Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

INVOCATIE eminesciana. "Tepes ... doamne"


Toti romanii suntem de acord ca Eminescu a fost unul din mai marii neamului nostru. Cat priveste faptul ca el a crezut sau nu in Dumnezeu, parerile pot fi impartite.  Eu fac parte din cei care spun ca Eminescu a fost prea mare pentru a nu fi crezut in Dumnezeu. Intreaga sa opera e incarcata de imbiere la bine, de avertisment cu privire la rau si domeniul jurisprudentei universale este abordat la gradul omenesc de inteligenta si intelepciune cel mai inalt. El este de partea divina in promovarea frumosului, a adevarului si se aseaza cu toata fiinta sa impotriva uratului, a raului, pana chiar la invocarea judecatii drepte fara de care omenirea nu mai poate supravietui.

"Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punand mana pe ei,
Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,
Si in doua temniti large, cu de-a sila sa-i aduni,
Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni"!

Cumva, aceasta invocatie este anormala poetului. Nu mai are incotro. Este ieftin de zis ca poetul face aici politica sau academism intelectual. Invocatia transcende in rezolvarea universala chiar daca se poate aplica unui moment, loc sau situatie istorica. Neintelegand aceste dimensiuni eminesciene, cineva a limitat - de fapt intelesul lui a fost limitat -, invocatia poetului la un aspect politic al timpului sau si l-a comparat cu cel de acum. Replica nu este total lipsita de importanta, dar nici cea mai importanta.

"A venit si Tepes doamne si a pus mana pe ei,
I-a-mpartit in doua cete: in smintiti si in misei.
Dar in doua temniti large, e degeaba sa-i aduni;
Nu ia foc nici puscaria si nici casa de nebuni".

La invocatia serioasa nascuta din paroxismul raului, spre o rezolvare de dreptate, dar care nu tradeaza neputinta, se raspunde din pacate cu replica de abandonare din pricina zadarniciei.  Abandonarea iubirii si a dreptatii este sugerarea diavolului pentru acceptarea situatiei de rau cu lozinci fara valoare, dar pe undeva comode, de felul "asta este, nu avem ce face, nu se poate altfel, mergem inainte asa" etc. Din punctul omului de vedere, prelungirea neputintei rezolvarii se poate legifera in "degeaba, caci puscaria nu ia foc si nici casa de nebuni". In politica se poate aplica, dar nu si in filozofie si cu atat mai putin in STIINTA MANTUIRII.
Reiese din invocarea eminesciana ca poetul era un om care dorea moartea cuiva? Nici vorba! E necajit de raul prezent pe lume care ne produce atata durere?  Bineinteles. Cu atat mai necajit cu cat geniu era in confruntarea cu el. Il durea desigur biologic, pragmatic daca vreti, dar durerea cea mare era de idee. Nici vorba de vreun fel de razbunare omeneasca in rezolvarea principiilor prin care binele nu ramane o dorinta platita sisific in neobtinere, ci element de desfasurare a existentei.
Este Eminescu apocaliptic? Absolut. Invocarea lui Tepes reprezentand dreptatea, intr-o dimensiune pornita de la Tara Romaneasca, este esantion pentru intreaga omenire pentru ca intr-un fel sau altul, aceeasi cauza duce la acelasi efect. Este in Apocalipsa din Scriptura o invocatie a martirilor omorati "din pricina Cuvantului lui Dumnezeu, si din pricina marturisirii pe care o tinusera". "Ei strigau cu glas tare si ziceau: Pana cand Stapane, Tu care esti sfant si adevarat, zabovesti sa judeci si sa razbuni sangele nostru asupra locuitorilor pamantului"? Apocalipsa 6, 9-10. Dezacordul mai marelui neamului nostru cu relele ce se faceau la vremea lui, este biblic. Invocatia pentru dreptate este scripturistica.
Replica la eminesciana amintita, a confratelui nostru care traieste poate si el la nivelul lui dezamagiri in asteptarile promisiunilor de schimbari politice poate fi reala. Cu fiecare altcineva, tot asa, sau poate mai rau.  Tot Scriptura zice "asteptam binele si binele nu vine".
Observatia ca Eminescu nu si-a propus "sa dea foc la puscarie si la casa de nebuni", ci l-a invocat pe domnul Tepes - domnul dreptate - sa faca acest lucru e de mare importanta. Observatia ca in replica incercata, experienta este deja facuta si se dovedeste zadarnica, nu sta cu Scriptura care zice ca "pamantul cu tot ce este pe el va arde", 2 Petru 3, 10.
In planul divin nu este nevoie de puscarii ci de indreptare. Nu este nevoie de ospicii, ci de vindecare.  Domnul Dumnezeu va face dreptatea finala intr-o iubire cat crucificarea Mantuitorului. Focul salvarii si nu focul distrugerii - focul dragostei Lui. Asadar o temere sfanta este pentru oricine si pentru totdeauna binefacatoare.

Benone Burtescu

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page