-au produs foarte multa amaraciune. In afara de placerea dansului si bucuria de a urca pe o scena de opera n-am avut alte satisfactii. scoala mi-a lasat un gust amar, nu mi-a oferit posibilitatea exploziei mele. Pasind insa pe scena Operei Mari din Bucuresti, am simtit ca pasesc pe treptele de aur ale unui dom, ale unui sanctuar, iar scena devine o mare pestera de smarald in care poti palpa chiar cuvantul „fericire”. Niciodata n-am sa uit bucuria de a dansa langa acei mari dansatori care au facut istoria baletului romanesc. A fost o emotie speciala sa ma pot numara printre colegii lor de existenta profesionala si spirituala. Aceasta experienta a adolescentei mele m-a marcat atat de mult incat, revenind la Timisoara in anul 1957, am incercat sa reinnoiesc tot baletul timisorean prin prisma celor vazute, invatate si gandite la Bucuresti. Etapa Bucuresti a anilor 1954-1957 a fost pentru mine ca si cea a unui exilat pentru care singura si marea bucurie era scena Operei.

Am lasat in urma Bucurestiul cu extraordinar de frumoase amintiri artistice, fara nici un regret, doar acela de a renunta la cadrul artistic atat de elevat cum a fost Opera Nationala, sau Teatrul de Opera si Balet cum se numea atunci si care isi pastreaza si acum maretia si spiritul pentru care a fost cladit si gandit... A fost un edificiu istoric pentru ca odata cu constructia lui a inceput marea si sublima istorie a repertoriului de balet romanesc faurit de elitele pe care le-a avut. Acei maestri care au invatat in Uniunea Sovietica au adus cu ei acel moment de inceput fara de care nu se putea. Romania, pana atunci, nu era pregatita cu specialisti in arta coregrafica pentru a cladi acele nume de titluri care s-au montat la Bucuresti. Pe rand, de la „Lacul lebedelor” al maestrului Oleg Danovski, s-a montat „Romeo si Julieta” si baletul „Giselle” in coregrafia maestrului Vasile Marcu, iar mai tarziu „Floarea de piatra”, in aceeasi coregrafie. Toate erau adaptari ale lucrarilor originale prezentate pe scena Teatrului Balsoi din Moscova.

Un asemenea edificiu, o asemenea atmosfera si un asemenea anturaj parasit lasa un gol pe care cu greu il poti atasa unei existente al unui alt inceput. Am revenit la Timisoara cu emotia profunda a scenei bucurestene, cu mandria de a fi fost coleg de scena cu Irinel Liciu si Gabriel Popescu care din pacate s-au stins din viata si cu experienta acumulata alaturi de un ansamblu care se pregatea in trei sali de balet in care se lucra concomitent la mai multe spectacole.

George ROCA: Nu dupa mult timp dupa terminarea liceului bucurestean ati devenit maestru coregraf al Operei din Timisoara. Cum a fost posibil? Erati totusi atat de tanar... stiu ca tot in aceeasi perioada ati lucrat in paralel ca balerin si regizor la Televiziunea Romana din Bucuresti. Inseamna ca talentul dumneavoastra a fost apreciat si de specialistii in materie din orasul copilariei. Ce ne puteti povesti despre aceasta perioada. Ma refer la legaturi, spectacole, merite, colaborari si eventual cateva amintiri demne de consemnat. Care a fost impactul reintorcerii in urbea natala?

Francisc VALKAY: Timisoara anilor 1957 a fost pentru mine un nou inceput, a fost o alta experienta. A inceput viata mea palpabila pe marea scena a baletului timisorean, national sau chiar mondial. Timisoara mi-a oferit posibilitatea sa dansez in toate productiile de balet care s-au montat acolo. Am fost Siegfried in „Lacul lebedelor” , Romeo in baletul lui Prokofiev, Albert in „Giselle” si lista... este destul de lunga. Un fapt imbucurator pentru mine a fost ca am avut sansa, probabil datorita calitatilor mele sau chiar talentului meu, de a interpreta rolurile opuse in acelasi spectacol. Sa va imaginati ca intr-un spectacol am dansat in rolul lui Romeo, iar in urmatorul spectacol am fost distribuit in Tibald. In al treilea spectacol am dansat Mercutio! Am dansat in strainatate Othello si mai apoi Iago. In „Lacul lebedelor” am dansat toate rolurile barbatesti inclusiv bufonul, inclusiv Rothbart, geniul rau care vrajeste acea fata intr-o lebada alba.

Acestea au fost marile curiozitati si satisfactii pe care mi le-a oferit meseria. Lucru mai rar intalnit... N-am prea vazut dansatori care sa aiba o valenta atat de intinsa in distributia spectacolelor si in aceste roluri diferite. Este o nebunie sa poti sa fii azi Othello si peste o saptamana sa poti sa fii Iago. Lucrurile astea mi-au intarit convingerea ca nimic in meseria mea nu este inutil, sau pregatirea mea care a fost atat de grea la inceputuri si-a aratat intr-adevar marile recompense pe care le-am cerut in timpul copilariei mele. Acestea sunt pagini pe care am dorit neaparat sa vi le spun pentru ca ele au colorat viata mea intr-o paleta extraordinar de mare, cat toate culorile curcubeului si mi-au dat puterea sa insist cu atata peseverenta, efort si atata sudoare  pe acest lemn batatorit care se cheama scena.

Timisoara este orasul in care eu sunt participant la crearea acelui repertoriu mondial de titluri si in care am dansat toate cele trei balete ale lui Ceaikovski: „Lacul lebedelor”, „Spargatorul de nuci” si „Frumoasa din padurea adormita”. N-au lipsit marile titluri „Romeo si Julieta”, Giselle”, „Don Quijote”. Ajungand intr-un anumit varf al pregatirii mele, am inceput sa fiu invitat deseori la Opera din Bucuresti ca solist, dansator, exponent. Partenerele de la Bucuresti au cerut participarea mea alaturi de ele in spectacole si asa am avut sansa sa dansez cu marile vedete ale anilor 1970-1980, ca Magdalena Popa, Ileana Iliescu, Elena Dacian sau Cristina Saru. Cu ele am imbratisat valentele succesului care se cheama „din zi in zi mai bine”, „din zi in zi mai sus”, „din zi in zi mai reusit” decat ai putut sa fii ieri. Aceste succese mi-au confirmat inca o data ca sacrificiile din copilarie n-au fost in zadar. Revin asupra acestui gand pentru ca meseria mi-a oferit foarte multe cadouri, iar aceste participari la spectacole, ca invitat, fac parte din acele memorabile clipe in care simti ca intradevar ai reusit in existenta ta artistica.

Bucurestiul mi-a oferit si in anii urmatori foarte multe bucurii si satisfactii artistice ca o recompensa pentru amaraciunea pe care mi-o produsese cu ani in urma. Dar am plecat din Bucuresti pentru ca mentalitatea mea despre viata, conversatiile mele cu cei din jur erau cu totul altele decat cele existente acolo. Limbajul, cuvintele, forma de viata existente la Bucuresti aveau cu totul alt sens decat cel pe care-l aveau pentru mine. Am fost un mare neadaptat! De cate ori ma duceam la Bucuresti, de infinite ori am ramas inchistat pe strada, in tramvai, in autobuz sau troleibuz, cu dorinta de a ajunge cat mai repede la Opera, sau intr-o sala de balet, sau la televiziune, unde eram invitat.

Baletul din Timisoara, formandu-se cu absolventi de la Bucuresti si Cluj, a ajuns intr-o situatie destul de favorabila pe plan national. Dupa anii ’60, eu avand de partea mea seriozitatea cu care mi-am privit meseria, am inceput sa fiu invitat la Televiziunea din Bucuresti. S-a intamplat pentru prima data in 1961, iar astazi, dupa 50 de ani de activitate in Televiziunea Romana am fost distins cu o „Diploma de onoare” in care scrie negru pe alb ca „Va multumim pentru aportul dumneavoastra scris in istoria Televiziunii Romane”. Este un act pe care l-am primit cu mare plecaciune sufleteasca si care imi aduce compensatia multor nopti nedormite in trenuri, a multor ore petrecute asteptand avioane cu destinatia Bucuresti, Timisoara si aiurea, dar care mi-au oferit sansa sa exist pe scena nationala. Mai tarziu, a fost un om care s-a numit Tudor Vornicu si care a apreciat la maximum seriozitatea si felul in care s-a prezentat baletul din Timisoara sub conducerea mea. El a considerat ca participarea intr-o emisiune de televiziune nu este un ciubuc, o „susanea”, ci trebuie sa fie un act artistic, un act profund, gandit special pentru televiziune. Devotamentul nostru si sinceritatea pe care le-am avut in relatia cu publicul national ne-au adus acest succes de a fi colaboratori ai Televiziunii Romane.

George ROCA: Faceti parte din generatia de aur a baletului romanesc. Cateva cuvinte despre succes, despre cei cu care ati lucrat la Timisoara...

Francisc VALKAY: Pentru mine succes inseamna sa fii rechemat o data, de mai multe ori, in locul in care ai mai dansat. Asta s-a intamplat in foarte multe turnee de-ale mele in strainatate si de nenumarate ori la Televiziunea Romana din Bucuresti. Datorita ei am devenit cunoscut pe plan national, iar baletul din Timisoara a fost favorizat de mai marii Ministerului Culturii care i-au permis plecarea peste hotare, aprobandu-i in anii 1970-1980 turnee in multe tari din Europa. Era ca o recunoastere a muncii noastre de la Timisoara, o recunoastere a seriozitatii cu care am abordat baletul. Noi intotdeauna am considerat ca a dansa este eminamente profund prin crearea unei relatii interumane. Existenta pe scena este precum o conversatie, este cuvantul pe care il spui spectatorului si pe care il primesti inapoi. Acestea sunt marile placeri si favoruri pe care aceasta meserie mi le-a oferit.

George ROCA: Ati facut foarte multe turnee in strainatate, efectiv pe patru continente, in diferite tari ale lumii, din SUA pana in Egipt, din Rusia pana in Mexic, din China pana in Portugalia, sau din Canada pana in India, via Bulgaria. Cum a fost posibil? Care au fost spectacolele reprezentative si teatrele care au organizat deplasarile. Ce amintiri placute aveti de pe aceste scene pe care le-ati cucerit, sunt convis, cu ropote de aplauze? Cred ca ati gustat din plin laurii gloriei supreme...

Francisc VALKAY: Turneele in strainatate le consider cele mai frumoase evenimente din profesia mea. Toate aceste drumuri peste hotare le consider si acum cadouri din partea meseriei. Nu se poate spune prin cuvinte ce inseamna un drum Timisoara – Moscova – Pekin – Coreea. si acum, privind zecile de fotografii de pe peretii casei mele cu Zidul Chinezesc, cu Teatrul Balsoi, cu palatele din Coreea de Sud, imi aduc aminte de specificul relatiei dintre artist si omul asiatic. Ei se apropiau de europeni ca de niste idoli, niste zeitati care au venit sa le arate ceva ce la ei nu exista. Eu am pasit cu destul de mare emotie in marile orase ca Pekin, Shanghai, Seul, Canton, in partile Extremului Orient, sperand si asteptand sa vad o alta lume. Orientul Indepartat este intradevar fascinant datorita fanatismului cu care acesti oameni isi construiesc viata.

Fascinant a fost si turneul din India din 1990, la o zi dupa pensionarea mea, un turneu de o luna de zile in marile orase Calcutta, New Delhi, Bombay. Am avut atunci cu trupa de balet de la Timisoara un spectacol special care s-a numit „Un strigat pentru mine”. Am prezentat acolo „Mica serenada nocturna” de Mozart, prima parte din „Patetica” lui Ceaikovski, „Boleroul” lui Ravel si am incheiat cu marea „Suita” de Jean Michel Jarre. In ultima seara a turneului, am dansat la Bombay intr-o sala imensa, cu patru mii de spectatori aplaudand frenetic evolutia dansatorilor Baletului din Timisoara.

Am initiat asemenea drumuri si consider ca i-am imbogatit pe colegii mei care au vazut atat de multe langa mine, dar eu la randu-mi, am fost cu atat mai bogat... pentru ca am avut langa mine spirite cu care am putut sa construiesc un compartiment de lucru plin de efervescenta, compartimentul de balet al Operei din Timisoara care a marcat cu prezenta mea istoria baletului national.

Turneele noastre au fost sublime pentru ca au imbratisat anii tineretii mele si in acelasi timp anii maturitatii mele artistice. Drumul cel mai fulminant a fost cel din 1984 cu Baletul „Fantasio” din Constanta care a facut un turneu de patru luni de zile in Statele Unite. Maestrul Oleg Danovski m-a invitat, impreuna cu partenera mea, Rodica Murgu, sa participam la turneu. Am dansat atunci in 52 de orase ale Americii, inconjurand de la New York, trecand prin Florida, New Mexico, California, toata America, intorcandu-ne prin Cicago. Acolo ne-am intalnit cu foarte multi prieteni, foarte multe cunostinte care vazand odata baletul romanesc au cautat pe afis nume cunoscute si spre surprinderea lor intre acele nume s-a nimerit sa fie si Francisc Valkay, coleg cu alti copii de douazeci de ani, pentru ca toti erau mai tineri decat mine.

Acest turneu a fost cea mai frumoasa „cireasa de pe tort” primita in dar de la maestrul Oleg Danovski care m-a remarcat si m-a distribuit in foarte multe spectacole. El a fost cel caruia i-am dedicat in scris pe un program, spectacolul numit „Dans, dans, dans”, in anii in care dedicatiile artistice erau posibile doar unei singure persoane (si ma refer aici la Ceausescu!). Istoria acestui spectacol a inceput in 1982, cand maestrul Danovski m-a cooptat intr-un alt turneu cu Baletul „Fantasio” in Olanda. Cutreierand impreuna magazinele din Amsterdam, intr-un magazin de muzica mi-a pus discul cu „Oxygen” al lui Jean Michel Jarre care tocmai se lansase si mi-a spus: „Pe acesta muzica ai sa faci un dans mare, ai sa faci un balet mare!”. In 1982 J.M. Jarre a fost o revolutie prin explozia, prin inovarea pe care a adus-o in muzica. Eu aveam inca mari influente romantice, admirator al muzicii tatalui sau, Maurice Jarre, cu neuitatele lui lucrari, acele sublime simfonii si muzica sa din filme, apogeul fiind muzica din filmul „Doctor Jivago”. In urma acelui turneu am venit hotarat acasa la Timisoara, am luat toate discurile pe care le-am gasit cu muzica lui Jean-Michel Jarre si am compus acel spectacol: „Dans, dans, dans”!

Dedicatia a fost totala pentru maestrul Danovski. Programele mai sunt si acum actuale iar spectacolul s-a jucat de foarte multe ori. Tudor Vornicu a auzit si el de acest spectacol si in 1984 ne-a invitat si la Televiziunea Romana. Noi am adaptat spectacolul pentru studiourile de televiziune si astfel a fost filmat, dar la vizionare a fost oprit... A    fost dat insa... in februarie 1990 (!!!) pe postul national de televiziune cu titulatura: „Danseaza baletul Operei Romane din Timisoara in spectacolul «Dans, dans, dans», sub coregrafia lui Francisc Valkay”.

Un alt loc minunat unde am fost invitat sa dansez a fost Armenia. Pentru un dansator, sa danseze in tara dansului clasic cum era cunoscuta vechea Uniune Sovietica, este ca si cum un cantaret ar fi invitat sa cante in Italia, o mare scena a operei mondiale. Am dansat cu partenera mea de la Bucuresti, Cristina Saru, in Armenia, la Erevan, in doua spectacole memorabile: „Lacul lebedelor” si „Don Quijote”. Langa mine, dansatori tineri, artisti ai poporului, faimosi dansatori armeni, o natiune superba, foarte credincioasa, cu o istorie monumentala. Am fost impresionat sa vad ca pe peretii caselor lor, in magazine, nu figura nici un portret al „marelui conducator de partid si de stat”, Leonid Brejnev. In acele locuri de cinste se afla portretul lui Aznavour, un armean convins, care niciodata nu si-a negat originea, el numindu-se Aznavurian si pentru care lucru a fost cinstit de conationalii lui.

O alta amintire se leaga de succesul spectacolului „O seara vieneza” montat cu compania de balet a Operei Maghiare din Cluj-Napoca pe care am condus-o. A fost un spectacol in care am exploatat toate posibilitatile oferite de muzica straussiana. Am organizat cu acest spectacol al trupei de balet de la Cluj-Napoca, si impreuna cu o parte a orchestrei Filarmonicii din Bucuresti, zece turnee in Franta si am fost rechemati de 3-4 ori in acelasi oras si in aceeasi sala, spectatorii dorind sa vada acelasi spectacol.

George ROCA: Recunoscut atat pe plan national cat si pe cel international ca un mare artist, maestru coregraf, regizor, ati fost invitat sa puneti in scena spectacole de balet atat in tara cat si in afara perimetrului national. Cand, cum si care a fost motivatia de a fi cooptat in elaborarea unor asemenea evenimente?

Francisc VALKAY: Pentru mine satisfactiile au fost deja ale creatorului pentru ca...  dansatorul a apus, iar creatorul din mine n-a incetat sa existe iesind dintr-o sala de balet ca dansator. „Nu te teme sa mergi incet, teme-te sa te opresti!” este maxima care m-a calauzit intotdeauna si am avut grija ca acest mers andante la un moment dat sa se transforme intr-un spectacol care s-a numit „Andante - Allegro”, pe muzica lui Vanghelis. Creatia mea s-a intins intre clasic si modern, intre clasic si acel contemporan care s-a chemat Jean Michel Jarre sau Vanghelis. Intr-o stagiune am montat „Spargatorul de nuci”, iar in urmatorul spectacol am montat „Andante - Allegro”, sau un alt spectacol cu J.M. Jarre. Acestea au fost marile bucurii pe care mi le-a oferit scena – posibilitatile imense de a ma exprima - si cred ca acum sunt in plenitudinea capacitatilor mele de a mai arata ceea ce mai pot. Pacat ca timpul care mi-a ramas e din ce in ce mai putin ca sa mai exist intr-o competitie nationala sau mondiala.

Arta baletului este acum in Romania intr-o cumpana, ca in general toata societatea romaneasca, iar dansul nu este apreciat la reala lui valoare, el nedefinindu-se intre contemporan, modern sau clasic. Pastrez un respect, o stima deosebita pentru Baletul Operei din Bucuresti care m-a invitat in urma cu trei ani sa montez „Alba ca Zapada si cei sapte pitici”. Maestrul Cornel Trailescu si directorul Operei Nationale, Catalin Arbore, m-au ales sa fiu coregraful acestei superproductii de dimensiuni hollywoodiene, cu optzeci de dansatori in care am putut sa exprim minunata poveste a fratilor Grimm cu toata forta si monumentalitatea ei.

O alta mare satisfactie am avut-o in anul 2003 cand s-a montat opera „Oedip” in cadrul Festivalului George Enescu, iar eu am fost ales de regizorul Petrica Ionescu de la Paris sa fiu coregraful lui si al acestui spectacol. „Petrika Ionesco”, cum este cunoscut in strainatate, este plecat la Paris de 30 de ani si nu ma cunostea. Am fost trimis la Paris si intr-o discutie cu el mi-a oferit un rol de interpret in spectacol, un alter ego al lui Oedip, un batran orb care leaga de la inceput pana la sfarsit toata actiunea ce se petrece in spatele lui, acest personaj existand fara cuvinte, dar exprimand tot tragismul lui Oedipus Rex. Spectacolul a avut premiera la Bucuresti in 17 septembrie 2003, eu fiind si coregraf si unul din interpretii acestuia. A fost pentru mine marea surpriza a carierei mele sa revin pe scena dupa cincisprezece ani interpretand un personaj aproape principal intr-un spectacol monumental. Oedip la Bucuresti a fost pentru mine una dintre cele mai sublime si de neuitat aparitii pe scena, una dintre cele mai mari satisfactii ale carierei mele. A fost unul dintre acele momente care iti marcheaza viata. Sunt marile emotii care m-au incercat, m-au rascolit, pentru ca la saizeci de ani mai putin speri sa mai apari pe scena, sa mai fii aplaudat in calitate de interpret si coregraf..

Reactiile au fost teribil de favorabile la adresa personajului pe care l-am interpretat. Am adunat multe laude, dar cea mai frumoasa felicitare a fost cea venita din partea lui Hero Lupescu, eminent regizor cu care am montat „Samson si Dalila” la Opera Nationala din Bucuresti. El mi-a spus: „Sa stii ca in seara asta ai dat mana cu Dumnezeu !”. Aceasta fraza spune multe si orice cuvant este de prisos. O scena de o asemenea dimensiune iti aduce satisfactii imense ce nu se pot descrie. In seara linistei de dupa spectacol m-am adunat ca si cum as fi stat in fata unei divinitati, meditand asupra destinului unui artist. Viata lui este o sublima aventura. Viata lui nu este liniara ci este intotdeauna intre extaz si agonie.

Referitor la turnee, dupa cum am mai specificat, sunt cadouri de pret din partea meseriei. Celelalte recompense materiale sunt palide pe langa ce a insemnat vizitarea unor locuri atat de dorite. Eu am avut sansa fericita sa pot circula. Anii de dinaintea revolutiei au fost oribili. Nu i-ai putut suporta decat cu simtul umorului gandind la gafele si ororile politice de zi cu zi. Dar pentru ca am fost un slujitor credincios si serios al meseriei mele am reusit sa parcurg etapa cu etapa treptele aproape pana la piscul cel mai inalt. Spun „aproape” pentru ca niciodata nu poti sa ajungi acolo sus. Conform maximei „perfectiunea nu exista nici macar in prostie”, cu atat mai mult in arta. Dar noi toti ne intindem si speram catre ea.

George ROCA: Nu v-ati gandit sa ramaneti permanent in strainatate!? Ati trait totusi intr-o perioada destul de problematica a evolutiei Romaniei...

Francisc VALKAY: Vazand atatea tari, atata lume, am facut o comparatie intre existenta mea de aici si cum ar fi o viata dincolo. Eu am o casa foarte frumoasa in care am adunat toate energiile pozitive si mi-am utilat-o cu tot confortul si dupa ultimele standarde. Ea a fost cladita clipa cu clipa si infrumusetata impreuna cu adorabila mea sotie. In ea ma simt mai bine ca oriunde in lume si asta a fost una din motivatiile ca plecand din casa mea am revenit intotdeauna aici. Pentru ca cea mai importanta a fost aceea ca sotia mea mi-a fost intotdeauna alaturi si continuam sa existam impreuna in propasirea unor copii, viitori balerini, ea fiind profesoara la sectia de balet a Liceului National de Arta „Ion Vidu” din Timisoara unde are elevi eminenti, olimpici chiar. Multi dintre fostii ei elevi sunt balerini-solisti la operele nationale, iar una dintre elevele ei, Andreea Jura, la nici 22 de ani, este prim-balerina la Opera din Cluj Napoca. La o  asemenea favoare pe care ti-o ofera meseria e greu sa te gandesti ca exista in lume si alte puncte pe harta unde sa te simti implinit profesional si spiritual.

De ce nu am ales un alt drum si am ramas un hotarat si impatimit localnic al orasului Timisoara? Am fost convins ca locul meu e aici si regret ca nu mai am mult timp sa mai pot face ceva pentru el, sa mai pot contribui cat imi permite sanatatea la cresterea si formarea unor valori care trec prin mana noastra impreuna cu sotia mea.

George ROCA: Pe parcursul carierei dumneavoastra ati fost recompensat cu diferite premii sau distinctii. De fapt eu le-as numi „recunostinta lumii pentru un mare artist”. V-as ruga sa enumarati cateva.

Francisc VALKAY: Toate premiile pe care le-am luat le aveti in C.V.-ul meu. Insa cel mai important dar este faptul ca am fost distins cu „Ordinul de Cavaler al Romaniei” de catre presedintele Iliescu in anul 2002. Doar simplul cuvant ca esti cavaler al unei tari iti confera o emblema, o aura de o anumita superioritate de care sincer sa va spun nu m-am folosit niciodata. Dar orgoliul oricarui artist ar fi usor gadilat de faptul ca apartine unei elite la care a ajuns prin multa munca, multe picaturi de sudoare, care s-au transformat de-a lungul anilor in cristale Swarovski echivalente cu aceste privilegii, premii si recunostinte.

George ROCA: Cu toate ca anii au trecut... iar prim-balerinul Francisc Valkay a devenit veteran, atunci cand priviti cu nostalgie la cariera dumneavoastra, daca ar fi sa o luati de la inceput, cum v-ati rearanja viata!?

Francisc VALKAY: Despartirea mea de calitatea de dansator si inceperea unei alte cariere, aceea de coregraf, de creator in coregrafie, s-a produs cu destul de multe momente de durere, de regrete, de deznadejde. A nu mai putea executa pe scena ceea ce visezi, ceea ce crezi ca faci cel mai bine este un fenomen peste care nu poti trece cu mare usurinta. Faptul ca stai in sala la un spectacol si vizualizezi o creatie de-a ta iti da o anumita satisfactie. Dar aplauzele tuturora sunt in spatele tau, ele sunt intotdeauna cu fata la interpreti. Poate este un orgoliu prost inteles, dar a fi pe scena si a fi in ultimul rand al salii vizionandu-ti spectacolul este o cu totul alta dimensiune.

Am trecut deci, cu destul de mare durere, peste aceasta etapa incheiata intradevar furtunos, intradevar fabulos, chiar grandios as putea spune. Etapa cealalta, a ceatorului din mine, mult mai tarziu mi-a adus intelepciunea ca locul meu este acolo, in ultimul rand al salii unde imi vizionez in liniste spectacolul spunandu-mi mie insumi ce am facut bine si ce s-ar fi putut face mai bine. Pentru asta exista oglinda fiecarei dimineti in care te scoli si iti spui foarte multe cuvinte. Oglinda mea nu mai arata ca acum douazeci de ani. Ea imi arata niste linii ale fetei brazdate de multe ingrijorari pe care scena, creatia, aceasta munca de Sisif mi le-a dat.

Maurice de Jarre spunea in autobiografia sa ca niciodata nu este mai trist decat in seara unei premiere pentru ca atunci cand isi vizioneaza propria creatie el este primul care o inseala pentru ca deja se gandeste la urmatoarea. Este un mare adevar. Dar si faptul ca urmarindu-ti creatia, sculpturile care se misca in spatiu datorita tie, ai o alta senzatie decat daca tu te-ai fi lasat sculptat si ai fi executat ideea unui creator.

George ROCA: Distinse domn, distinse artist... pe care l-am admirat ani la randul pe scenele bucurestene, sau pe micul ecran al televizorului, va multumesc pentru confesiunile pe care mi le-ati oferit nu numai mie ci si cititorilor acestor randuri. Va doresc in continuare sanatate si multa putere de munca!

A consemnat,

George ROCA
Sydney – Timisoara
21 decembrie 2012


------------------------------------------------

* Francisc VALKAY, (n. 20 mai 1940 la Timisoara) regizor-coregraf. Studii: Liceul de Coregrafie Bucuresti, promotia 1957. Profesori: Anton Romanovski, Gelu Barbu, Oleg Danovski. Debut: in 1957 in rolul lui Vlatlav din spectacolul „Fantana din Bahcisarai”, pe scena Operei Romane din Bucuresti. Roluri principale: „Lacul lebedelor”, „Frumoasa din gradina adormita” si „Spargatorul de nuci” (muzica P.I. Ceaikovski), „Romeo si Julieta” si „Floarea de piatra” (m. S. Prokofiev), „Spartacus” (m. A. Haciaturian), „Don Quijote” (m. L.  Minkus), „Suralê” (m. F.Z. Iarulin), „Giselle” (m. M. Adam),  „seherezada” (m. R. Korsakov), „Carmen” (m. G. Bizet – R. scedrin), „Carmina Burana” (m. C. Orff), „Tricornul” (m. M. De Falla), „Corsarul” (m. R.E. Drigo), „La piata” (m. M. Jora), „Haiducii” (m. H. Jerea), „Priculiciul” (m. Z. Vancea), „Iancu Jianu” (m. M. Chiriac), „Primavara” (m. C. Trailescu), „Dacia Felix” (m. B. Hoinic), s.a. Colaborator al Televiziunii Romane din anul 1964 in calitate de interpret si coregraf. Coregraf al Operei Romane din Timisoara: „Dans, dans, dans” (1983), „Dacia Felix” (1981), „Un strigat pentru tine” (1990), „Daphnis si Cloe” (1993), „Mandarinul miraculos” (1993), „El Amor” (2001), „Zana papusilor” (2002), „Don Quijote” (2003), „Bolero” (2003). Coregrafii in premiera: „Andante Allegro” (Vangelis), „Undeva, candva” (J-M. Jarre), „Dansuri din Galanta” (Z. Kodaly), „Don Quijote (L. Minkus), „Valsuri vieneze” (J. Strauss), „Valsuri romantice” (F. Chopin), „Les petits riens” (W. A. Mozart), „Sarbatoarea dansului” (colaj), „Bolero” (M. Ravel), baletul la opera „Oedip” (G. Enescu) si baletul la opera „Aida” (G. Verdi). Coregrafii in strainatate: „Othello” (1985) – Iugoslavia, „Valsuri vieneze” (1993) si „Valsuri romantice” (1996) – Paris, Franta, „Romeo si Julieta” (1996) – Split, Croatia. Turnee in strainatate: Armenia, Belgia, Bulgaria, Canada, China, Egipt, Elvetia, Franta, Germania, India, Italia, Iugoslavia, Mexic, Olanda, Polonia, Portugalia, Rusia, Spania, Tunisia... Premii: Ordinul „Meritul cultural” Clasa I (1985); Premiul National Clasa I pentru spectacolele „Dacia Felix” (1983) „Primavara” (1984) si „Mary Poppins” (1985); Ordinul National „”Serviciul Credincios” in grad de cavaler (2002); Diploma de Onoare a orasului Gyula, Ungaria (2004); Diploma de excelenta a Primariei Timisoara (2004); Ambasador al A.P.F.R. pentru Timisoara (2004); Diploma „Pro Cultura” a Consiliului Judetean Timis (2006); Diploma Operei Nationale din Timisoara „Pentru 50 de activitate artistica” (2008); Membru de onoare al Operei Nationale Romane din Timisoara (2008).     

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page