Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Timpul caisului înflorit ca melcul



    „Conversatie de seara”, volumul de versuri scris de Mariana Cristescu, este un veritabil dialog cu sine, monolog cert, dintr-o dorinta de autocunoastere, iar decorul acestui ceas de taina este asigurat de natura cu toate bucuriile ei, menite sa echilibreze un eu descumpanit, ajuns intr-un impact al fiintei, al existentei. Seara este momentul cel mai generos al zilei, un timp asezat, in care gandurile pot fi adunate, simtite, exprimate, atat cat se poate. Desi se deapana o poezie discursiva, limpede, sunt usor de zarit urme ale unei rataciri, pe care poeta cauta sa si-o explice, sa o inteleaga si sa si-o asume.

Exista in poezia Marianei Cristescu o imbinare de simturi, puse in slujba perceperii unei realitati existente sau dorite. Lumea are acele forme, culori, sunete, pe care poeta vrea sa le observe. Nu este vorba despre un spatiu si un timp inventate pentru sine, desi n-am fi departe cu aceasta interpretare, dar e o forma a regasirii.
„Conversatia...” este un pretext de a vorbi cu cineva absent, de a inainta prin cuvant intr-o noua etapa, de a-l gasi pe celalalt printre tacere, inserare, liniste. Incadrata in motive romantice, seara Marianei Cristescu contine, pe langa luna, stele si noapte, si elemente pamantene, ce o fac pe poeta sa-si desfaca din caier povestea care sa-i contureze portretul: decorul este si pamantean, cu melci, cu maci, caisi, lebede, piatra, clavir, crin, fir de iarba. Cateodata se intampla scurte evadari in „Temple – Iubiri”, „in cenusa diminetii”, „in poeme – toteme”.
Desi o Cantare a Cantarilor, „Conversatia de seara” contine si o poezie incifrata, legata de simboluri personale, unde pentru fiecare indiciu exista o intamplare doar schitata in vers. Prezenta celuilalt din amintire, cu spusele lui „Pe aici a trecut fiara, / imi spui / si zambesti.../ are ecou in timpul trait pe baza timpului marturisit.
Impartit in trei grupaje: „A sare miroase petala de mar” – este rostire senzuala, introspectie, „Cadere libera” – este dorinta de uitare si integrare in ordinea elementelor, gest dureros, dar impactul este atenuat de o superioara intelegere a enigmelor firii, iar „Rime basarabene” se inscriu in seria versului vechi, baladesc, ca un exercitiu de supravietuire prin cuvant, cu o retorica a iubirii de altadata: „cand de dorul mandrei mele, / aprindeam un car de stele”, a timpului ineluctabil: „cand s-au despartit marile, / drumul si cararile, / si-au spus bun ramas / umbre fara glas”, a intoarcerii, a continuarii dialogului intr-un alt registru, resemnat cu sine, cu alter – ego, cu natura: „Frunza galbena, uscata, / vei mai fi verde vreodata?”
Cu un sensibil simt al realitatii, al posibilitatilor ei de exprimare, Mariana Cristescu se face inteleasa pentru ca nu-si minte partenerii de dialog si le acorda poezie nedisimulata, nedeviata de la sentimentul care a generat-o. Ea, poeta, este in acelasi timp emitator, mesaj, destinatar, cateodata si decor pregatit complicatului monolog de fapt, pe care il rosteste intr-o atmosfera adevarata, la un timp prezent, din care doar gandul mai zboara in trecut, spre un Adam nehotarat caruia i se adreseaza: „... ce-ti veni sa-ti dai coasta? / O sa te doara reumele / la Potop. / Ce-ai sa faci cu nevasta? / Pentru conversatie, / eu sunt cel ideal, / nu creatura antipatica / din fundal.”

Acest volum, ca o alta „Conversatie la Catedrala”, este la Mariana Cristescu ca o „Catedrala de lapte”, cu gandul la ceata, la nesiguranta gesturilor, a optiunilor cotidiene, dar care trec si patrund in lumina adevarata.
Stilul Marianei Cristescu e bogat in trimiteri la diferite cai de cunoastere: mitologice, istorice, prin muzica, e un fel bogat de informatii multiple, prin care se poate pierde si apoi regasi sufletul calator. „Conversatie de seara” e o declaratie lirica, in care interlocutorul se afla la distanta si unde Mariana Cristescu vorbeste prea putin despre iubire, din precautie, dar lasa acest sentiment sa respire prin fiecare vers, tradand prezenta, triumfand la rand cu orice cuvant, dincolo de inserare, intrand in elementul specific noptii, acela de bun deschizator de suflete si timp al calatoriei. Decorul e uneori exotic, ca-n „Venetia forever”, uneori gandurile merg pana in gradinile edenice, intalnindu-i pe Adam si pe Eva – personaje intr-o alta rama.
La un moment dat, singuratatea serii e tulburata binefacator si conversatia beneficiaza de ascultatorul dorit ce apare instantaneu: „Ce surpriza, domnul Joyce! Dumneata aici...” Poeta continua sa vorbeasca mai departe cu un cais, caruia ii spune „Buna seara!”, asa cum Nichita Stanescu vorbea cu prietenul lui, copacul de la fereastra. Prezenta acestui cais intr-o lume livresca, unde personaje sunt Joyce, Rodin, Garcia Lorca, Withman, echivaleaza cu aparitia madelainei lui Proust, ce declanseaza memoria in cautarea unui timp, asa cum pentru Mariana Cristescu acest decor este propice intoarcerii in propria copilarie: „Am zarit... un cais posomorat / si m-am gandit sa-i spun buna seara / ... si sa-l intreb daca e ruda cu caisul meu de acasa.”
„Capitulare” inseamna pentru Mariana Cristescu a alege calea scrisului: „Cred ca va trebui sa scriu aceasta carte, / pana la urma, / ca pe o alta nastere.” Prin scris ea alege de fapt evocarea iubirii, ca la Mircea Eliade, o trecere a celuilalt in poemul tau. „Rhapsody in blue” este o frumoasa declaratie de iubire: „I-am dat unui soim numele tau / ca sa te chem haulind catre zare / ... De la facerea lumii te-am iubit / sub marul acela albastru, / florile lui ne-au cuminecat si miruit. / De-acolo, legati, / pe aripi de flutur ne-au rastignit. / Dovada: cicatricea din sufletul tau. / Dovada: semnul sarpelui pe sanul meu. / ... Stigmatul orei mi-l asum acuma doar eu. / Sangele meu a ramas / singura / controversata / lumina / din curcubeu.”
Incantatia „in dulcele sunet de clavir”, cu Mozart, Ceaikovski si Schumann, insoteste seara, cu ecou, iar raspunsul il simt doar cei initiati. Poezia „Blasfemie” e un poem in oglinda apei, ca o iertare ceruta pentru lucruri fara vina: a nu crede in intamplari demult petrecute este armura ce cade de la un vers la altul: inaintarea prin poem surprinde printr-o logica a indraznelii de a continua firul povestii: destinatia este una de cuvinte: inima n-a ars de tot, ciobul ei – materie stranie, in contextul dat – palpaie – actiune proprie focului, casa trupului e inghetata, metafora fumega in inalt, spre jertfirea pe cruce, de care poeta nu va scapa vreodata. Impacarea aduce cu sine caldura unui adapost, dar nu deplin, pentru ca trupul e „coborator din naltul” – frumos oximoron al verticalitatii eterne.
Intr-o seara, intr-o singura seara, intr-o conversatie, intr-o singura conversatie, Mariana Cristescu re – face lumea, de sapte zile, cu toate elementele ei: concrete, abstracte, logice, poetice. Concentrarea lumii in poezie nu are nevoie de spatii intinse; uneori, genul concis transmite vibratia intregului: „Mainile tale - / stele de mare, / fildes solar / frematand / cu mirare.” („Obsesie”) si „Inima – amfora plesnita / in cenusa / diminetii.” („Relicva”)
Poeta isi doreste sa fie gasita: „Afla-ma si / sareaza-mi chipul / cu lacrima ta!” e dorinta Afroditei de a pastra sarea marii intr-o seara a discursului pe luciul cuvintelor de la lumina poeziei.

Elena M. Cimpan

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page