Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Maria Diana Popescu – Restul este legenda!



Prof. univ. dr. Victor C. Demetrescu

Grafica Ion Maldarescu, Agero


 Un alt raport cu esteticul, un tip nou de corespondenta intre creator si metafora reclama volumul „...Restul este legenda”- tezaurizare de liric, psihologic, filosofic, etic, religios. Judecata va  tinti, fara indoiala, sinteza inefabila a elementelor enuntate. Admirabil este modul cum fiinta poetei  iese din ascundere, ca situare disponibila, incercand un echilibru in natura constrangatoare, in sensul de cerere insistenta, prin care Divinului I se pretinde a-i trimite atentie: „porumbel al lui Noe in pomul  de apa/de miliarde de ani/ prin clasicile gauri negre/ strig  la Tine/ Tu Doamne/ Te uiti cum ma clatin/ pe ramura/  din care a fost cioplita crucea Golgotei/ ca si cum as ezita sa patrund/ in strania viziune cosmica a iubirii/ ma pierd prin lanul cu sfinti/ si aproape ca ating cu virful aripii/ vesmintul poruncilor Tale”. Divinul trece drept prezenta permanenta, inertiala, intemeind fiintarea a tot ceea ce este prezent.
Maria Diana Popescu vine cu  posibilitatea unui „ritual” care anuleaza efecte nedorite ale timpului propriu, intrerupe curgerea unei cascade de timp, motiv prezent in vechile mitologii, prin aportul unui miracol repetat sau a unui salvator cosmic. Pentru a evita alunecarea intr-un vid strain, imbratiseaza scrisul ca agent transcendent inzestrat cu sansa de a inversa sau de a restaura filigranele pierdute ale rostului existentei. Cadrul timpului-cascada, prezent in diverse mitologii, intr-un sens sau altul, intrezarit si in metafizica platoniciana, potrivit caruia lumea Umbrelor, atinsa de imperfectie, e precedata de lumea Ideilor - singura lume fara pata - este si in cazul poetei, fundament accentuat de expresie. Fie ca puterile cosmice sunt imaginate ca elemente impersonale, fie ca sunt inchipuite sub forma personal-ipostatica, un anume torent, o anume cascada, o anume ierarhie, pot fi admirate: sus sta neimitabil punctul divin supracosmic, el emana razele logosului care imbratiseaza ideile in care intra, ca tot atatea microgalaxii, etapele propriei vieti, sfera actelor umane, materia, iubirea, tristetea, pamantul, aerul, anotimpurile.
 Consecvent dezvoltata, viziunea despre timpul propriu, fie ca simpla invocare, fie motiv- fluviu, pornit irevocabil spre nadir, este foarte interesanta. In cazul nostru poemul devine matca prin care curge, fara posibilitati de alterare, o substanta vie, sporita de metafora - substanta pura a inspiratiei, care nu mai poate fi micsorata, nici degradata - acea substanta care include nisipul de aur al „timpului-fluviu”: „stateam cu umbra la o masa de brad/ un capat de vesnicie/ se prelungea/ in propria piele/ corabia cu pinze din Orientul Supracosmic/ oprise  in apa odaii/ o piatra cazuse amarui/ din virf de Golgota/ in apa cafelei”. Cu totul superior celor anterioare, prezentul volum aspira la comunicarea gratioasa a relatiilor polimorfe ale universului intim uman cu universul cosmos. De aici, ca loc comun al sensibilitatii, substanta de simtiri, presimtiri, transfigurari, prefigurari, teme, motive, ipostaze lirice, evaziuni in timp (trecut, viitor), in spatiu (exotic, imaginar, cosmic), reluate ori dezvoltate intr-o unitatea de structura afectiva si estetica, ca principalele axe motivice cultivate.
O astfel de poezie se masoara cu unitati diferite fata de productia din piata literara. Ceea ce indeobste se numeste „literatura buna” mai poate fi gasita in condeiul unor scriitori precum Maria Diana Popescu. Nu am voie sa ma apropii de la catedra de un asemenea capital de creatie, cu atat mai mult cu cat am auzit pasii poetei calcand sigur inca din vremea studentiei, de la primele aparitii pe hartie, de pe cand ne canta spre incantare cu chitara din creatie la festivaluri. Mai apoi, in calitate de lector si prefatator al catorva dintre volumele sale, am punctat evolutia si inextricabila valoare a scrisului, fata de care asa-zisii profesionisti ai istoriei literare continua sa se poarte de parca n-ar exista. Cui ii e teama de poetii buni? La o privire generala, mediocritatilor care, cu fatala detasare, tin cu dintii de panza de paianjen a falsei notorietati. Cele 14 volume - poezie, publicistica, eseistica, interviuri - reprezinta creatie valoroasa, elaborata in iuresul trairii. Motiv pentru care afirm inca o data ca poezia, cu precadere, pastreaza intr-un chip viu frumusetea sentimentelor care au generat-o, raspunsul inspirat la suferintele cu care existenta a incercat-o. Scrisul  frumoasei poete, cu plete blonde si lungi pana la „genunchii uzi de lacrimi”, are o autentica forta marturisitoare, o functie salvatoare, fiind, inca de la primele scancete, „hrana” si „razbunarea” spiritului prins inca de copil in „hora de cai”: „ca sa-mi usurezi nasterea/ ma chemai pe numele din adolescenta/ pierduta la/ hora de cai flacaul care de mina ma tinea/ in acel atit de repede joc de matase/ in haine de doliu/ a imbracat fecioria pe cornisa  dealului/ strigai ca ploaia e copilul lunii”.
Cu un anume joc inteligibil atrage asupra virtuti cosmotice, prefigureaza un nivel ordonator legat de ritmul naturii launtrice, un fel de extract, o esenta de molecule miraculoase, sau valoarea pe care Sartre o da, in construirea imaginii, „analogonului kinestezic”. Ceea ce transmite nu e doar profunzimea respiratiei lirice, ci sentimentul unei vieti prinse de timpuriu in bolduri, sub sticla, intr-o cutie pretioasa, gravata cu filigrane lucitoare. Poezia Dianei e ca o promisiune tulburatoare, o prefigurare a sensului, inca neexplicitat discursiv, ce ma trimite cu gandul la Eliot. El afirma ca „poezia e o comunicare dincolo de cuvant”, iar „poetul vizeaza hotare ale constiintei dincolo de care cuvintele nu mai au putere, cu toate ca intelesul exista”: „cred si te mint ca aud/ muzicantii de pe Titanic/ in trupul zilei de apa/ patruns ca la geneza/ in bemol,/ inalta in diez/ amintirea lui de Ulise/ fermecat de nimfe”.
Fiintei poetei ii e data posibilitatea de a iesi din tiparul biologic, de a-si depasi astfel, prin creatie, facticitatea. La fel ca si Friedrich Nietzsche „poeta trece dincolo de sine in totalitatea fiintarii, adica in eterna reintoarcere a aceleeasi”,  fiind pura exercitare, fiind subjectum (ca „reprezentare ce se reprezinta pe sine”), adica acel ceva care se afla aici, de fata, de la sine, instituind valori. Impunand realitatii sale alte tipare, independente de cele pe care le traieste in ritmurile biologice, poeta, care nu inceteaza sa fie natura, „inceteaza totusi in poezie sa fie numai si numai natura”, luandu-si libertatea de-a se juca de-a natura, creand, asemenea naturii, un univers dominat de o muzica a sferelor, univers care o integreaza ca pe o componenta esentiala, in armonia divina a lumii. Atunci cand se simte, intr-o anumita ordine a timpului, un exilat, se conecteaza apartenentei acestui tinut cosmic inventat. Pitagora considera ca muzica e capabila sa purifice sufletele, sa vindece durerile. Poemele volumului produc esentialmente o imitatie a muzicii sferelor.
Cosmosul, poeticul si umanul canta parca, potrivit principiului „asemanatorul recunoaste asemanatorul”. Cel ce le va citi va raspunde muzicii vindecatoare, in masura sa acordeze sufletul cu armonia si frumosul. Maria Diana considera frumosul creativ ca fiind conditie suprema, idee de lucru prototipica, la care, participand, trairile, fiintele, miscarea, dragostea, protestul si lucrurile devin si ele frumoase. Inclinatia spre frumos are in construirea operei sale un sens metafizic, traind din plin aspiratia spre transcendent si intuitia mistica a Divinului. Frumusetea insasi naste tot ceea ce este frumos in cazul poetei: „Timpul ca un banchet/ vine foarte aproape/ de cafeaua noastra/ pe jumatate goala/ mi se pare ca merg plingind in urma unui car funebru/ nu stiu cine se afla in sicriul/ din care spinzura picioarele unui copil/ nenascut tin de mina/ sufletul amurgului/ gifiie de durere poemul/ opreste-ma din scris/ pina nu mi se scurge viata prin/ umbrele noastre asezate una linga alta pe sine/ grele buruieni ne urca pe glezne noaptea/ vin cararile pe jos la nunta/ se preface vinul/  duios dinspre rana te strig/ de citeva secole/ anii imi fug de acasa/ restul este legenda…”.
A avea curajul unor „escale in arhipelaguri daramate”, a le transfera lor metafora metaforei, iata argumente care o transforma intr-un matein - generatoare de trairi pure  intr-o lume supusa fragmentarii, lume pe care, pana si „copiii nenascuti ai gandului incearca sa o sprijine cu umerii unui deal imaginar de salcami”: „in timp ce dormi respirind cu intreg universul/ ave iti spun/ nu e formula de basm/ ci punctul imbratisat de noi/ dimineata / ma stringe rochia intinsa pe iarba raiului celalalt/ cu sete sorb nu din vin/ nu din cafea/ ci din faptura ta de roua/ te strig in cercuri/ desi nu-mi cunosti caile/ pe care vin plec si ma intorc de la glezne in sus/ esti izvor cu sfintite reflexe”.

 Maria Diana Popescu este una dintre vocile reprezentative ale poeziei si eseisticii romanesti de atitudine civica si patriotica (volumele: „Cursuri de santaj”, „Cai crucificati la simpozioane”, „Imperfectul perfect” si „Omenirea in paragina savanta”), oricat de multe armate sau strategii de marketing s-ar afla in slujba prea-circulatelor fete din top-urile literare. Linia protestului ei nu compromite autenticitatea lirismului, fiind vorba doar de firesti confluente de teme si motive, sau de echivalente. Astfel de voci lirice, insuficient mediatizate publicului, sunt tinute sub obroc de catre corifeii care au acaparat, cu ascutimea coatelor,  notorietatea. Maria Diana Popescu este un scriitor rafinat si mult mai valoros decat se vor multi in orgoliul lor. Volumul „... Restul este legenda” (ilustrat de Ion Maldarescu cu o grafica dupa picturile artistei Rodica Iliescu din Paris) este o carte de luare aminte. MDP se demonstreaza a fi o scriitoare plurivalenta, valoroasa, dotata cu o sensibilitate aproape bizara pentru timpurile noastre, cu o eleganta capricioasa, specifica femeilor erudite. Aportul major la evolutia procesului cultural nu are cum sa-i fie negat.
Ceva din blandetea fecioarelor, „gata sa mangaie lumea pe crestet”, dar si ceva din incapatanarea iscoditoare a femeii „mintoase pana la limita agresivitatii”, citand din referintele acad. Gheorghe Paun la una din cartile poetei. Amestecul, oarecum paradoxal - dezinvoltura culta, contemplatie lirica, neastampar constructiv, dorinta de cunoastere si asimilare - din care se nutreste consecvent si demn, a urcat numele sau pe un podium cu impact. Spiritualiceste de o admirabila prospetime, un nume de top, tot mai citit in intreaga lume, cu atat mai admirabil cu cat este un jurnalist „fara de arginti”, Maria Diana Popescu, conexata la experienta si profesionalism, fara sa se lase derutata de manipulare, protesteaza in speranta unor vremuri mai bune. Desi in persoana e una din cele mai senine figuri, de o stranie candoare, cu o fraza calda, invaluitoare, pe care nu ai cum sa nu o indragesti, in editoriale se arata „protestatar vehement”, precum afirma intr-o editie trecuta a prestigioasei reviste Agero. Citesc in paginile unor reviste si ziare ca Maria Diana Popescu e tot mai preferata de galeriile de arta, de sediile culturale, in calitate de amfitrion si critic, prezentand artisti plastici si scriitori ai vremii. Cu memorie uimitoare si o erudita capacitatea oratorica, mai rar intalnita le genul feminin, MDP este intelectualul care vorbeste intotdeauna cu sfiiciune, cu modestie, aproape cu tacere despre dansa.
Am retinut, printre altele, de cand era studenta, o frumoasa cugetare: „traiesc pe furis, astfel ca existenta mea sa nu incomodeze alte existente”. Iata, pe furis si cuminti, scriitorii ca MDP rodesc in punctele cardinale ale culturii,  devenind valorosi si apreciati. Nefiind genul de scriitor care se risipeste prin periodice fara audienta, este, fara indoiala, foarte apreciata la institutia Agero din Stuttgart, si de consumatorii de cultura buna din lume. Revenind la „...Restul este legenda” - baza a talentului si a inspiratiei pe care s-au altoit poeme de exceptie -, gasesc potrivit ca volumul sa fie asezat pe raftul intai al bibliotecilor. DVD-ul HD, un film realizat de Ion Maldarescu, cu banda sonora inregistrata la KISS FM, ofera o auditie de exceptie, prin interpretarea de mare sensibilitate a poetei in duet cu Teodor Brucar, director de radio. Niciodata prea ostentativa, cu un gen de rigoare despatimita, atenta mereu la detaliile de importanta, cantarind grijuliu expresiile, dupa masura etica a adevarului impins pana la urzeala gramaticala, Maria Diana Popescu, ale carei editoriale si cronici din pagina Agero le citesc ca pe cuvant inaintea cartii programate la lectura, a ajuns la o limpezime a mintii, la o coerenta expresiva de talia unei mari lectii de cultura. Efortul sincer si dezinteresat de obiectivare, de dreptate, este explicabil, poate dincolo de alte scrupule convergente, prin aceea ca scriitoarea Maria Diana Popescu este licentiata, pe langa Litere, si in Drept. Analiza „morala” si analiza „lirica” sunt doua oglinzi paralele in care se reflecta demersul liric si marturisitor si care, la o privire atenta, se completeaza fara tradare, fara substituire. Daca exista in aceste creatii vreo judecata indoielnica, „in spatele ei nu sta o intentionalitate impura, ci doar fatalele limite ale umanului, cu care ne confruntam cu totii, chiar daca nu suntem dornici s-o recunoastem”.
Capacitatea intelectuala a poetei mi se pare mai presus de orice discutie, daca nu ar fi fost astfel, nu as fi angajat cuvantul girator cartilor si demersurilor autoarei. Maria Diana Popescu stapaneste esential ipostaza de poet si pe aceea de editorialist, in intemeiata cearta cu societatea, cu exponentii peisajului contemporan. Poeta a ucenicit simpatetic-informal si la stiintele psihologice si filosofice, astfel ca literatura aceasta este inainte de toate document si marturie, acoperind o parte din complexul problematicii general-umane, sociale, etice, lirice, filosofice sau religioase.
 „Am ajuns de unde am plecat  la cliseul-teorie al secolului viteza/ vreau sa comunic cu Geneza sau cu Viata de Apoi/ intr-o complicitate secreta  cu mine/ drept rasplata pentru miliardele de ani/ cit am stapinit cu singele/ femeia ingropata de vie/ sub fruntea mea de femeie/ pasul de balet nu a existat/ nici Fausto Papetti…./ restul este legenda”... O legenda vie!

Prof. univ. dr. Victor C. Demetrescu

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page