Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

"VOI STRAJUITI ALTARUL/ NADEJDII MELE DE MAI BINE…"



Induiosat de soarta neamului lui, Octavian Goga, poetul patimirii noastre, scria: "Eu, gratie structurii mele sufletesti, am crezut intotdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma   intr-o trambita de alarma."
Asemenea celorlalti scriitori ardeleni – Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, George Cosbuc –, Octavian Goga a "filtrat durerile neamului, devenind o trambita de alarma" a durerilor taranului roman, confirmand, prin poeziile lui – "Plugarii", "Noi", "Clacasii", "Cantaretilor de la oras", "Asteptare", cuvintele rostite de savantul Nicolae Iorga, la 17 mai 1911, cu prilejul discursului de receptie la Academia Romana, intitulat "Doua conceptii istorice": "Natia exista! Ea va fi crestina, viteaza, buna, dreapta!".
Din natia aceasta, care "exista", face parte si taranul roman, cel care a trudit pe ogorul lasat de inaintasii lui si a luptat cu arma in mana pentru inaltarea ei, aparandu-i bogatia materiala si spiritualitatea, pentru ca tara sa ramana intreaga. Oameni mari, precum cei mai susamintiti, s-au intors la radacinile neamului, cinstindu-si inaintasul, taranul, poporul roman, in discursurile lor de receptie la Academie, forul suprem al spiritualitatii romanesti. Taranul roman, asa cum scrie si Constantin Radulescu-Motru, in "Personalismul energetic romanesc", face parte din acea "energie generatoare" a natiei, care, in viziunea lui Ioan Lupas, da unitate si trainicie mosiei, limbii si credintei stramosesti, pentru a fi si a ramane, cum spunea Barbu Stefanescu Delavrancea: "o singura fiinta cu acelasi dar, cu aceleasi dureri, cu aceeasi limba…". Gasim la acesti scriitori, intelectuali ai neamului romanesc, ideea calauzitoare a dainuirii, a continuitatii noastre dincoace si dincolo de Carpati, coloana trainiciei edificiului romanesc. Doar slavind neamul, spunea profesorul Simion Mehedinti, iti poti cinsti propria viata, "stergand prejudiciul social ca aceia cu mainile albe sunt mai oameni.”
Taranul roman – om al gliei, secatuit de munca, de apasarile stapanilor, "oropsitii plugari si ciobani" au pastrat "datinile, cantecele, superstitiile, torcand firele de argint ale povestilor din strabuni… Viforul vremii in Ardeal a trecut, astfel, ca toate furtunile batand culmile, frangand crestele copacilor, dar lasand nemiscate si in deplina lor podoaba firicelele de iarba. Asa ne-au ramas taranii, singura natiune de existenta a neamului nostru sub ocrotirea politica dusmana", spunea Octavian Goga. Vorbind despre acea vesnicie care "s-a nascut la sat", la 5 iunie 1937, poetul si filosoful Lucian Blaga spunea in discursul de receptie la Academie: "Fiecare sat se simte, in constiinta colectiva a fiilor sai, un fel de centru al lumii", care "traieste in orizonturi cosmice, prelungindu-se in mit.” Incaruntind prin istoria noastra, taranul roman este prezent si in discursul de receptie la Academie, din 29 mai 1940, al lui Liviu Rebreanu, sub cupola inaltului for rasunand cuvintele la adresa stramosului tuturor - taranul roman: "Taranul e inceputul si sfarsitul. Numai pentru ca am fost neam pasnic de tarani, am putut sa ne pastram fiinta si pamantul.”
Din pacate, taranul roman n-a dus-o mai bine nici dupa reforma agrara din anul 1923, dupa ce a primit pamant, dar lipsindu-i mijloacele de a-l munci, pana la urma a ajuns tot rob, in tara si pe pamantul lui. Tot asa a fost, intr-un fel, si dupa reforma urmand celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Taranul, cel care, cu marea lui dragoste de pamant din mosi stramosi, trudea din zori si pana-n noapte, dornic sa dea necesara paine tarii! Lui, taranului roman, i s-a luat totul: vacuta, cal, oaie, car, caruta, pamant in CAP-urile croite dupa modelul colhozurilor sovietice. Cotele insuportabile l-au sleit. Brusc, din truda de-o viata, a lui si a inaintasilor lui, s-a ales praful! Au venit si vremurile postdecembriste, dar soarta taranului roman nu s-a schimbat, viata lui nu s-a imbunatatit cu nimic.
In aceste noi vremi, dupa calapoade postdecembriste, situatia lui este aceeasi – de om apasat! Batjocura mai-marilor fata de pamant, aceasta avutie nationala, in orice tara a lumii, dar mai ales, fata de el, truditorul pamantului, a ramas aceeasi. S-au zbatut taranii nostri, dupa 1989, sa-si recupereze pamantul luat cu japca la cooperativizarea fortata a agriculturii. S-au judecat multi, prin tribunale, s-au certat tatal cu fiul, unchiul cu nepotul, fratii intre ei, neamurile intre ele, pentru o palma de pamant, dupa lacomia si patima acelui Ion al Glanetasului, personaj din romanul "Ion" al lui Liviu Rebreanu. Pamant care a ramas, pe alocuri, nelucrat, devenind parloaga, pentru ca taranul roman nu are cu ce-l munci. Cu hartia de taran improprietarit in mana aflandu-se, el, dezmostenitul timpurilor, si-a dat seama ca nu are cu ce sa-si lucreze ogorul. Cu doua vacute slabe, fara tractor si o combina, atat de necesare, nu se poate face agricultura moderna si performanta. Si – intr-un fel – azi se repeta povestea de dupa reforma agrara din anul 1923. El, ca si ai lui inaintasi, care au luptat in Primul Razboi Mondial, a ajuns sa-si vanda, mai pe nimic, pamantul tuturor lacomilor de azi, din tara si din afara ei, smecherilor, noilor ciocoi – Dinu Paturica. Daca n-au reusit sa-l vanda, l-au lasat in paragina, ajungand, din nou, sclavii altora, in timp ce graul, legumele, fructele cu preturi usturatoare, sunt aduse din toate strainatatile. In singuratatea lui, taranul roman, disperat, este un dezradacinat practic, ajuns pe la copiii din orase, plecat din satele care, incetul cu incetul, raman pustii. Se risipeste totul. O mostenire traditionala este inghitita de uitare! Si, odata cu taranul roman si cu pamantul lui, se risipeste si fiinta neamului. Ajuns la oras, taranul face infarct vazand cat costa litrul de lapte, kilogramul de branza, oul, uleiul, painea, zaharul. Iar multi se sting inainte de vreme. Asta-i soarta lui, a celui care a dat numele tarii, a luptat pentru ea, pentru acest pamant romanesc, a dus greul razboaielor, povara apasatoare a cotelor insuportabile de prin anii ’50-’60, a suportat umilinte si tradari. Agresat in cei 22 de ani de nedreptati, apasari si ingrijorari, taranul roman, cufundandu-se in trecut, in amintirea satului lui, sub presiunea istoriei si a timpului, a vremii vitregi si a scepticismului, traieste o noua spaima. Pentru el, intr-adevar, "timpul n-a mai avut rabdare"!

La el, taranul roman, inceputul si sfarsitul tuturor, m-am gandit, mai zilele trecute, intorcandu-ma la radacinile mele taranesti, recitind poezia lui Octavian Goga, poetul "cantarii patimirii noastre", adevarata "trambita de alarma", pe alocuri de o actualitate frapanta, ingrijoratoare si azi. Citez din "Clacasii": "La voi alearga totdeauna / Truditu-mi suflet sa se-nchine, / Voi strajuiti altarul /Nadejdii mele de mai bine. / Al vostru-i plansul strunei mele: / Crestini ce n-aveti sarbatoare, / Voi, cei mai buni copii ai firii, / Urziti din lacrimi si sudoare. // Caci toata floarea va cunoaste / Si toata frunza ei va stie. // Purtati in brateleamandoua / A muncii rodnica povara, / Sub stralucirea-nlacrimata / A diminetilor de vara: / Si nimeni truda nu v-alina, / Doar bunul ceriului parinte, / De sus, pe frunte va aseaza / Cununa razelor lui sfinte // … // Frati buni ai frunzelor din codru, / Copii ai mandrei bolti albastre, / Sfintiti cu lacrimi si sudoare / Tarana plaiurilor noastre! // … // Ca-n pacea obidirii voastre, / Ca-ntr-un intins adanc de mare, / Traieste-nfricosatul vifor / Al vremilor razbunatoare." Aceeasi atmosfera a deznadejdii, a apasarilor strainilor, a neimplinirii, a taranului roman reiese si din poezia "Noi": "La noi sunt codri verzi de brad / Si campuri de matasa, / La noi atatia fluturi sint / Si-atata jale-n casa. / Privighetori din alte tari / Vin doina sa asculte; / La noi sint cantece si flori / Si lacrimi multe, multe … // ….// La noi de jale povestesc / A codrilor desisuri / Si jale duce Muresul / Si duc tustrele Crisuri // …// Din vremi batrane, de demult, / Gemand de grele patimi: / Desertaciunea unui vis / Noi o stropim cu lacrimi". Evocarea poporului "mut de umbre", a "mucenicilor nerasplatiti ai painii", cei legati "de veacuri, cu durerea", din "Clacasii", este o invitatie, venind spre noi din timp, sa ne plecam fruntea inaintea trudei taranului, cel cu "amarul tarinei robite", mereu cu gandul "sa sfarme jalea din viitorime". El, "frate bun cu glia", asteptand "ziua mare a-nvierii", de fapt asteapta "clipa primaverii" noi, "Cand suflet nou primeste intrupare / Si-n stralucirea razelor de soare, / El harazeste vremi-imbatranite / Vesmantul nou, de noua sarbatoare". Vis de inviere, de noua sarbatoare, pentru ca "Mor azi cantecele-n pragul / Noptilor la sezatoare / Si, de Feti-Frumosi uitata, / Mandra Cosanzeana moare //…// Tot mai ostenita-i doina / Fluierului de la munte". Aceeasi atmosfera a dezamagirilor, tristetilor si a asteptarilor unor vremi mai bune pentru cei carora le-a intrat pamantul in palmele ca potangul, ni se transmite peste hotarele anilor dusi, degajata din poezia "Cantaretilor de la oras", o invitatie actuala si in anul 2012, a intoarcerii spre sufletul satului romanesc: "Voi n-aveti flori, nici cantece, nici fluturi, / Caci soarele in tara voastra moare, / Voi in desert cersiti pe-a voastra struna / Din ceriul sfant o raza sa coboare. / E frig la voi si moarta-i stralucirea / Cetatilor cu turnul de arama, / Bieti cantareti cu aripile frante: / In alte zari cuvantul meu va cheama // … // Veniti, veniti in ceasul diminetii, / Cand sub clipirea boltii-mbujorate / Sarbatoreste-al invierii praznic / Biserica de frunze-nrourate".

Ca intelectual, ca roman cu radacini taranesti adanc    infipte in acest pamant, mandru de obarsiile mele, ma     intorc, cu gandul, la ai mei, la taranul care "In codrii verzi si-n negrele ogoare / A semanat nadejdea vietii noastre", la cei care azi, ducand traiul lor chinuit, merita cu totul altceva, tanjind spre zorile in care "cuvantul meu va cheama". Altfel, Doamne, fereste, s-ar putea sa mai traim, candva, "infricosatorul vifor / al vremilor razbunatoare". Ca in anul 1907! Cel care "a semanat nadejdea vietii noastre", "purtatorul matricei noastre stilistice", cel care a dat numele tarii, taranul roman, cum spunea Liviu Rebreanu in discursul de receptie la Academie: "…ravneste de mai multe veacuri, fara incetare si in zadar", sa i se implineasca doua dorinte: "lumina si dreptate!".
LAZAR LADARIU

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page