Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

PARIS – FARMECUL GRADINII TUILERIES SI RAFINAMENTUL PALATULUI LUVRU



Cu siguranta ca este imposibil sa ajungi la Paris fara a vizita, macar exterior, Gradina Tuileries si Palatul Luvru, dispuse la capatul estic al „axei istorice” a Parisului, ce porneste de la Arcul de Triumf, se continua cu bulevardul Champs-Elysees si ajunge in Piata Concorde in locul de amplasare a Obeliscului Egiptean. Chiar daca timpul este scurt sau programul turistic se prezinta incarcat, o traversare rapida a parcului Tuileries se va impune de la sine, iar o privire fugara a statuilor dispuse in exteriorul aripilor castelului iti va evoca intr-o clipa istoria zbuciumata, dar fascinanta a Frantei. De aceea, pot spune ca  este imposibil sa ai o impresie autentica asupra Parisului fara a vizita vestigiile celor care au adus glorie Frantei in timpul evului mediu si au pregatit evolutia ulterioara din timpurile moderne si contemporane. La cine ma refer? Bineinteles, la regii Frantei si la dinastia Bourbonilor, fara de care niciodata nu am fi avut aceste lucrari arhitectonice fascinante din inima Parisului si fara de care statul francez nu ar fi putut sa apara vreodata asa cum il stim din cartile de istorie.

Daca pana la vizitarea Parisului am fost un republican convins, avand mereu in fata idealul „libertatii, egalitatii si fraternitatii”, daca acest spirit m-a insotit de-a lungul vizitarii „axei istorice”, imediat dupa ce am pasit in Gradina Tuileries am avut perceptia unei epoci in care aristocratia era un factor de progres pentru societatea franceza. De fapt, acest parc minunat intins pe o suprafata de 25 de hectare exprima cel mai bine simetria, perspectiva si ordinea gradinilor franceze in stil renascentist, oferind confort si bucurie indiferent de anotimp. Privind din dreptul terasei dinspre Sena acest ansamblu de copaci si gradini, am retrait, pret de mai multe clipe, perioada de aur a regalitatii din timpul regelui „soare”, adica a lui Ludovic al XIV-lea.

Deodata, tot republicanismul meu a disparut pentru a face loc viziunii stralucitoare a unei perioade de maxima inflorire a Frantei, cand frumusetea si rafinamentul acestei tari unice ajunsese sa fie cunoscut pana la marginile lumii. Fara sa vreau, am avut sentimentul pierderii iremediabile a unor valori impresionante descoperite cu putin timp inainte de apusul brutal al regalitatii. Nu as putea preciza foarte exact ce anume m-a determinat sa imi schimb perspectiva, dar cred ca „secretul” se afla in armonia pe care am putut sa o discern prin farmecul inconfundabil al acestui parc vorbind mai bine decat o mie de cuvinte despre stralucirea acelor vremuri.

Mergand de-a lungul aleii principale, privind fantanile arteziene cu motive neoclasice, observand copacii „tunsi” la aceeasi inaltime si admirand varietatea vegetatiei din interiorul gradinii, mi-am dat seama cat de nedreapta a fost acea revolutie care a distrus din temelii o epoca glorioasa pentru a face loc unei perioade lungi de distrugere si de continua tranzitie, care poate nu s-a incheiat pe deplin nici in prezent. Se pare ca istoria nu admite astfel de discontinuitati fara a incarca „nota de plata” a generatiilor urmatoare, fiindca desi revolutia a eliberat energiile multimii, anarhia si convulsia oarba rezultata nu a condus la un efort constructiv decat dupa ce noua ordine s-a infiripat la capatul multor experimente sociale mai mult sau mai putin fericite.

In principiu, Gradina Tuileries se compune din mai multe sectoare dispuse simetric la dreapta si la stanga aleii principale, care incepe din dreptul Pietei Concorde si se incheie in Piata Caruselului, chiar in fata Palatului Luvru, mai precis in locul in care odinioara a existat Palatul Tuileries. Practic, imediat dupa intrarea dinspre „axa istorica” se poate admira o imensa fantana arteziana, dupa care se pot observa la dreapta si la stanga sectoare rectangulare cu vegetatie felurita compusa din arbusti sau plante armonios dispuse in interiorul acestora. Exista o varietate incantatoare in maniera de dispunere, precum si in prezenta diferitelor specii de plante, fapt care confera farmec si savoare, ca o marturie a stilului si rafinamentului francez. Iar la capatul dinspre Palatul Luvru se poate admira un bazin de apa octogonal, care incadreaza simetric toate aceste sectoare de gradina, oferind o perspectiva unica atunci cand privesti de-a lungul aleii principale.

Numele de „Tuileries” a fost preluat de la destinatia initiala a locului in care a fost amplasata ulterior gradina, mai precis aceea de a gazdui o „fabrica” medievala pentru producerea tiglelor din lut ars folosite la acoperisurile cladirilor din Paris, „tuile” insemnand „tigla”. Fiind chiar pe malul Senei, lutul de culoare rosiatica folosit pentru manufacturarea acestor elemente de constructie era prezent din abundenta, fapt care explica denumirea in limba latina de „rubras” – teren rosiatic, din care a derivat in franceza cuvantul Luvru printr-o transformare fonetica ingenioasa. Nu sunt lingvist de profesie, dar cel putin aceasta este opinia specialistilor, desi pentru Luvru, adica Louvre, as fi propus o varianta mai directa pornind de la destinatia militara initiala a amplasamentului in care se afla in momentul de fata palatul.

Acest parc a devenit renumit in urma evenimentelor din fatidica zi de 10 August 1792, cand a fost luat cu asalt Palatul Tuileries de catre multimi de oameni nemultumiti, instigati de catre iacobini cu scopul de a detrona pe rege. Locul a mai fost marcat si de masacrarea garzilor elvetiene ce asigurau paza palatului, care au avut nefericita initiativa de a trage in manifestanti, provocand moartea multor zeci sau chiar sute dintre acestia. Parcurgand la pas toata aceasta gradina, am cautat sa identific acel moment trist, cand ultimul Bourbon a fost condus la esafodul inaltat in Piata Concorde. Desi nu am avut o parere neaparat buna despre acest rege sovaielnic, totusi tragismul situatiei m-a urmarit de-a lungul tuturor aleilor, avand uneori senzatia ca zaresc scene sangeroase si pline de dramatism din acea perioada.

De fapt, Parisul poarta cicatricele acelor vremuri dureroase, cand revolutia a luat locul evolutiei, iar experimentul hazardat s-a impus in locul masurilor rationale de redresare a natiunii. Chiar daca prin urbanizarea extensiva din timpul Celui de-al Doilea Imperiu, vestigiile timpurilor medievale au fost in mare masura distruse, Gradina Tuileries si Palatul Luvru ne vorbesc in continuare despre barbaria schimbarii irationale si despre furia oarba a gloatelor atatate de fanatici, anarhisti si oameni dornici de razbunare. Ce poate iesi bun din asa ceva? Realizand toate aceste aspecte, am simtit o nostalgie profunda si o compasiune greu de exprimat in cuvinte pentru sutele de mii de oameni ucisi in evenimentele tulburi ale Primei Republici.

Pasind mai departe spre iesirea dinspre palatul Luvru, am fost intampinat de Arcul de Triumf al lui Napoleon Bonaparte, mult mai mic decat cel din Piata Etoile, care comemoreaza victoriile „Marii Armate” impotriva coalitiei puterilor europene, in mod deosebit fiind amintita victoria de la Austerlitz asupra trupelor imperiului habsburgic. Am citit cu atentie cuvintele scrise de o parte si de alta a monumentului, regasind frazeologia bombastica din timpul Primului Imperiu. Nu sunt un admirator al lui Napoleon Bonaparte, iar plasarea acestui arc de triumf in interiorul complexului creat de regii Frantei mi-a aparut ca o intruziune istorica neavenita a unui „om din popor” ajuns imparat printr-un complicat sir de evenimente. Cu toate acestea, monumentul este bine incadrat pe „axa istorica”, fiind aliniat cu marele Arc de Triumf dispus la cativa kilometri in „amonte” fata de acesta.

De la Piata Caruselului am putut admira direct Palatul Luvru dintr-o ratiunea foarte simpla si anume aceea ca Palatul Tuileries nu mai exista in clipa de fata. Cum se poate asa ceva? Ma asteptam sa gasesc o inscriptie monumentala in amintirea acelui faimos palat construit la ordinul Caterinei de Medici, insa nimic de felul acesta nu am putut identifica prin preajma. In afara de micul Arc de Triumf al lui Napoleon Bonaparte, nimic nu mai incadreaza aceasta piata, care pare cu totul inoportuna in fata marelui palat Luvru. De aceea, „am rascolit” Internet-ul si cartile de istorie pentru a afla ce s-a intamplat palatului luat cu asalt de gloatele Parisului, urland cuvinte pline de ura impotriva regelui Ludovic al XVI-lea.

Ceea ce am putut afla m-a intristat profund, fiindca acest palat, care a fost ultima resedinta a regalitatii, precum si locul in care s-au inscaunat „imparatii din popor” in genul lui Napoleon Bonaparte si a lui Napoleon al III-lea, a fost distrus in timpul evenimentelor Comunei din Paris. Mai precis, pe data de 23 mai 1871, in timpul reprimarii revoltei din Paris, in mod deliberat mai multi comunarzi au incendiat palatul, acesta neputand sa fie stins nici dupa mai multe zile de lupta a numeroaselor brigazi de pompieri din Paris cu flacari imposibil de oprit. Din fericire, palatul Luvru a scapat ca prin minune de acest gest absurd si plin de ura al comunarzilor, care din ratiuni de razbunare s-au decis sa rada de pe fata pamantului vestigiile nepretuite ale Parisului.

Cugetand la gestul lor, nu am putut sa nu regasesc peste timp ura „revolutiilor culturale” din Rusia, din China sau din estul Europei conduse cu un elan satanic de catre urmasii lor din timpul regimurilor comuniste. Dispretul fata de trecut, lipsa de respect pentru valoare si frumos, au fost elementele definitorii ale comunarzilor din toate veacurile, marturia distrugerii anarhice insotindu-i mereu. Nu ma pot opri sa nu ma gandesc si la demolarile lipsite de ratiune ale centrului istoric al Bucurestiului, precum si la construirea de monstruozitati arhitectonice, care poarta pecetea urii comunarde, ce a ras de pe fata pamantului Palatul Tuileries. Avand aceste impresii, am pasit cu tristete peste locul care nu mai aduce aminte cu nimic despre acel palat, pentru a putea admira in schimb Palatul Luvru si aripile care il legau odinioara de fostul Palat Tuileries.

Palatul Luvru a fost initial o fortareata de aparare a cetatii Parisului, fiind construit dupa un plan similar cu cel al castelulului de la Vincennes si cu al altor castele de pe Valea Loarei, adica urmand o structura rectangulara, cu turnuri rotunde dispuse la colturi si cu un turn inalt in interior, pozitionat central, numit „donjon”. Luvru a fost initial una dintre numeroasele resedintele ale regilor Frantei, pentru ca din anul 1546, adica din perioada Renasterii, sa inceapa sa fie modificat si adaptat ca palat de locuit, confortul si estetica luand locul functiei de aparare. Insa ideea „marelui proiect” de indepartare completa a ramasitelor fortaretei medievale si de unire a palatelor Luvru si Tuileries a avut-o Henric al IV-lea, care a initiat multiple modificari incepand cu anul 1589, lucrari ce au fost continuate pe o perioada ce s-a intins pe o durata de mai multe sute de ani.

Studiind istoria construirii Palatului Luvru, am inteles ca un astfel de complex nu se putea realiza peste noapte, ci au fost necesare mai multe generatii de arhitecti si de suverani, care au urmat principii estetice similare. Acest lucru se poate urmari si in Viena, precum si in alte capitale europene, fiind cu totul de neinteles dorinta si sustinerea „regilor din popor”, care au dorit sa apara peste noapte „castele din povesti” cu turnuri inalte, crescute grotesc peste ziduri ridicate la repezeala de ingineri constructori cu pretentii de arhitecti. A construi cu stil presupune timp, efort si dedicare, fiind rezultatul transmiterii de la o generatie la alta a experientei acumulate prin observatie, finete in executie si experiment atent dirijat pentru a nu strica niciodata perspectiva de ansamblu. Arhitectura autentica este o arta ce presupune o relatie maestru-discipol si nu doar o absolvire grabita a unei facultati de profil. De aceea, ma intreb pe buna dreptate: Unde sunt elitele de altadata? Unde sunt maestrii si scolile de arta arhitecturala, care au zamislit Micul Paris si centrele istorice ale oraselor Romaniei? De ce nu mai avem astfel de oameni in generatia actuala?

In fata Palatului Luvru este amplasata o mare piramida in stil post-modernist realizata din placi de sticla, prinse cu arce de otel, construita dupa planurile unui renumit arhitect de origine chineza. Desi controversata la inceput aceasta initiativa, ulterior ea s-a dovedit a fi benefica in fluidizarea traficului de vizitatori, folosindu-se conceptul de „atrium” subteran, preluat din arhitectura de constructie a caselor nobiliare din vremea imperiului roman. Intrand in aceasta piramida, am avut brusc senzatia ca ma aflu intr-un mare terminal de aeroport foarte ingenios gandit pentru a permite accesul simultan spre mai multe directii prin intermediul multiplelor scari rulante ce urcau sau coborau spre sau dinspre nenumaratele incaperi ale palatului.

Asocierea dintre aspectul piramidal post-modernist si arhitectura medievala a palatului este interesanta, alinierea realizandu-se de-a lungul cunoscutei „axe istorice”, care in principiu trece prin mijlocul piramidei si deopotriva prin mijlocul palatului, oferind simetrie, ordine si perspectiva, la fel ca in Gradina Tuileries. In plus, motivul „piramidei” completeaza interesant cel al „obeliscului” din Piata Concorde, incadrand intr-o maniera „egipteana” Gradina Tuileries, cu o referinta simbolica spre Valea Regilor, o comemorare tipologica a perioadei de glorie a unei civilizatii ajunse la apogeu.

De fapt, Palatul Luvru are la baza o constructie rectangulara, urmarind preferinta pentru simetrie din arta renascentista tarzie, la mijloc fiind dispusa o fantana rotunda ce ofera o perspectiva interesanta atunci cand privesti spre oricare dintre laturile cladirii. Partea interioara delimitata de aceasta constructie poarta numele de „Curtea Careului”, in exterior fiind prelungita catre apus prin doua aripi de cladire ce se intindeau pana la fostul Palat Tuileries. Pe aceste structuri sunt dispuse spre interior la nivelul acoperisului statui in marime naturala reprezentand numeroase personalitati din istoria medievala si moderna a Frantei, aceasta lucrare fiind realizata in timpul lui Napoleon al III-lea in stilul neobaroc. Dar cel mai interesant este muzeul adapostit de catre Palatul Luvru, impresionant prin nesfarsitele colectii de arta expuse publicului larg. A vizita doar o sectiune a acestui muzeu necesita mult timp si efort, fapt pentru care nu voi intra in relatari suplimentare pe aceasta tema, ramanand deschisa invitatia de a veni si de a vedea nepretuitele obiecte de arta colectionate de catre regii Frantei.

Ajuns la capatul dinspre rasarit al palatului, mai precis dinspre Pont Neuf, am pasit melancolic spre iesirea din acest palat fascinant pentru a admira pret de mai multe minute aripa exterioara dinspre Sena si pentru a cugeta asupra evenimentelor sinuoase, aberante si crude ce au marcat sfarsitul domniei regilor Frantei. Am intrat in Gradina Tuileries ca un republican convins, am avansat impresionat de splendoarea locului pe aleile acestui parc simtind ceva din gloria regalitatii. M-am cutremurat in fata locului unde a fost distrus Palatul Tuileries, am retrait agonia aristocratiei ucise de furia oarba a maselor si tristetea frumoasei regine Maria Antoaneta, ce a avut nesansa istorica de a trai in acele veacuri.

Mai departe, am parcurs rutele de acces catre Palatul Luvru si am admirat motivele medievale si romantice ale acestui complex arhitectural unic, pentru ca la plecare sa inteleg ca niciodata revoltele populare nu au adus ceva bun atunci cand acest lucru a insemnat distrugerea ordinii anterioare si revenirea barbariei la putere sub forma „imparatilor proletari”. Sa fii devenit regalist in urma acestei introspectii, imposibil de trait doar prin lecturarea cartilor de istorie? Nu as putea spune cu precizie acest lucru, dar cu siguranta ceva din sufletul meu a ramas pentru totdeauna atasat de aceste „relicve” ale unei glorii apuse pentru totdeauna si ale unui timp cand ordinea, simetria si perspectiva constituiau pecetea inconfundabila a Renasterii, un lucru radical opus maniei oarbe a maselor atatate de instigatori lipsiti de orice fel de scrupul, dar mai ales de omenie.

Octavian Lupu
Bucuresti
22.05.2012
 

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page