Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

SFÂRSITUL DE AN – PRILEJ DE BUCURIE SI MELANCOLIE



O stranie melancolie ma incearca la finalul fiecarui an pe masura ce sunt tot mai aproape de sarbatorile de Craciun. Imagini din diferitele momente similare ale vietii imi vin cu putere in fata ochilor mintii. Retraiesc clipe din copilarie cand simteam mirosul puternic al bradului impodobit ca un amestec de rasina revarsata din seva sa interioara si de ciocolata emanata de nenumaratele bomboane care atarnau pe toate crengile sale. De fapt, nimic nu iti confera mai multa pace decat admirarea unui pom de Craciun, de preferinta natural, ce are darul de a-ti fixa in memorie impresii de nesters.

Sunt clipe unice, pe langa care trecem de multe ori nepasatori, iar alteori prea grabiti pentru a le mai da atentie, momente cand eternitatea pare sa ne zambeasca binevoitor in ciuda efemeritatii noastre. Sunt adieri diafane ale unei placute fagaduinte ca anul care va urma va fi mai bun, mai plin de realizari si mai fericit, ca tot ce este rau sau incurcat s-a topit, iar un nou inceput iti sta in fata de acum inainte. Nu este de mirare ca multi dintre noi incearca in astfel de clipe sa promita schimbari majore ale vietii si sa fie sinceri in dorinta de a schimba tot ceea ce s-a dovedit a fi lipsit de sens sau continut.

Dar pentru alte persoane sfarsitul de an poate insemna retrairea acelor fragmente de timp cand erau inca alaturi de cei dragi si care din diferite ratiuni au disparut din cercul celor apropiati. Fie au plecat de langa noi in lumea cea mare, fie au trecut dincolo de orizontul acestui timp pe care il traim. si atunci, experienta devine cumplit de dureroasa, chiar agonizanta, innegurand viziunea pentru ceea ce va urma in noul an. Nu este nimic mai descurajator decat sa ai inaintea ta imaginea unei experiente fericite ce nu se mai poate repeta vreodata.

In urma cu doua saptamani am avut ocazia sa ma pot plimba pe malurile pitoresti ale lacului Leman, mai precis sa pot vizita vechea cetate a Genevei. Decorul era splendid, imaginea muntilor proiectandu-se maiestuos, dar protector asupra nenumaratelor asezari umane raspandite la poalele lor. In interiorul orasului deja erau facute pregatirile pentru apropiatele sarbatori fapt vizibil printr-o multime de brazi impodobiti si instalatii electrice dintre cele mai ingenioase dispuse de-a lungul strazilor principale ale cartierului medieval.

Toate magazinele erau pline de persoane dornice sa cumpere bogatia de marfuri expuse, preturile fiind accesibile pentru locuitorii orasului, insa destul de scumpe pentru turistii aflati in aceasta perioada. Cu toate acestea, o retinere interioara ma oprea sa ma pot bucura de feeria sarbatorilor care deja se simtea in tot cuprinsul localitatii. Privind de la fereastra hotelului unde stateam observam miscarea ordonata a oamenilor plecand si venind sau a mijloacelor de transport in comun, cu silueta lor inconfundabila si cu ritmul lor bine reglat asemenea unui ceas cu adevarat elvetian.

Desi ningea, asa cum imi place, imagine ce imi aduce mereu aminte de orasul meu natal Brasov, gandurile imi ramaneau in zona orizontului „cenusiu”, fara a putea sa ma desprind de impresia de sfarsit de ev ce imi tulbura sufletul. In zadar ma plimbam pe strazi, vizitam magazine sau incercam sa ma bucur de ceea ce era in jurul meu. Chiar si vizita pe la persoane cunoscute nu mi-a adus mai multa impacare, iar in cursul lungilor nopti cand nu puteam sa dorm, aveam tot timpul necesar pentru a retrai cu putere perioada sarbatorilor de iarna cu o nostalgie sfasietoare.

Cred ca niciodata nu l-am inteles mai bine pe Albert Camus decat in aceasta scurta saptamana petrecuta in Geneva, oras al lui Ioan Calvin – omul credintei, dar si al lui Jean Jacque Rousseau – omul „ateismului luminat”, proiectia celui din urma fiind mai puternica decat a primului in constiinta mea. Intrebarile fundamentale pe care mereu am incercat sa le evit imi reveneau cu putere pana cand durerea semnului de intrebare ma contorsiona in neputinta de a da un raspuns suficient de clar pentru a-mi linisti sufletul.

In aceasta stare de apasare am stat pana in penultima zi a scurtului meu sejur, abia asteptand sa ma pot intoarce in tara. Insa nu m-am lasat pana nu am ajuns la catedrala Sfantul Petru, pe care nu pot sa o ignor ori de cate ori am ocazia sa calatoresc pe aceste meleaguri. Astfel, din momentul in care am trecut de poarta inalta si impozanta de la intrare, am simtit ca o raza de lumina incepe sa se distinga la orizont. Atmosfera inaltatoare a acestui sanctuar era de natura sa inlature impresiile discordante ale trairilor mele confuze.

Am inaintat cu reverenta catre zona altarului si m-am asezat pe o banca in incercarea de a contempla maretia sa arhitecturala, care semana izbitor cu interiorul Bisericii Negre din Brasov, locul fiind insa mult mai puternic luminat si mult mai plin de istorie. Desi zidurile erau fara ornamente, blocuri mari de piatra distingandu-se cu usurinta sub forma unei austeritati similare unei fortarete militare, senzatia de siguranta se facea imediat simtita, asa cum un dig puternic opreste navalirea apelor marii asupra uscatului.

Abia in acel loc am putut sa ma bucur de apropierea sarbatorii Nasterii Domnului si a sfarsitului de an. Doar in acele clipe am putut discerne, privind cu uimire catre cupola ridicata la zeci de metri deasupra mea, cum cuvintele Scripturii prind din nou viata si sens, iar indoiala se naruie sub impactul credintei. Cenusiul pe care il simteam in oras nu putea sa intre in acest Templu, iar bucuria lua locul intristarii.

Chiar in acele clipe am simtit ca o oaza de lumina s-a deschis in mijlocul intunericului ce ma impresura nemilos zi si noapte, cu o putere greu de descris in cuvinte. Doar aici, groaza sfarsitului nu ma mai teroriza, finalul terestru avand intelesul unui nou inceput. Era ca si cum descoperisem o poarta deschisa catre cer prin care puteam discerne umbra eternitatii rasfrante pe pamant.

Intrand intr-o capela atasata incaperii principale a bisericii, nu mica mi-a fost mirarea cand am distins pentru prima data mesajul central inscris pe vitralii si scris pe peretele din spatele unui mic amvon. Acesta era: „Post Tenebras Lux”, adica „Dupa intuneric va veni lumina”. Pentru mine a fost ca un raspuns la tensiunea interioara pe care o simteam de mai multi ani, dar care atinsese un apogeu neasteptat cu acea ocazie.

Nu putea exista o fagaduinta mai frumoasa pentru noul an decat aceea ca dupa intuneric cu siguranta va veni lumina, ca binele, frumosul si adevarul in cele din urma vor invinge bratele tentaculare ale abisului ce sta gata sa ne inghita mereu. Ca in cele din urma credinta ca Dumnezeu exista si intervine pentru noi nu reprezinta o minciuna sau un basm inventat pentru „motivarea” maselor de oameni disperati ai acestui pamant. Ca nu suntem o specie condamnata sa disparem ca indivizi si colectivitate intr-un timp mai lung sau mai scurt.

De fapt, bucuria pe care am avut-o in acel loc sfant m-a urmarit si dupa ce am parasit biserica Sfantul Petru, care in continuare se inalta mai presus decat toate celelalte cladiri ale orasului. Coborand catre soseaua de pe malul lacului m-am oprit inca o data pentru a privi turla impunatoare care strapungea ceata, norii si intunericul din jur intelegand inca o data ca sensul nostru nu poate fi inteles decat in lumina credintei insuflate de puterea Sfantului Cuvant.

Nasterea lui Hristos nu reprezinta o povestire relatata intr-o carte alcatuita de oameni, ci ea este in primul rand o experienta pe care orice om o poate trai in constiinta sa ca alternativa la disperarea, bucuria oarba si dorinta de petrecere a unei lumi ce se indreapta catre neantul fara de intoarcere al nefiintei. Ea reprezinta singurul antidot impotriva nelinistii existentiale in fata intrebarilor fara raspuns, ce ne terorizeaza mai mult sau mai putin evident constiinta. De fapt, doar dupa trecerea acestei experiente am putut sa retraiesc pe deplin farmecul sarbatorilor de odinioara, cand prospetimea tineretii si increderea de la inceputul vietii imi confereau o bucurie durabila si imaculata, asemenea fulgilor de nea cazand din cer intr-o frumoasa noapte de decembrie.

Octavian Lupu
Bucuresti
18.12.2012

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page