Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Cartea cea buna



„Jurnalul nefericirii” de Elena M. Campan sau...
Ca sa iubesti, trebuie sa poti!


„Incep acest jurnal ca o noua relatie. Nimic nou. In toate relatiile mele am fost singura. Si am scris printre lacrimi. Alte lacrimi, alti sfinti.” Regasesc frazele acestea – cunoscute de cand lumea, mai ales in literatura „feminina” (nu ca as crede intr-o asemenea clasificare, dar se pare ca femeile au organul suferintei mai dezvoltat!) - in debutul cartii unei minunate scriitoare, poete, traducatoare, eseiste, presedinta Societatii Scriitorilor Bistriteni, Elena M. Cimpan. Cartea se numeste „Jurnalul nefericirii” si a aparut la „Napoca Star” inca anul trecut, trimitandu-ne evident cu gandul la universul „fericit”, situat la... antipozi, al lui Nicolae Steinhardt si justificand - dupa cum veti putea constata lecturand aceasta bijuterie a genului -  motto-ul Anei Blandiana: „…jurnalul unui poet nu mi se pare o chestiune de viata, ci de absenta a vietii”.
Elena M. Campan are o personalitate puternica. Este o „walkyrie” mandra, cu trairi nedisimulate. Desigur, cunoasteti ca walkyriile sunt divinitati feminine ale mitologiei nordice, vestale razboinice ale zeului Odin. Calarind lupii, ele adunau eroii cazuti pe campul de lupta, pentru a-i duce in Valhalla, in oastea nemuritoare a zeului.
Inca din prima fila, asezata sub semnul cifrei 4, in prima zi a lui 2011: 1.1.11,  la 44 de ani, autoarea „Jurnalului nefericirii” isi dezvaluie tristetea, dureroasa ca o boala, prea mare pret al unei iluzorii fericiri…
Din propriul univers concentrationar, al iubirii-templu, al iubirii „la cota zero”, fara ecou, dar si fara putinta de evadare, Elena – corespondent ideatic al mesterului Manole - se inalta catre ideal ingropandu-si strigatul si trupul sfasiat in lacrima vesnica a zidirii: „Eu scriu scrisori si astept scrisori ce nu mai vin. Incep acest jurnal ca un adapost pentru sentimentele mele. Sa nu mai stea in vant, in ploaie, in frig, in strada, cand tu nu deschizi. Te eliberez de randurile mele. De-acum le dau jurnalului. Din 365, nicio zi nu-i pentru mine. Eu ti le daruiesc pe toate. Exist? Sum?”.
„Intrand acum in substanta exprimarii monumentului literar de maturitate al Elenei Cimpan, putem afirma ca jurnalul este o compilatie de poezie de dragoste (cu un lirism romantic), relatare scurta, introspectie metaforica si interogare metafizica – scrie prof. Florin I. Bojor. - Autoarea nu urmareste figurile de stil de dragul artei, ci le utilizeaza din explozia setei de supravietuire, forma fiind ultimul lucru cautat, ea nu incearca cuvantul, ci cauta aer, caci, cuvantul se face respiratie vitala: «Dar anul acesta, pentru mine, a pus capac la toate. Au fost prea multe. Toate de-a valma. Nu stiu ce sa vreau, ce sa nu vreau. As vrea pe cineva, cu un umar liber. Pe care sa plang, sa dorm, sa visez. As vrea umarul tau, care e prins de alt stalp. Sunt doua umere. Celalalt ce face? E tot ocupat? E un timp cand parca n-ar mai exista niciun umar liber in lumea aceasta. E gol si pustiu. Rau si greu.» (…)
O suferinta care depaseste simpla expresie a sentimentalismului si se afunda in abisul deschiderii fiintiale si al dorintei revarsarii in celalalt. (…) O cautare a persoanei iubite care depaseste macrocosmosul si se oglindeste in sinele pierdut intre a fi sau a nu fi: «Nu pot trai fara tine inseamna ca trebuie sa mor?» (…) O sete, o cautare, un zbucium, o odisee, o dorinta, o vapaie, o foame, o absortie, o viata, toate deschise spre acel cineva: «Dumnezeu e om, ca pe strada el il vede pe Hristos, pune mana pe el. Eu pe strada nu te vad decat pe tine. Si as vrea sa te vad in realitate, sa locuiesti aproape, sa ne intalnim intamplator... Te astept si te caut peste tot: in aer, in cer, pe pamant, in apa. Esti in sufletul meu pentru totdeauna. Nu stiu cum ar fi altfel?» Un altfel, care cu trecerea timpului rapeste tot mai multa carne din existenta pura a dragostei: „Am crezut. Si daca m-am inselat? Daca e doar o vina pe care am purtat-o singura? Daca am gresit de neiertat? Daca nu stiu ce sa fac sa ma fac inteleasa? Daca tot a fost doar criza mea sentimentala, de care tu ai profitat? Dar daca te stiai, de ce nu mi-ai spus?» O intrebare, la care persoana iubita nu raspunde... (...) «Pentru ce exista iubire daca n-o poti impartasi cu cel drag? Pentru ce exista iubire daca o tii ascunsa? Inseamna ca e altceva. Iubirea trebuie adusa in lumina, rostita, aratata. E cel mai frumos sentiment ce i se poate intampla unui om». (...) Daca publicarea postuma a jurnalului artistei ruse Maria Bashkirtseff (1887), sau publicarea «Istoriei Vietii mele» a scriitoarei George Sand (1855), au produs senzatie, cu siguranta expunerea vitala a Elenei Cimpan va fi un inainte si un dupa in creatia sa si o atractie a lumii culturale, literare, publicistice si editoriale a Transilvaniei.”
„Jurnalul poate fi o scriere mirifica, o scriere de dragoste, precum aceasta – scrie Cezarina Adamescu, alta exceptionala poeta, draga prietena a mea. -  Zeii ocrotitori ai iubirii sunt Eminescu, Noica Stanescu, Iorga, Arghezi, Calinescu. O dragoste ca un sambur de migdal, dulceag-amarui, stralucitor prin absenta. Din care nu va incolti nimic. Pentru ca e strivit si carnea lui dulceag-amaruie a intrat in coaja tare, strabatuta de santuri si vinisoare de lemn. Cum sa mai alegi ce e bun si ce e strivit de tavalugul cel mare? Idee: iubirea se vede chiar si prin ceata. Se cunoaste de la mare departare si se atinge si la cinci metri. Iubirea strabate spatiile. Si timpul. A fost ieri? Iata ca vine si azi. Dar maine? Maine va fi un azi care trece in ieri. Si devine parte de vesnicie. (…) Eu n-am pretentia sa analizez iubirea. Cum sa analizezi un sentiment? Cu ce masura sa-l masori? Dar sufletul, ori cat a ramas din el? Masurat, cantarit, taiat, strivit, aruncat, cautat, pus in rama. Adica, in pagina. Dar poti sa radiografiezi Duhul? Pot fi fotografiati ingerii? Poate fi descris inefabilul? Da, acel «ceva» – poate fi «prins» in cuvinte simple, scrise pe azurul privirii. Montate sau nu, faramele de vitraliu, pot fi citite pe bucatele, in devalmasie. Impreuna, alcatuiesc segmentul numit viata. Cu toate ingredientele. Nu lipsesc insa din notatiile diurne, mahnirile adanci pricinuite de absenta persoanei iubite. Jurnalul tradeaza sufletul poetei in toata splendoarea nuditatii lui. Materia parca isi pierde greutatea cand poetul ii smulge sufletul vietii. Ingenunchere. Sarutatul pamantului. Imbratisarea aerului. Pasitul pe valuri. Stavila cascadei din creierul muntilor. Ce? Un vers. Atat. Poate schimba Universul. Rasturna relieful. Transforma pietrele in stele suitoare in crug. Ori in nacele de papadie pentru dirijabile. Tainice si intortocheate sunt caile dragostei. Daca pornesti pe ele, te infunzi in labirintul de sine. Iar de aici, cu greu vei  mai gasi o iesire. Si totusi, «iubirea e singura care ne salveaza», spune autoarea, il pierde pe om, dar il si scoate la liman. «Am ajuns sa  inteleg ca lumea seamana cu cei langa care stai.Uneori, vecinatatea este favorabila, alteori nu. Daca vrei sa fii tu, trebuie sa fii singur». Aceasta este una din ideile forte ale cartii. Poeta Elena M. Cimpan nu se sfieste sa-si divulge iubirea, uimindu-se pe sine ca, la varsta (incredibil de tanara!) pe care o are, indrazneste sa spere in virtutea care sta deasupra deasuprelor tuturor celorlalte virtuti, asa cum se spune in Evanghelie. Iubirea ei insa este descrisa atat de frumos, atat de suav, cu atata candoare, incat ti se pare ca asa ceva nu exista: «Esti partea mea de cer, sunt partea ta de cer. Nu-ti cobori privirea, sunt aici pentru tine. Niciodata nu m-am simtit ca apartin cuiva, ca acum, tie. Sarbatorile mele sunt altele decat inscrisurile din calendar: cand imi vorbesti, cand te uiti in ochii mei. Atat de rar, atat de rare sarbatori, in rest, muncesc pentru a uita». De altfel radiografierea este proprie, autoarea, in chip analitic, isi trece in revista toate starile si sentimentele. Rezultatul e un lung si superb  lamento trubaduresc pe marginea iubirii. Cine nu e patetic cand vorbeste despre iubire? Cine nu e patetic cand tace despre iubire? Vai de noi daca n-ar fi astfel! «Jurnalul acesta cu tine este despre mine» – spune autoarea”.
Dupa ce am citit de cateva ori „Jurnalul”, i-am scris Elenei: „Nu mai conteaza nimic altceva decat ca aceasta carte… superba poate fi imbratisata!”. S-a bucurat.
Am incercat, in repetate randuri, sa prezint „Jurnalul nefericirii”, dar… cum poti scrie despre vivisectie sub reflectoare? Cum poti scrie despre sfasiere sub blestem de luna? Cartea deja nu-i mai apartine autoarei, ci  tuturor acelora care mai stiu si mai pot iubi. Fiindca, parafrazandu-l pe dragul, unicul Grigore Vieru,... ca sa iubesti, trebuie sa poti!

MARIANA CRISTESCU

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page