Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Democratie fara partide?


    

Gabriela Calutiu-Sonnenberg

Desi este domeniul in care m-am specializat, am preferat dintotdeauna planul micro al economiei, ferindu-ma cu incapatanare de corelatia cu etajele macro si, implicit, cu politica. Nu subiectul m-a intimidat, ci inertia care deriva din „uscaciunea" sa aparenta. Cu totii criticam lipsa de etica a politicienilor, dar, ciudat mai nimeni nu propune o alternativa de rezolvare. Chiar daca nu zace-n fiecare dintre noi un geniu, nimeni nu ne impiedica sa propunem solutii. Poate n-avem cu totii chemare de cercetator pasionat, asa cum aveau carismaticii nostri profesori universitari pe vremuri, dar o discutie interdisciplinara poate purta roade surprinzatoare. Cineva m-a invitat recent sa-mi imaginez cum ar arata o guvernare fara detestatele partide. De atunci ideea nu-mi mai da pace. Societatea fara partide (S.F.P.) sau acel Science Fiction Politic, cum l-a botezat sugubat interlocutorul meu, devine un subiect incendiar, mai ales acum, in prag de alegeri parlamentare. Pe fundalul crizei sistemice care se propaga pe planeta ca un virus, dezbaterea internationala a inceput de fapt mai de demult, fara ca noi sa o fi observat. Cu toate acestea, ideea nu e noua. Wikipedia ne lumineaza sec: „Democratia fara partide este o forma de organizare politica cu caracter reprezentativ, exercitata in stat sau intr-o parte din el, prin care se desfasoara alegeri periodice fara participarea partidelor politice, toti candidatii la alegeri avand statut de candidati independenti". Aha, deci s-a mai auzit „jos partidele"! Sigur ca da.
Stiati ca in Grecia Antica nu existau partide? Pe atunci functiona democratia directa, in care cetatenii cu drept de vot optau pentru anumite legi, fara sa mai recurga la reprezentanti. La fel, cateva din cantoanele Elvetiei se guverneaza si azi dupa un model asemanator. Canada si Spania au monarhi independenti, iar Israelul si India au presedinti nepartinici. Chiar si Statele Unite ale Americii, administratia George Washington si prin primele sesiuni ale Congresului s-au infaptuit fara partide. Mai tarziu, in perioada 1867-1876, Mexicul a dispus de un sistem politic democratic fara partide, in care a existat o reala diviziune a puterii in stat, respect fata de lege, suveranitate statala, alegeri fara fraude, magistrati independenti si libertate de opinie.
Asadar, problema nu pare a fi punerea in practica, ci mentinerea in stare de functionare a unui asemenea model de guvernare. A interzice partidele mi se pare cel putin la fel de riscant ca si masura de a le incuraja cresterea lor aberanta. Nu ma refer aici numai la dictaturi - cea comunista ne este cunoscuta -, ci si la interdictiile impuse prin metode democratice, asa cum s-a putut vedea recent in cazul Ugandei. Acolo, in anul 1986, pe baza unui referendum, s-a interzis infiintarea oricarui partid. Rezultatul a fost modest, politicienii functionand sub acoperirea miscarii Movement Political System, care de fapt a operat ca un partid unic. Experimentului i s-a pus capat la scurt timp, in 2006 - culmea tot prin referendum! O ironie, caci plebiscitul este o metoda eminamente democratica.
Abunda luarile de pozitie impotriva modelului democratic, care, pasamite, si-ar fi trait traiul, si-ar fi mancat malaiul. Ziare de prestigiu precum Welt am Sontag sau Die Zeit acorda spatiu acestei „utopii" ce pe alocuri imbraca forma unui curent cat se poate de realist. Dar nu parerea specialistilor are acum intaietate. Meritul principal al dezbaterii iscate azi este acela ca se poarta peste tot acolo de unde oamenii „obisnuiti" incep sa-si puna intrebarea fireasca daca nu cumva suntem spectatorii unei inscenari nereusite. Pe scurt, la ce mai folosesc partidele, cand programele lor sunt depasite, politicienii devenind niste actori autosuficienti?
Imi amintesc cat de consternata am fost la scurt timp dupa decembrie 1989, cand se infiintase un Partid al Popestilor - evident cu numerosi membri - care n-avea un program viabil, dar era indreptatit la subventii ca si toate celelalte partide concurente. Cata demagogie! Farfuridi si-ar fi lins degetele. Lectia pe care am invatat-o atunci este ca incurajarea fortata a activitatii politice - atunci cand e perceputa doar ca o simpla aflare in treaba, e la fel de ineficienta ca si interdictia de a face politica. Apropo, stiati ca in unele tari nereprezentarea la vot se pedepseste prin lege? Cetatenii belgieni care absenteaza repetat la vot risca sa fie privati de drepturile lor cetatenesti (stiu ca stiti, dar e vorba printre altele de educatie, asistenta medicala, acte, legalizari, libertate de miscare, asistenta sociala etc., deci nu sunt nimicuri). In Peru si in Grecia, bunuri si servicii publice pot fi refuzate cetatenilor care nu-si exercita dreptul la vot. Raportat la aceste pedepse, amenda cu contravaloarea a trei salarii lunare care se aplica rezistentilor la vot din Bolivia pare o mustrare simpla.
Cu totii suntem de acord ca se intampla ceva, dar nimeni nu prea stie exact ce. Multi doar se prefac ca ar propune noi forme de guvernare, cand, de fapt nu fac altceva decat sa instige la restructurarea in profunzime a partidelor existente. Vor sa le schimbe numele, transformandu-le intr-un fel de „crescatorii" de politicieni profesionisti, adaptati noilor cerinte ale economiei. Cu alte cuvinte, se cauta aceeasi Marioara, dar cu alta palarioara. Fireste ca nu e suficient; ar fi doar o interventie cosmetica. Cine opteaza pentru instituirea meseriei de politician ca atare, incurajeaza izolarea lui de realitate, incurajandu-l sa comunice cu colegii de breasla, in cerc restrans, pe teme din ce in ce mai abstracte. Mai realista este ideea de a depune puterea de decizie in mainile celor care se pricep la domeniul respectiv: pentru sanatate - cadre cu pregatire medicala, pentru invatamant - profesori, pentru armata - ofiteri etc. Distribuirea raspunderii pe bresle - meritocratia - este o solutie de bun simt. Nu stiu insa de ce mass-media s-a obisnuit sa prezinte meritocratia ca pe o alternativa la democratie, pe post de antidot. De ce sa nu functioneze ele impreuna? In fond, poporul poate decide el insusi, prin vot, pe care anume dintre tehnicienii merituosi il considera apt pentru a exercita o functie de raspundere. Prea acerba e goana dupa senzational si prea mult se exagereaza antagonismul celor doua sisteme de guvernare. De fapt, dupa parerea mea, ele au sanse optime de functionare concomitenta.
Nu e de ici-colo nici modelul democratiei bazate pe Internet. Modul in care comunicarea prin calculator si globalizarea accesului la informatie a impulsionat recentele revolutii din Orientul Apropiat, din Estul Europei si din cateva state africane, la fel ca si reusita campaniei electorale a Presedintelui Obama, bazata pe Twitter & co. incurajeaza adeptii acestei teorii. Cu atat mai interesante mi se par motivele care au provocat acest trend. O scriitoare germana din noul val - tanara jurista Juli Zeh - ilustra graitor intr-unul din interviurile ei din 2006 (pe cand avea 31 de ani) aceasta nevoie de recalibrare a politicii. Iata, pe scurt, ce sustine: „Desi, ca autor de beletristica, stiu ca ma bag unde nu-mi fierbe oala, de cativa ani incoace lucrez la o noua teorie de guvernare pentru Germania (...). Mentalitatea noastra a devenit din ce in ce mai individualista. Telurile omului modern sunt din ce in ce mai personale, axandu-se pe fericire si pe multumire sufleteasca. Libertatea individuala creste, in timp ce institutiile colective bazate pe grup, precum biserica, familia sau natiunea isi pierd treptat din importanta. Democratia se bazeaza pe centralizarea intereselor individuale, unindu-le in grupuri materializate in ultima instanta prin partide. Din clipa in care nevoile individuale ale oamenilor nu se mai identifica cu telurile comune ale partidelor, sistemul reprezentativ-democratic inceteaza sa ne mai fie de folos".
Pana la ora actuala, conceptul „bani" a constituit substitutul succesului social si emotional. Suntem pe cale sa-l inlocuim prin respect si stima, elemente care induc bucurie si satisfactie pe un plan superior, mai greu de cuantificat, dar mai durabile decat valorile consumului material imediat. Conform opiniei scriitoarei germane, statul „optim" ar trebui sa functioneze ca un costum elastic, care se muleaza dupa formele corpului. Daca sistemul partidelor nu mai corespunde nevoilor oamenilor, nu putem forta oamenii sa-l accepte, ci trebuie sa adaptam sistemul la cerintele cetatenilor. Fireste ca acest deziderat este utopic. Sistemele se opun schimbarii, din principiu. Niciun partid nu va consimti desfiintarii sale.
Principiul democratic presupune sa decida majoritatea ce este bine, prin plebiscit. Dar, mai nou „plebea" este privita ca o masa manipulabila. S-a raspandit unanim ideea ca, la baza, „boborul" ar fi needucat si obtuz, incapabil sa adopte deciziile optime. Autoarea de bestseller din Germania contrazice acest concept. Ea sustine ca omul de azi, individualist fiind, prefera sa-si formeze o parere proprie despre ceea ce e bine. El nu mai accepta programul unui partid in intregime, ci culege cate o idee de la fiecare.
Concluzia: a fi individualist nu inseamna automat a fi si egocentric. Natura nu este asa de neiertatoare cum am fost tentati sa credem pana acum. In fapt, natura insasi ne obliga sa conlucram si sa ne bazam unii pe altii pentru a supravietui. Mottoul „Homo homini lupus", la fel ca si ideea de familie ca „inchisoare sociala" s-a perimat. Am ajuns la un punct la care omul e depasit de sarcina de a infiinta o familie si de a o mentine la nivel de plutire, dar nici statul nu mai e in stare sa-l asiste corespunzator in acest demers aproape imposibil, in aceasta lume galopanta. In mijlocul unui climat de respect, politete si sprijin reciproc, accentul se deplaseaza de la bunurile materiale spre valorile social-emotionale, mai armonioase.
Intr-un eseu care circula prin Internet se pune accentul pe sentimentul isteriei si pe mitocania agresiva generalizata. In replica, se vorbeste despre politete si despre efectul ei benefic asupra fluidizarii substantei sociale. Se spune acolo ca s-ar fi ajuns la punctul la care nu se mai tolereaza avansarea sociala ca rezultat al calcarii peste cei blanzi. Cred ca la acest liman psihologic face referire si autoarea mentionata anterior. Tradusa in plan politic, solutia sugerata de ea este sa propunem la vot puncte din programe, nu sisteme complexe. Nimeni nu mai este dispus sa acorde votul sau pe patru ani unui program promovat de un anume partid. Ca alternativa, ar fi mai indicat sa se acorde fiecarui cetatean posibilitatea de a decide singur, la sfarsitul fiecarui an, cui cedeaza impozitele care-i revin, pe seturi pe care le considera el oportune (de exemplu 30% pentru sanatate, 20% pentru invatamant etc.). In acest mod, fiecare cetatean ar avea la dispozitie un instrument concret de participare la guvernare si, implicit, ar putea „amenda" anual acele domenii care nu l-au satisfacut in anul precedent. Un astfel de sistem ar fi de o mie de ori mai eficient decat orice buletin de vot din zilele noastre.
Evident, sistemul parlamentar trebuie mentinut, caci este necesar sa poata fi trasi la raspundere in mod operativ exact cei care provoaca situatiile date. Cu toate acestea, nu e obligatoriu ca ei sa apartina unor partide. Pe buletinul de vot pot aparea foarte bine propunerile de reforme sortate dupa domenii, nu partidele, nici numele candidatilor lor.
Cele doua cai principale prin care se propaga acest nou mod de a gandi sunt: in primul rand educatia – „cei sapte ani de acasa" materializati in relatia parinte-copil si, in al doilea rand, dezbaterea publica, pe care iata ca o initiem chiar noi, aici si acum, cu pasi sovaitori, marunti. Sper ca am furnizat macar cateva.

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page