Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Note critice, Dubla lansare de carte MARIANA CRISTESCU



Damen Passo Doble - o carte scrisa „cu furie si iubire”

Cand, intr-o discutie purtata cu o luna in urma, Mariana Cristescu m-a invitat la  prezentarea noilor sale volume, am acceptat pe loc, desi autoarea nu a fost prea darnica in a-mi oferi amanunte. O carte de poezie, editie romano-germana si un volum de publicistica, a precizat totusi Mariana, adaugand ca acesta din urma  e scris „cu furie, dar si cu mare iubire de oamenii care i-au marcat existenta”. Explicatii lapidare, suficiente insa pentru a-mi starni curiozitatea si interesul pentru o lectura pe care, precedentul fiind creat de Trandafirii desertului, deja o banuiam captivanta, incitanta si nu lipsita de surprize. Preconizam,  de asemenea, un eveniment editorial de tinuta, cu un public pe masura – elevat, rafinat  si pretentios, in sensul bun al cuvantului. In fine, asteptam cu emotie, reintalnirea cu vechi colegi de breasla, o mana de gazetari de moda veche – care inca ne mai incapatanam sa despartim corect in silabe, sa nu punem virgula intre subiect si predicat  si sa nu ne fie rusine de cuvantul „patriot”.
In Damen Passo Doble,  autoarea reia si aprofundeaza temele abordate in anteriorul volum de publicistica, Trandafirii desertului. Regasim aceleasi comentarii pertinente, aceeasi claritate si concizie, aceeasi sobrietate, aceeasi preocupare pentru acuratetea limbajului si a informatiei. Noutatea consta in faptul ca autoarea isi face mai multa ordine in lucruri, oferind textelor  o perspectiva mai practica si mai precisa. Creionate cu vigoarea cu care ne-a obisnuit in Trandafirii desertului, portretele din Dammen Passo Doble sunt structurate in module tematice distincte: o seama de  personaje „iesite din peisaj”,  fosti artisti, vedete ale timpului lor, dar care au ales sa se dedice credintei si cautarii divinitatii, sunt  grupate sub genericul „Departe de lumea dezlantuita”.
 Un capitol aparte il constituie apoi o consistenta galerie de portrete de muzicieni, dirijori, profesori, compozitori, pianisti, violonisti, etnomuzicologi, cu aferentele  cronici de concerte, note si interviuri de specialitate, atestand solida formatie profesionala  a Marianei Cristescu. Volumul este dedicat, de fapt,  momentului aniversar ce a marcat, in aceasta vara, implinirea a patru decenii de cand autoarea a absolvit Conservatorul bucurestean, dascalilor si fostilor colegi,”ramasi pentru toata viata, indragostiti si subjugati de dumnezeiasca religie a Muzicii”.
Fata de anterioarele volume de publicistica, remarcam in Damen Passo Doble acutizarea, potentarea si intensificarea spiritului critic al autoarei: deloc concesiva de aceasta data, ea lasa la o parte ironia surazatoare, mentinandu-se insa in limitele atitudinii etice si deontologice, fara derapaje si tonalitati rechizitoriale. Biciul ei nu este, in nici un caz, unul de matase, iar pe alocuri, franchetea devine aproape brutala.  Ce-i drept, peisajul socio-politic pe care il abordeaza ii ofera material din abundenta. Mariana Cristescu surprinde, secvential dar precis, deruta din societatea romaneasca, in care indivizi dubiosi care dau gir prostiei, infumurarii si bunului plac, sunt scosi in fata de un mecanism social dereglat, spre furia, dar si spre tristetea autoarei. Observatiile ei sunt transante, categorice si de bun simt, dar formulate fara echivoc si fara crutare: „Nu cred in nici un fel de criza, nici economica, nici politica, nici a literaturii… povestea asta cu criza este cea mai mare diversiune a secolului, pentru a manipula in ultimul hal… turma, pentru a-i convinge pe oameni ca sunt neputinciosi si ca nu se pot descurca fara iubitii conducatori”. Sau: „Cred ca ura de sine a noastra, a romanilor, este cel mai mare dusman al natiei. Ca atare, tot aceasta sta in calea afirmarii valorilor… Cand ele incep sa se duca spre lumea umbrelor, avem grija sa bocim cu fastul tragediei antice, observand, in fine ca au existat”. Despre atmosfera in care s-a consumat, la Tirgu-Mures, un act cultural de exceptie (concertul violonistului Alexandru Tomescu) autoarea noteaza: „L-am ascultat vinerea trecuta pe „viul” unui ecran amplasat in exteriorul salii de spectacol a Casei de Cultura Mihai Eminescu (sala in care n-am reusit sa intru nici macar cu legitimatie de presa), in zumzetul citadin al zonei universitare, intre sirenele Salvarilor, paraielile motociclistilor si conversatiile ad hoc ale norocosilor  mai „egali” decat altii, care primisera invitatii, (desi fusese anuntat acces liber) iesiti sa-si racoreasca berea din halbe sau sa-si rezolve problemele domestice la telefon. Ce-i drept, mici nu se dadeau (asteptam campania!) dar fetele de la bar misunau prin public mai ceva ca furnicile. Ca in duminicile de odinioara, din Cismigiu, cand „in parc fanfara canta”.  Reflectii amare ii  prilejuieste autoarei minunata initiativa a dregatorilor hunedoreni care, pentru „succesurile turistice ale zonei”, au decis sa intre cu buldozerul in zidul cetatii dacice de la Sarmizegetusa (aflata pe lista  siturilor istorice protejate de UNESCO) pentru a „implementa” o mareata parcare.   „Se lucra cu un entuziasm cel putin bizar  chiar langa zidurile cetatii, pe o zona in care in anii 80 au fost gasite urme ale existentei dacilor. Cineva doreste sa ne distruga memoria, sa ne mancurtizeze  bazandu-se pe prosti si corupti. Caci avem si din acestia, destui. Prea destui”.  Pertinenta si trista constatare, careia autoarea ii contrapune, intr-un scurt istoric al ASTREI, cuvintele rostite in 1897 de Timotei Cipariu: „Simtul national s-a desteptat in toata romanimea. Natiunea romana a venit la cunostinta pozitiei care i se cuvine intre natiunile Europei; ea va face toti pasii cuveniti pentru a ocupa aceasta pozitiune cu demnitate. Am inceput a ne elibera patria, am inceput a ne elibera limba”.
 Scoase din „prafuite cronici”, cuvintele marelui invatat au forta unui mesaj  adresat noua, tuturor, dar indeosebi clasei politice, ramasa, din nefericire, aceeasi „elita pradalnica” despre care vorbea Eminescu, si care, peste veac, nu da semne ca s-ar ridica deasupra acestei ignobile conditii.
… Un mesaj pe care jurnalista si-l asuma ca pe o profesiune de credinta si, de aceea, se simte  obligata sa-l transmita celor carora le mai pasa de treburile cetatii, cu constiinta ca indeplineste o misie si ca e datoare atat fata de sine cat si fata de obste, dar, mai ales fata, de acea instanta care a predestinat-o acestei nobile si grele intreprinderi.





Amor prohibit   - In cautarea iubirii interzise

Intrebata de Nicolae Baciut, editorul noilor sale volume – el insusi un redutabil si erudit carturar – ce mai poate fi transformat in poezie – autoarea raspunde cu franchete: „Noi insine. Noi putem deveni poezie. OCHIUL vegheaza inca. Trebuie doar sa crezi. Nefericirea lumii izvoraste din nestiinta privirii. Daca te vei uita de jur-imprejurul lumii si al tau insuti (…) vei afla raspunsuri dintre cele mai neobisnuite”.
Raspunsuri dintre cele mai neobisnuite aflam in acest volum de poezii, privirea, atenta, neastamparata patrunzand cand in adancul lucrurilor, cand in profunzimea eului propriu, mereu „aplecat peste intrebarile lumii”. „Singur /ochiul acela / candva azuriu /atoatevazator /coboara tiptil /ca o umbra/spre departare se prelinge… „(By-Pass) Ochiul interior e preocupat sa gaseasca materia din care se fac si se desfac lucrurile, de aceea universul poetic al autoarei oscileaza intre materialitatea densa si stravezimea imateriala, totul pe un fundal de muzicalitate difuza, cu tonuri cand estompate, cand stridente in combinatii senzoriale dintre cele mai surprinzatoare: „manzul cel alb necheaza a drum”, „a sare miroase petala de mar”, „maci sangerii sfasie albul zapezii” sunt metafore care transfigureaza concretul,  redand poeziei „starea de cuvant”, punand semnul egalitatii intre actul creatiei si cel al purificarii initiatice: „Cred ca va trebui sa scriu aceasta carte / pana la urma/ ca pe o alta nastere, dupa moarte / scarbita de turma” (Capitulare). Contraste si contrarii, contururi abia trasate, granite abia vizibile ori latitudini incendiare, asocieri ale extremelor, alunecari si reveniri in spatiul incert dintre teluric si celest alcatuiesc partitura generoasa pe care verbul autoarei se misca sigur si gratios, in efortul de a „re-poetiza” lumea, de a-i recladi reperele.
Ca tematica, grupajul de poeme se concentreaza asupra erosului, aflat  sub semnul fragilitatii, al echilibrului precar si al incertitudinii: „Iubirea - /tasnit din amurguri cocor /beat de speranta / si ars/in cadere /la fiece zbor” (Repetabila durere). „ti-am spus ca / nu se moare / de dragoste /nu se moare./ Pana te doare / esti viu. /Nu se iubeste usor” (Veste poveste).
Citita in aceasta cheie, cartea este o emotionanta pledoarie pentru iubire, pentru legile inimii care ignora legile ratiunii: traita sau imaginata, reala sau inventata, chiar neimplinita, chiar neimpartasita, iubirea este repetabila povara pe care ne-o asumam cu totii la un moment dat  ca pe un numitor comun, constienti de amaraciunea renuntarii si a esecului, de izolarea noastra in etern nerezolvatul conflict cu noi insine si cu lumea.  Mesajul autoarei este insa unul pozitiv: poezia Marianei Cristescu emotioneaza prin dezvaluirea a tot ceea ce fiinta are mai vulnerabil si, prin aceasta, mai profund omenesc. O iubire ne poate fi interzisa, dar nimeni nu ne poate interzice sa iubim nevoia de a iubi „si/zambind /sa murim /in fiece lacrima /cate putin”.    

Ileana Sandu

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page