Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

TARANUL ROMÂN...



Si astazi, la atatia ani distanta de Morometii lui Marin Preda, ori de Ion al lui Liviu Rebreanu, taranul roman pare neschimbat. Desi nescolit, este intelept si ager la minte, desi economia a evoluat si diviziunea muncii s-a adancit si diversificat, taranul depinde de pamant asemenea unei plante plapande: cu cat are mai mult, cu cat este mai fertil si mai roditor, cu atat este, nu, nu mai fericit, ci mai sigur pe el, mai multumit cu propria conditie, fiind mandru nevoie mare de faptul ca este un om asezat la locul lui. Mai mult decat atat, taranul roman are atat de adanc radacinile infipte in pamantul din care s-a nascut, incat oriunde s-ar duce, orice alte locuri minunate ar colinda si-ar vizita, nicaieri pe lumea asta mare nu-i este mai bine ca acolo unde-a vazut pentru prima data-n viata lumina zilei; chiar daca traieste intr-o casuta batraneasca din chirpici, chiar daca in curte are numai cateva pasari jumulite si-un purcel, pentru el greul vietii are alte valente, iar stramutarea nu este nicidecum o solutie... arareori cazand in plasa mrejelor desertaciunilor vietii. Pentru taranul roman viata este simpla si cinstita, putinul pe care-l are sau averea pe care-a reusit s-o agoniseasca este rezultatul trudei. Daca i le cuprinzi in palma, mainile oricarui taran autentic sunt umflate de atata munca, butucanoase, aspre, grele, iar sub unghile neingrijite se observa o farama din pamantul natal, cu toate astea este mandru, demn, are coloana vertebrala, nu-i place sa se victimizeze singur, nu asteapta nimic de la nimeni, decat de la Dumnezeu, care uneori ii asculta rugile, iar alteori se intampla sa fie prea ocupat, din contra, daca se intampla ca cineva sa-i ceara ajutorul, se dovedeste a fi sufletist, omenos si primitor... iar cei care au impresia ca reusesc prin te miri ce viclesuguri sa pacaleasca un taran, se inseala amarnic: de cele mai multe ori taranul roman lasa impresia ca este naiv si inocent, cand de fapt este doar bun la suflet si atat... De cate ori in istoria mai indepartata si mai recenta aceste maini batatorite si obosite n-au fost duse la ochi, sa stearga lacrimi grele si amare, cu toate acestea, sufletul taranului roman a ramas nobil si curat, un suflet de copil intr-un trup ostenit de griji, nevoi si nedreptati crase, neintinat, de invidiat pentru noi toti ceilalti!
Chiar si in iernile geroase, in timp ce pamantul se roteste imperceptibil in jurul axei sale, pentru a schimba noaptea in ziua, iar luna incepe sa se stinga usor de pe firmamentul instelat al cerului, cand inca nici cocosii cei mai matinali din fire nu se trezesc, iar focul de peste noapte din sobe inca mai scote fum pe cosurile innegrite ale caselor, taranul roman se trezeste si se-apuca sa se pregateasca pentru-o noua zi, pentru ca lenea si trandavia ii sunt straine. Oricat de frig ar fi afara, iese in curte, aduce apa proaspata din fantana, se spala bine pe ochi, pe fata, pe maini, pe corp, apoi incepe sa deretice prin ograda, sa dea de mancare la animale, sa taie lemne, intotdeauna se gaseste cate ceva de facut la casa omului gospodar... Nu este munca de barbat pe care femeia de la tara sa nu se-nvredniceasca s-o duca la bun sfarsit,  nu este munca de femeie pe care barbatul sa n-o poata face, fara sa se simta ofensat in vreun fel sau fara sa se rusineze, cum tot la fel nu este nici placere de barbat pe care femeia sa n-o guste si viceversa: si femeii de la tara ii place sa bea cate-un paharel de vin sau de tuica din prune facuta la cazan, si taranului ii place sa stea, sa sporovoiasca despre una, despre alta, sa depene amintiri, ba chiar sa filozofeze pe teme de maxima importanta.
Taranul roman este intaiul pastrator-sfant al frumoaselor traditii si obiceiuri autohtone: inca mai sunt sate unde oamenii merg pe ulite calare pe cai; unde se aduna la sezatoare, unde canta si joaca potrivit folclorului autentic, transmis de la generatie la generatie; unde imbraca costumul popular atunci cand merg la vecernie; unde se ocupa de tesut, de olarit, de mestesugarit; ori unde spala toale groase la vartej, ca in urma cu sute de ani... iar ca litera de lege, in orice sat ar merge, de la munte la campie, de la est la vest, ori de la nord la sud, trecatorul va constata cu surprindere ca taranul roman, fie ca te cunoaste, fie ca atunci te vede pentru prima data-n viata lui, te saluta respectuos si-ti  zambeste ca unui prieten...
Taranul roman nu se teme de nimeni si de nimic, nici chiar de moarte, balada Miorita curge prin venele oricarui fiu al satului. Nici chiar de Dumnezeu nu se teme, pentru ca stie sa respecte canoanele bisericesti si stie ca Dumnezeu atat de mult ii iubeste pe oameni incat pentru iertarea pacatelor lor si-a sacrificat Fiul, incat n-are de ce sa se teama, atata timp cat constiinta ii este linistita si nepatata. Taranul roman cand spune Dumnezeu, spune adevar si lumina, spune bunatate si speranta, spune putere nemarginita si libertate absoluta, spune caldura si fericire, pace si liniste, spune iubire, mila, iertare, intelepciune... In simplismul fiintei lui constientizeaza toate acestea si se comporta ca atare... Cand sufletul se indeparteaza de trup, vorbim despre moartea fizica. Cand sufletul se indeparteaza de Dumnezeu, vorbim despre moartea spirituala. Astel de morti ca cele din urma sunt intalnite prin micile sau marile orase la tot pasul, pe la coltul strazii, prin cafenele, prin salile de jocuri de noroc, prin casele cu felinare rosii, prin sediile multinationalelor, insa la sat mai rar ne este dat sa intalnim asa ceva, pentru ca taranul roman isi stie menirea, este un vierme, un vierme de matase - o fiinta mica, neinsemnata, firava, care prin munca si daruire lasa ceva de valoare in urma sa; o larva care devine fluture, bate de cateva ori din aripi, gusta viata, apoi se stinge; pamant transformat pana la urma tot in pamant...
De multe ori, daca nu de fiecare data atunci cand cineva din societatea elitista este numit taran, se supara, se simte jignit, intepat cu acul fin si usturator al ironiei si asta fiind spuse stau si ma intreb de ce, pentru ca fata de strabunii nostri tarani, fata de actualul taran roman noi nu am evoluat, doar traim cu aceasta impresie ridicola; am ajuns sclavii publicitatii, ai luxului; ne luam drept valori niste non-valori; ne ridam prematur, ne scade imunitatea in fata tentatiilor stupide  si murim spiritual... in timp ce si astazi, la atatia ani distanta de Morometii lui Marin Preda, ori de Ion al lui Liviu Rebreanu, taranul roman pare neschimbat...

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page