Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

JOCUL DORINTEI SI IMAGINATIEI PE TARÂMUL LUMII UMBRELOR



Jocul reveriei si intrebarile dificile ale existentei

Privesc pe fereastra trecerea lina a norilor, ce isi proiecteaza umbrele asupra intregului pamant pana la unirea sa cu cerul pe linia orizontului. Dansul norilor este unul dintre cele mai fascinante spectacole pe care le putem urmari, fiind mereu o schimbare intr-un ritm lent, „zen” as adauga, care se concretizeaza ca un ecou al permanentelor transformari ce marcheaza intreaga natura in orice parte a vastului univers. Desi fenomenul fizic al miscarii acestor mase imense de vapori a fost in mare masura elucidat, totusi jocul lor constituie o exprimare plina de patos si maiestrie a creativitatii naturii in schimbarea perpetua ce se poate intui mereu la intersectia cosmica dintre spatiu si timp.

In aceste clipe de reverie am impresia transpunerii in lumi paralele ce isi disputa intaietatea in a ma captiva cu atractia lor predominant spirituala sau materiala in functie de structura lor. Dar este posibil sa existe astfel de lumi? Dincolo de scenariile de anticipatie, cum se poate intelege existenta unui paralelism al formelor pe care le vedem sau le intuim dincolo de limita vizibilului? Sau poate totul este doar un joc al imaginatiei, ce traseaza lumi nevazute pornind si intorcandu-se catre singura realitate in care de fapt evoluam?


Posibile raspunsuri in fata miracolului vietii

Raspunsul exact va intarzia de-a lungul prezentei vieti, anume croita pentru a ne ascunde marele mistere ale universului, dar imaginatia va continua sa tese tot felul de plasmuiri plecand de la proiectia amestecata a norilor pe suprafata denivelata a pamantului. Iar aici nu mai este vorba doar de legile fizicii, deopotriva fiind implicate cele mai profunde dorinte si motivatii ce ne urmaresc de-a lungul perioadei noastre de evolutie terestra. Din aceasta miscare a gandurilor se naste pasiunea, dorul, abnegatia, dorinta si zborul mintii peste orizontul terestru, fapt care se numeste imaginatie.

Rasucind si dezlegand sub forma unor posibile interpretari umbrele proiectate de catre obiectele „ceresti”, imaginatia incepe sa plasmuiasca lumi noi, posibile sau plauzibile, si isi da propria ei explicatie pentru tot ceea ce exista. Zambesc cand imi aduc aminte cand fiind copil imi ofeream cele mai nastrusnice interpretari la tot ceea ce vedeam in jurul meu, fara insa a putea intelege corect complexitatea realitatii la nivelul informatiilor de care dispuneam la acel moment. De fapt, fiecare dintre noi ramane un copil ce afla lucruri noi in permanenta si se minuneaza de fiecare data de ceea ce exista sau ar putea exista, uneori nefiind posibil sa faca distinctia dintre acestea.

Tripla natura a spiritului uman

Stiinta este prin natura ei bazata pe scepticism, lucrand mereu sub semnul intrebarii asupra ceea ce investigheaza. Dimpotriva, arta este afirmativa, chiar dincolo de ceea ce este rational, sondand in profunzime imaginatia, acest tezaur al posibilului dincolo de limita restrictiva a probabilului, fortand exprimarea pana la nivelul imposibilului, distorsionand chiar si cele mai bine asezate valori in cazul in care acest lucru este necesar. Pe aceeasi linie, religia se agata ferm prin actul credintei de latura transcendenta, ce trece dincolo de ceea ce putem simti direct sau interpreta cu mintea noastra. Ea depaseste arta, fiindca numeste imposibilul posibil si ceea ce nu se vede ca fiind perfect vizibil, de aceea ea dezamageste cel mai puternic atunci cand se  pare ca „nu isi tine cuvantul” in a ne conduce la seducatoarea promisiune a nemuririi.

Dar de fapt, exista o armonie desavarsita intre cele trei componente fundamentale ale fiintei umane, mai precis una care investigheaza prin intrebari, alta care exploreaza prin afirmatii, iar cea de-a treia prin „aruncarea” navalnica dincolo de umbre prin actul mistic, dar transcendent, al credintei. Daca una dintre componente lipseste, fiinta umana nu va fi completa, iar ascensiunea ei va fi undeva limitata in devenirea cosmica de la pamant catre ceruri. Fiindca presati de temporalitatea conditiei prezente, trebuie mai devreme sau mai tarziu sa ne dezmeticim si sa ne inaltam vertical catre urmatoarea treapta a evolutiei noastre ca fiinte care intr-o zi vor intra in lumea „zeilor”.

Suntem mereu copii pe cararea vietii

Zambesc cand disting umbrele pasilor mei prin aceasta viata incepand din cea mai frageda copilarie, mai ales cand imi amintesc o multime de stangacii cu privire la ceea ce am crezut, afirmat sau incercat la acea data. Uneori am impresia ca efortul de a merge pe propriile mele picioare nu s-a incheiat, ci mereu trebuie sa ma izbesc de diferite obstacole, sa imi adun iarasi puterile si sa imi corectez modul de a actiona pentru a ajunge sa progresez in arta de a ma deplasa cu usurinta prin decorul schimbator al existentei. si de aceea, cred ca sub o forma sau alta vom ramane niste copii mai mici sau mai mari, ce vor trebui sa invete continuu, fara ca acest proces sa se opreasca vreodata.

Privesc in jurul meu si observ tensiunea de pe fetele oamenilor, mersul lor grabit spre diferitele destinatii ale zilei sau noptii, intr-o alergare ce pare ca nu mai are sfarsit decat atunci cand puterile cedeaza definitiv, iar umbrele iau locul realitatii prezentei celor care au fost pana de curand plini de vlaga. Aceasta efemeritate a existentei ce se topeste dupa o durata mai scurta sau mai lunga m-a determinat ca caut cu febrilitatea „portalul” prin care se poate ajunge la ceea ce se numeste „vesnicie”. Exista un instinct launtric pus in noi, asemenea modului in care plantele simt puterea gravitatiei si se orienteaza vertical in sensul opus ei, ce ne indeamna mereu sa cautam, sa nu ne lasam batuti si sa descoperim in final „portalul” nemuririi.

Instinctul eternitatii pierdut pe cararea vietii

Dar pe drumul prafuit al pamantului, acest instinct incepe sa devina tot mai mult estompat de detaliile mai mult sau mai putin placute a ceea ce intalnim. Intamplarile nefericite ne rapesc bucuria de a trai si speranta unui progres real, iar obstacolele in loc sa ne ajute sa privim spre cer pentru a le depasi, ne determina sa privim prea mult la detaliile lor neplacute. si nu intamplator, in perioada contemporana pe care o traim scepticismul a inlocuit „zborul” imaginatiei artistice si „saltul” credintei ferme in realitati vesnice. Paradoxal, acest scepticism ne ajuta foarte mult pentru perfectionarea tehnologiilor de care ne folosim si in progresul stiintei sub diferitele ei ramuri, dar fiinta umana ramane saracita prin lipsa celorlalte doua componente vitale, care ar trebui sa stea alaturi cu „stiinta” pentru ca experienta noastra sa fie deplina.

Suntem tot  mai „bogati” in lucruri materiale si tot mai „saraci” in cele spirituale, tot mai puternici in exteriorul nostru si tot mai slabi in interiorul fiintei noastre, iar cand timpul sfarsitului efemeritatii noastre se apropie, nelinistea ia locul complet bucuriei, iar disperarea ne arunca intr-un neant din care nu se mai poate iesi. si atunci, solutia imediata este uitarea, ignorarea acestui aspect neplacut, fara a se intui ca de fapt astfel se adopta o atitudine defensiva in fata realitatii in care am fost adusi la existenta. In loc sa ne preocupe gasirea „talcului” vietii pe care o traim, ajungem sa ne lasam indusi in eroare de formele mereu schimbatoare din jurul nostru, care de fapt niciodata nu vor ajunge la un final armonios, miscarile fiind reluate iarasi si iarasi intr-o periodicitate ce distruge si cea mai bine educata rabdare.

O chemare ce vine din interiorul nostru

Arta ne ajuta sa dam farmec vietii, iar exercitiul credintei ne ofera posibilitatea de a strapunge conceptual valul de intuneric ce separa lumea aceasta de cea viitoare. si din aceasta cauza, cred ca este important sa dobandim acele deprinderi ce ne vor ajuta sa avem un inteles mai clar al „talcului” realitatii de care suntem inconjurati. Numai asa spiritul uman devine pregatit pentru marele salt al nemuririi si poate distinge calea dincolo de umbrele proiectate de necunoscutul ce se desfasoara inaintea noastra.

Suntem incantati de operele artistice ale trecutului mai mult sau mai putin indepartat, sau suntem surprinsi de credinta unor epoci in care oamenii isi dedicau intreaga viata unui ideal transcendent. Dar opera cu adevarat artistica este expresia idealismului unui creator care a uitat pur si simplu de cadrul descurajator al vietii pe care o traia si s-a ridicat prin inspiratie, imaginatie si talent deasupra conditiei muritoare. Iar pentru cei care si-au trait credinta cu forta intregii lor vieti, se potriveste acelasi model al transcenderii efemerului si al strapungerii umbrei prin certitudinea ecoului vesniciei.

Imbogatirea experientei interioare

Dar omul modern se afla intr-o conditie cu totul dramatica, lipsit de arta care sa il incante prin dezlantuirea autentica a creativitatii si deopotriva separat de izvorul sublim, unic si de neinlocuit al constiintei existentei divinului in adancul sufletului omenesc si deopotriva in inaltul cerului, mai presus decat orice alt lucru. Inconjurat de „jucarii” mecanice si electronice, de tehnologii performante, dar fara suflet, de calculatoare care gandesc asemenea noua, dar nu au deloc spirit, ci doar ne reflecta ceea ce gandim, omul zilelor noastre isi traieste clipa, incercand sa uite de farmecul inspiratiei creatoare si de extazul atingerii transcendentei si depasirii conditiei muritoare.

Cu siguranta ca daca aceasta lume va mai exista, in cele din urma omul va ajunge sa isi puna singur capat evolutiei sale efemere din cauza lipsei de sens, iar civilizatia se va prabusi in barbarie sau intr-un haos ce nu va mai lasa decat ruine in urma. Fara latura estetica si fara cea transcendenta, gandirea stiintifica se va anihila pe ea insasi intr-o spirala a scepticismului in labirintul intrebarilor fara raspuns, care se vor strange tot mai mult in jurul nostru si se vor multiplica la infinit dincolo de orizonul efemer al vietii noastre. Insa acest proces poate fi evitat daca vom sti sa ne educam gandirea si simturile pentru a contempla frumusetea existentei pe care o traim, sa primim lectia blanda a naturii, ce mereu se daruie pe sine renascand de fiecare data mereu mai tanara, mereu mai proaspata, si in final, sa adaugam elementul transcendent al credintei, care nu este altceva decat ecoul nemuririi ce ne asteapta la capatul taramului umbrelor prin care trebuie sa trecem in aceasta viata efemera.

Octavian Lupu
Bucuresti
12.10.2012

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page