Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

CHIPUL ETERNITATII DIN INSULA CETATII PROIECTAT ASUPRA CATEDRALEI NOTRE DAME DIN PARIS


Am parasit „axa istorica” a Parisului de indata ce am pasit afara din Palatul Luvru si m-am indreptat de-a lungul Senei catre binecunoscutul Pont Neuf, care leaga cele doua maluri ale acestui fluviu, dar care deopotriva iti permite sa ajungi pe renumita Insula a Cetatii, in franceza: „Ile de la Cité”. Acest loc gazduieste mai multe obiective turistice obligatorii atunci cand vizitezi Parisul si anume: catedrala Notre Dame, Palatul de Justitie si inchisoarea de trista amintire unde a fost intemnitata Maria Antoaneta inainte de a fi executata intr-un mod barbar de catre revolutionarii acelei epoci.

Insula Cetatii alaturi de insula Saint-Louis sunt singurele „bucati de pamant” constituite natural in mijlocul Senei ca urmare a depunerii numeroaselor aluviuni purtate de apele involburate ale fluviului. Acest fapt sporeste atractivitatea locului parca anume pus in mijlocul Parisului cu scopul de a evoca intr-un spatiu relativ ingust diversitatea de timpuri si epoci care si-au pus amprenta de nesters intr-o simbioza deopotriva stranie si contradictorie. In acest sens, relicve din perioade succesive ale istoriei se intretes intr-o structura unica fascinanta, avand impresia ca distingi pe rand siluetele galilor din tribul Parisii luptand cu trupele lui Iulius Cezar, pentru ca ulterior sa distingi umbrele regilor merovingieni confruntandu-se cu vikingii invadatori alaturi de proiectiile sumbre ale asediilor, nu putine la numar, suferite de aceasta renumita cetate a Frantei.

De fapt, pozitionarea centrala a Insulei Cetatii in inima Parisului a condus la definirea kilometrului „zero” chiar in piata ce se intinde la apus de catedrala Notre Dame, de aici calculandu-se toate distantele din interiorul orasului. Si chiar aceasta este senzatia pe care o ai atunci cand parcurgi la pas strazile de pe mica insula separata fizic, dar nu si functional, de restul metropolei. Este ca si cum te-ai afla in centrul unui imens carusel ce se desfasoara pe o intindere marginita doar de catre orizont. Sau ca si cum ai atinge un loc cu o gravitatie maxima, in jurul caruia se misca tot ce este in jur. De aceea, impresiile culese de pe aceasta insula completeaza armonios tot ceea ce am putut admira pe intinsa axa istorica a Parisului ce incepe de la Arcul de Triumf si se termina la Palatul Luvru.

Aceasta insula cu aspect de corabie plasata in mijlocul apelor iti ofera o senzatie de protectie fata de malurile foarte apropiate ale Senei, un fel de loc de refugiu, care a inspirat scrierea romanului „Cocosatul de la Notre Dame” de catre Victor Hugo. Trairea pe care o ai cand pasesti in interiorul ei este similara intrarii pe un teritoriu ce nu mai apartine omului, ci doar lui Dumnezeu, aflat sub protectia cerului in fata navalei apelor si a pamantului. De o parte si de alta se afla multimile nenumarate ale urbei, dar pe aceasta insula regulile se schimba brusc oferind senzatia de eliberare si ocrotire providentiala.

La extremitatea de apus a „corabiei” se afla Palatul de Justitie, construit in timpul „imparatului” Napoleon al III-lea, obturand frumoasa Capela a lui Ludovic al IX-lea. Intr-un efort de schimbare a identitatii Parisului, manie impartasita de catre toti dictatorii din toate timpurile, Napoleon al III-lea a dorit sa isi impuna prezenta sa de mare judecator cu un palat aflat nu departe de Palatul Tuileries, unde isi avea vremelnica sa resedinta ca imparat autoproclamat al francezilor.

Chiar „lipita” de Palatul de Justitie se afla si acea inchisoare faimoasa din descrierile evenimentelor Revolutiei, unde si-au petrecut ultimele momente ale vietii multi nobili ucisi in numele „poporului” de catre tribunale incropite la repezeala de persoane zeloase pentru noua oranduire. Atat Palatul de Justitie, cat si aceasta inchisoare, se pot vizita la anumite ore si in anumite zile de catre cei interesati. In ce ma priveste, am cautat sa evit o asemenea „placere”, spiritul regalist din timpul vizitarii Palatului Luvru determinandu-ma sa detest pe moment o astfel de „distractie”.

Insa catre extremitatea de rasarit a „corabiei” se afla renumita catedrala Notre Dame, care confera un sens unic si o stralucire cu totul deosebita Insulei Cetatii. Aspectul arhitecturii acestei constructii ofera perspectiva puntii de comanda a unei nave cu doua turnuri gemene ce se inalta elegant si demn pe frontispiciu intr-un stil gotic francez, avand o vechime de aproape opt sute de ani, ultimul retus al primei etape de ridicare a edificiului fiind facut in jurul anului 1240. Si tocmai de aceea, nu poti vorbi despre Insula Cetatii fara a face referinta la aceasta catedrala care incorporeaza o atat de indelungata istorie.

In momentul in care am stat in fata catedralei Notre Dame am simtit cum intregul inteles al locului capata un sens cu totul nou, diferit de cel pe care il percepusem de-a lungul malurilor Senei. Mi-am dat seama ca privind din mijlocul pietei, intreaga perspectiva a Parisului devenea armonioasa, fiind centrata pe Insula de la care s-a dezvoltat intreaga urbe de-a lungul multor veacuri de existenta. Oferind o simetrie in raport cu „axa” naturala a cursului Senei, Insula Cetatii realizeaza o translatare a orizontului istoric catre o perioada mult mai veche si deopotriva catre primordialitatea asezarilor umane care s-au intemeiat sau au disparut in acest spatiu geografic unic.

Daca „axa istorica” a Parisului contureaza grandoarea regalitatii si ulterior a imperiului ajuns la apogeu, axa naturala a Senei, fata de care este aliniata Insula Cetatii, confera simtamantul permanentei si vesniciei formelor de relief peste care s-a suprapus zbuciumul comunitatii umane, mereu tulburata de imperfectiuni si prefaceri continue. Mai mult chiar, am avut perceptia timpului absolut, care nu cunoaste schimbare, iar alegerea acestui loc pentru inaltarea unui templu spre gloria Creatorului universului mi s-a parut a fi o foarte buna alegere.

Intrand in interiorul catedralei, simtamantul de sacru m-a strabatut ca un fior launtric in timp ce paseam cu sfiala de-a lungul coridoarelor de acces si al spatiilor special delimitate pentru circulatia vizitatorilor. Stiam despre faptul ca o alta biserica fusese cladita in acel loc inainte ca Notre Dame sa prinda chip, dar gandul m-a purtat si catre vechile altare romane sau celtice de pe Insula Cetatii, care au precedat crestinarea francilor sub regii merovingieni. Exista putine astfel de locuri in care religiile sa se suprapuna armonios peste veacuri cu temple succesive comemorand o aceeasi idee de divinitate ce transcende spatiul si timpul. Din acest punct de vedere, amplasarea catedralei Notre Dame corespunde notiunii de loc sacru, conferit de aspectul geografic al asezarii respective, putand spune ca astfel am avut ocazia de a ma afla in chiar inima spirituala a Parisului.

Atmosfera interioara, marcata de un amestec interesant de lumina si intuneric, avea un aspect fascinant si terifiant, deopotriva, asa cum paradisul si infernul se proiectau prin vitralii imense incastrate in ferestre ogivale sau rotunde. Iar coloanele inalte, ce sustineau acoperisul cladirii, induceau senzatia de sublim pentru toti vizitatorii ce se incolonau disciplinat si tacut pe masura ce treceau prin dreptul diferitelor compartimente ale cladirii. Din acest punct de vedere, pot spune ca in nicio alta biserica nu am avut un sentiment de o evlavie asa de profunda ca in aceasta catedrala in care rafinamentul si stilul se imbinau armonios.

Fara sa vreau, gandul m-a purtat in perioada revolutiei din 1790, cand acest asezamant a fost desacralizat salbatic de catre gloatele barbare ale Parisului si cand asa-zisul „cult al ratiunii” a fost instaurat, catedrala devenind un templu al ateismului declarat. Cat de trist trebuie sa fi fost in acele clipe, cand reprezentarile crestine au fost distruse cu un elan plin de cruzime. Nu intamplator, in catedrala Notre Dame s-a desfasurat cea mai mare ceremonie de instaurare a acestei miscari intunecate, care a proclamat zeificarea acelei „ratiuni” nimicitoare de credinta.

Acest simtamant l-am trait intens si dureros de-a lungul perioadei tulburi a comunismului, cand propaganda ateista a cautat sa distruga credinta in Dumnezeu, iar bisericile si casele de rugaciune au fost distruse cu un elan proletar. Ceea ce s-a intamplat la Notre Dame avea sa se repete ulterior in Rusia, China si Europa rasariteana ca un scenariu trist, desprins din intunericul irationalitatii oarbe. Nu intamplator, am avut convingerea ca daca gloatele Parisului ar fi avut simtul ratiunii, atunci istoria ar fi fost cu totul alta, fiindca indiferent cat de mult s-a gresit prin religie, nimic nu justifica desfiintarea credintei in Dumnezeu.

La Tuileries ateismul agresiv a detronat pe rege, dar la Notre Dame acest curent tenebros s-a incumetat sa il detroneze pe Dumnezeu intr-o sfidare plina de semetie, care a devenit laitmotivul revolutiilor din secolelor urmatoare. „Axa istorica” a fost alterata de catre oameni rau intentionati, iar „axa naturala” a fost deviata de la cursul ei firesc, oamenii uitand de Creatorul lor. De fapt, la Notre Dame nu a fost o reactie doar impotriva catolicismului, ci o contestare a Marelui Creator, indiferent de religie. Aici a fost locul unui sacrilegiu care a cutremurat din punct de vedere spiritual toate veacurile, iar ecourile sale nu se vor stinge vreodata.

M-am retras din catedrala Notre Dame, dar nu inainte de a admira ultimele raze ale soarelui din acea zi de primavara revarsandu-se asupra celor care ieseau din cladire, oferind imaginea vesniciei Celui pe care oamenii L-au batjocorit si L-au nesocotit in atat de numeroase ocazii de-a lungul istoriei. M-am indepartat la suficienta distanta pentru a admira inca o data silueta eleganta a catedralei si pentru a-mi lua ramas bun de la kilometrul „zero” al Parisului. La Luvru am fost impresionat de maretia regalitatii si de bogatiile nenumarate acumulate in spatiile sale generoase, insa la Notre Dame am avut descoperirea gloriei lui Dumnezeu, a unei dimensiuni spirituale mai pretioase decat orice alt lucru din aceasta lume.

Distrugerea regalitatii a fost un act lipsit de ratiune, insa incercarea de nimicire a credintei a demonstrat pe deplin caracterul intunecat si razvratit al unei miscari pretins „iluminate”, care de fapt nu a condus decat la dezordine si haos. Istoria are multe momente de descatusare a tendintelor negative din natura umana, dar asa cum apele Senei trec involburate mai departe, si astfel de evenimente ajung in cele din urma un trecut, de care tot mai putini isi mai pot aduce aminte. De aceea, am lasat si eu ca aceste impresii sa isi urmeze cursul, pe masura ce asfintitul si racoarea serii ma grabeau catre statia de metrou cea mai apropiata. Oricum, eram fericit fiindca descoperisem axa spirituala a Parisului, acea identitate launtrica transcendenta peste spatii si veacuri din chiar inima Frantei, ascunsa trecatorului grabit si ferita de privirile indiscrete ale celor ce sunt doar curiosi, dar care nu pot ajunge niciodata la profunzimea cautatorului de comori ce au o valoare vesnica.

Octavian Lupu
Bucuresti
28.05.2012


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page