Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Jurnal de birmaneza…



Este decembrie, afara ninge cu fulgi mari si este un ger cumplit. Privind pe fereastra acest spectacol iernatic imi vine in minte cea mai veche amintire a mea… dar stati asa, ori de cate ori initiezi un dialog cu cineva inca necunoscut, asa cum procedez acum cu voi, cititorii acestui jurnal pisicesc, este frumos sa te prezinti mai intai, asadar: eu sunt Buretica si dupa cum v-ati dat deja seama, sunt o pisica. Sunt aproape batrana, si in cele 8 vieti si jumatate trecute de-acum mi-a fost dat sa traiesc destule pentru-a scrie acum aceste randuri si-a impartasi cu voi cate putin din experienta mea, in speranta ca dupa ce veti termina tot de citit veti deveni ceva mai buni si mai sufletisti cu semenii mei, pentru ca, va marturisesc cu labuta pe inima mea mica de pisica: nu este usor deloc sa fii necuvantator printre oameni. Am venit pe lume intr-o zi geroasa de noiembrie, iar cand am mai crescut si-am deschis ochii, mi-amintesc clar si acum, primul lucru pe care l-am vazut, din cosuletul in care stateam la caldura pe calorifer au fost fulgii mari si albi de zapada ce cadeau necontenit din cer, ca si acum, apoi luminitele colorate din bradul impopodit… impodopit (mereu ma incurc la acest cuvant) impodobit. Acela a fost primul si singurul meu Craciun fericit, alaturi de mama, de fratii mei tarcati si de fiintele acelea uriase, oamenii, despre care mama spunea c-ar fi stapanii nostri. Nu cantaream nici macar 500 de grame, eram micuta si nestiutoare, miroseam cu lacomie totul in jurul meu, faceam ochii mari de uimire la tot ce se afla in preajma si-mi placea tare mult sa ma joc cu ghemul de ata, sa alerg dupa propria codita ori sa ma iau la tranta cu fratiorii mei, pe covorul moale si pufos din sufragerie… Totul era perfect, unde mai pui ca mama mereu ne spunea ca suntem speciali, ca nu suntem orice fel de pisici, ci ca suntem unii aparte, de rasa: birmanezi si ca prin urmare trebuie sa fim tare mandri de noi, numai ca acest lucru n-a durat prea mult… Pe atunci nu stiam ce se intampla, nu stiam ca stapanii nostri de-asta ne cresteau pentru a ne vinde si-as rotunji veniturile si tot observam cu stupoare cum fratiorii mei incep sa dispara. Intai a fost de negasit Pufosul, apoi a disparut Burtica Dungata, Mustacioasa si tot asa, pana am ramas din sapte cati eram doar doi, eu si Spartacus, intaiul nascut, cel mai mare si mai gras pisoi dintre noi toti. Mama era din ce in ce mai trista, tresarea la orice zgomot, nu mai avea pofta de mancare, arareori isi bea tot lapticul, statea si ne spala cu limba ei aspra si se juca cu noi. Din joaca in joaca, Spartacus m-a lovit cu gherutele lui in ochi si astfel am ramas chioara. Nu mai eram frumoasa si nu mai inspiram dragalasenie. Eram un mic monstru pe care niciun om n-ar fi dat bani. Ciudata chestie si comertul asta cu fiinte vii, chiar daca necuvantatoare… Asa am ajuns in strada. Asa a inceput lupta mea apriga pentru supravietuire… Zapada era rece, nu-mi placea, imi era frig, nu cunosteam locul in care ma aflam, inima imi batea cu putere de ma temeam ca-mi va sparge pieptul si-o va lua la fuga. Stateam ghemuita si priveam bocancii uriasi ce treceau grabiti si indiferenti pe langa mine. Incepuse sa se-ntunece. Chiar daca vedeam bine noaptea, frica se aplifica cu fiecare minut… Incepuse sa-mi fie foame. Miau trebuit (pardon, mi-au trebuit) cateva zile bune ca sa-mi gasesc singura un adapost din calea dulailor acelora fiorosi ce latrau si-si aratau coltii. Ghinionul meu mare era acela ca traiam intr-un oras micut din provincie, undeva in sud-estul Romaniei, o tara unde guvernantii nu fac nimic pentru oameni, daramite pentru animale, unde saracia, lipsa locurilor de munca, nedreptatea, injustitia i-a facut parca pe toti sa devina mai rai si mai insensibili la durere, asa se face ca erau zile intregi cand nu gaseam nimic de mancare. Mi-amintesc ca se intampla sa treaca pe langa mine cate-un copil cu mama lui, sa ma vada si sa zica "mama, mama, uite ce pisicuta draguta…" dupa care, aproape de fiecare data urma replica aceea seaca "hai, draga, las-o c-are purici…" si astfel bocancii uriasi continuau sa scartaie mai departe in zapada, indepartandu-se tot mai mult de mine. Casa in care locuiam era abandonata. Era o cladire de patrimoniu, un monument istoric impresionant ce se degrada de la o zi la alta fara ca cineva sa faca ceva, rechinii imobiliari asteptand sa se prabuseasca si sa valorifice terenul, asa ca-mi era tare greu sa-mi gasesc hrana. Bocancii uriasi care treceau prin zona aruncau inauntru doar ambalaje goale pe care le era lene sa le care pana la locul firesc de depozitare. Acolo, la tomberoane, se mai gasea de mancare, dar era foarte primejdios: scormoneau gunoiul pisoi maidanezi aprigi la furie, caini fara stapani si stapani fara caine, acei oameni asemenea noua fara casa, fara posibilitatea de-a fi demni si mandri de rasa lor si de-a se intretine singuri… dar daca vrei sa supravietuiesti nu ai incotro, trebuie s-o faci si pe-asta. Cu timpul te obisnuiesti.
Voi trece peste prima mea dragoste si peste urmatoarele, toti motani de rasa europeana si voi scrie putin despre nobilul sentiment de-a fi mama. Nu ca oamenii, noi nu ne abandonam niciodata copiii, din contra, renuntam la mancare si le-o dam lor, multumindu-ne sa-i vedem fericiti si niciodata nu invocam imposibilitatea de-ai mai creste datorata grelelor conditii economico-financiare. Niste animale… Am avut si zile tare grele. Am fost bolnavioara, fara ca nimeni sa stie de mine, am fost batuta de oameni, am fost muscata de caini, am fost chinuita de copii tampiti care-mi legasera de gat o cutie de mazare, cu toate acestea iubesc in continuare si cainii si oamenii…
Intr-o zi i s-a facut mila de mine unei batrane ce locuia singura intr-o casuta demodata si saracacioasa. Copiii ei, imi povesteste adesea, fara sa creada c-o inteleg, desi de fiecare data cand o vad trista si cu lacrimi in ochi ma mangai de ea si incerc sa iau asupra mea toata energia ei negativa, sunt plecati prin tari straine si-au uitat-o cu totul. Mai suna din cand in cand, foarte rar, si aproape de fiecare data se iau cu vorba si uita s-o intrebe cum o mai duce, ce mai face, daca e sanatoasa… La ea am gasit ceea ce cautam cu disperare de 8 vieti si jumatate: dragoste si respect. As mai scrie, as mai filozofa, mi-as mai aminti, as mai privi pe fereastra la spectacolul dramatic de afara dar tocmai s-a intamplat ceva. A venit postasul, a plecat, iar acum batrana sta la masa, gramuieste un pumn de bani, priveste cu tristete cuponul de pensie si ma-ntreaba "ce ne facem, Buretico, cum o s-o scoatem la capat si luna asta…?".
Gramajoara cea mai mare este pentru medicamente. Nu pentru toate, doar pentru cele fara de care nu poate sa traiasca. Putin mai incolo aseaza banii pentru plata utilitatilor: chirie, intretinere, lumina, telefon… Nu-I place sa aiba datorii. Pentru mancare nu mai raman multi bani, dar are grija sa opreasca si pentru mine, pentru friskies cu vita… O vad (iarasi) trista, asadar ma duc sa ma mangai de ea si sa-i mai alin tristetea…

Florentin Gurau

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page